„O ce veste minunată” au exclamat fanii lu’ Felix aflați de față, care are ambiția să-l ajungă din urmă, și chiar să-l întreacă pe Marcel Vela la numărul de mandate. Când Pader Marcelu a cuvântat despre continuitate la primărie, fruntea Felix-ului s-a descrețit, fața i s-o luminat, iar nourii de deasupra Catedralei Episcopale s-au dat în lături, lăsând seninul cerului să binecuvânteze alesul pus să-i înfrunte pe cei de altă credință și ideologie sau, după caz, să taie cu paloșul din poveste, cele șapte capete ale balaurului, întruchipând răul din zilele noastre.

Și în timp ce fanii Preasmeritului se îmbrățișau și se țucau de zor, cei ce ar trebui să-i fie ortaci la drum de seară, își căutau cu greu cuvintele și încercau să-și revină din uluiala care-i cuprinsese dintr-o dată. Și nu pentru că ar avea ceva de împărțit cu acesta, (unora le e chiar simpatic, deși nu se arată ca să nu și-o ia în cap) ci pentru că fuseseră asigurați, de un pader mai micuț, că se vor face sondaje atât în cer cât și pe pământ, printre cei vii, dar și printre cei morți (dacă va fi cazul), iar cel mai lăudat dintre lăudații poporului gugulan ar urma să reprezinte cu cinste PSD la cea de-a X-a Ediție a Galei alegerilor locale ce va avea loc  anul viitor.

La auzul veștii, primul gând al Prealuminatului Damian a fost să-și recunoască înfrângerea și să-l felicite pe Preasmeritul Felix, așa cum văzuse el o dată, la televizor, la atleții de la Olimpiadă. S-a răzgândit, însă, zic unii, și cu ultimele puteri l-ar fi tras de-o parte, șoptindu-i  candid,  cu zâmbetul pe buze, ca ceilalți să nu se prindă: „Preasmeritule, să zici hopa-țupa abia după Bobotează, când  vom termina de umblat din nou cu crucea, pardon, cu sondajul prin târgul gugulanilor.” Primind dezlegarea la carne, răchie și la toate cele lumești, Preasmeritul i-ar fi întors spatele, sugerându-i să cânte la masa vecină, alta decât cea a PSD-ului din Caransebeș.

Vorbele au sunat ca un tunet, cerul s-a închis la loc, nourii negri s-au adunat din nou deasupra târgului, iar dinspre Gugu se anunța furtuna ce stă să se pornească!

Cu siguranță că se vor găsi destui care vor spune: „Ce tot îi dați cu Dumbravă ăsta? Că are bani căcălău. Că dacă nu ar avea, n-ar face asta. Îl tot ridicați în slăvi de parcă ar fi nu știu cine!” Sigur, Adrian Dumbravă are bani. Nu știu cât de pline îi sunt conturile și cât de mare îi este averea. Știu doar că Adi Dumbravă nu trăiește doar din banii de la spital. Are afaceri private și asta nu de azi, de ieri. E treaba lui și nici nu mă interesează cât de profitabile îi sunt aceste afaceri. Ceea ce trebuie reținut pentru cei care vin din urmă e că din prea plinul său bucură și pe alții, prin actele sale de caritate, prin manifestările spirituale gândite și puse în scenă în semn de prețuire pentru toți cei care trăiesc în Țara Gugulanilor.

Că are bani căcălău? Și alții au, poate chiar mai mulți decât el, dar, cu puține excepții, nu i-am văzut să procedeze ca el. Să se implice atât de mult, așa cum a considerat de cuviință să o facă și aseară pe scena Casei de Cultură „George Suru”, din Caransebeș. Un concert de colinde, de o mare ținută artistică, susținut de Grupul Psaltic „Ethos”, al Episcopiei Caransebeșului, Corala „Epifania”, din Timișoara, de interpreți și cantautori din Lugoj și Timișoara. Alături i-a fost, ca de fiecare dată, IPS Lucian, Episcopul Caransebeșului. Sala Casei de Cultură a fost plină, spectatorii bucurându-se de o seară de neuitat oferită de profesioniștii de pe scenă.

În semn de recunoștință pentru sprijinul financiar acordat de-a lungul timpului, cei din Corala „Epifania” i-au acordat o plachetă lui Adrian Dumbravă. Un gest mic, dar impresionant pentru cel care aduce bucurie în fiecare an în Ajunul Nașterii Domnului Iisus Hristos. Emoționat și fâstâcit ca un școlar felicitat de dascăl în fața clasei, Adi Dumbravă s-a apropiat timid de microfon și, după câteva clipe de uluială, abia a reușit să articuleze de două ori un „mulțumesc” spus din suflet.

Restul a fost magie. Magia colindelor care ne-a bucurat deopotrivă pe toți cei prezenți, datorită lui Adrian Dumbravă.

După ce s-a spălat pe dinți și a făcut gargară cu spirt medicinal trecut prin trei felii de pâine, vasluianul s-a dus glonț la primărie, unde a cerut de la asistenta-managera primarului o coală de hârtie, model A4, pe considerentul că avea de gând să se adreseze în scris primăriei comunei B. Apoi s-a așezat la un birou și a început să scrie.

                                                                Primăriei și Consiliului Local al Comunei B.

                                În atenția domnului primar Vasile.

Subsemnatul…….. născut, copilărit și trăit în comuna B., județul Vaslui, solicit prin prezenta cerere să-mi acordați în avans ajutorul de înmormântare de care beneficiază prin lege orice persoană din România. Precizez că nu cer mai mult decât mi se cuvine.

                                Cu stimă și respect,

                                Al dvs. consătean, Ghiorghiță

Petentul a cerut număr de înregistrare și o rezolvare cât mai rapidă, ținând seama că până la Crăciun nu mai este mult timp.

Primarul, om cu experiență, convins că le văzuse pe toată în viața lui, și-a făcut cruce, iar a doua zi l-a chemat la dânsul pe Ghiorghiță. „Măi Ghiorghiță, am luat la cunoștință cererea ta și înainte să o supun votului consilierilor locali, că așa cere legea lămurește-mă și pe mine, să nu mor prost: cum de ți-o trecut prin cap una ca asta? Că așa ceva e un drept al celor care mor, să li se poată face pomana de cei care rămân după ei.” Cu mintea limpede ca apa din fântână în care nu apucase să picure un strop de rachiu, Ghiorghiță a replicat cu o întrebare, care s-ar putea dovedi un precedent în materie de ajutoare de înmormântare: „Măi Vasile, la ce-mi trebuie bani pe lumea cealaltă? Eu îi vreau acum cât trăiesc. Și dacă e un drept al meu, de ce să nu beneficiez în timpul vieții?”

Genial răspuns, chiar filosofic, că vorba aia, dacă aici pe pământ și cât ești viu nu te poți bucura de grija pe care ți-o poartă statul, ce rost mai au toate astea pe lumea cealaltă? Că bine zici Ghiorghiță! 

Și ca să o spunem pe-a dreaptă, mulți politicieni, comentatori și analiști politici priveau la cele ce se întâmplau în Piața Prefecturii, acolo unde se adunau zilnic mii de oameni, ca la o nouă revoluție.  Și aceasta pentru că, revendicările sindicale începuseră să se amestece cu cele de natură socială. Șomajul făcea ravagii, uzinele și fabricile se închideau una după alta, inflația devenise galopantă, iar speranța de mai bine devenise tot mai mică. Fără să greșesc, Europa era cu ochii pe Reșița. O Reșiță muncitorească nemulțumită, care dăduse în clocot, și care putea fi un moment prielnic pentru înlăturarea lui Iliescu de la Cotroceni, a lui Nicolae Văcăroiu de la Palatul Victoria și a PDSR-ului de la putere.

Ce s-a întâmplat în urmă cu 29 de ani la Reșița, nu avea să se mai repete în România anilor ce au urmat. Cu o excepție și care, întâmplător sau nu, se numește tot Reșița, de data asta fiind legată de protestele celor de la CSR, actualul TMK. Tocmai din acest motiv  mi se pare surprinzătoare tăcerea care i-a cuprins în aceste zile pe politicienii care conduc destinele acestui județ. Sincer, m-aș fi așteptat la o reacție din partea lor. Una de aducere aminte. O conferință organizată în comun cu sindicatele (alea care au mai rămas), o intervenție la radio, televiziune sau online, un comunicat de presă. Că așa ar fi fost frumos. Să-i cinstim pe cei care atunci, în decembrie 1994, chiar au crezut în rezolvarea problemelor de la UCM Reșița. În promisiunile lu’ nea Nicu Văcăroiu, zis Săniuță, a lu’ Hrebenciuc, alias Guzganul rozaliu, și ale celebrului DIP, ministrul Industriilor la acea vremea. Degeaba. Nici politicieni, nici sindicaliștii nu sunt în stare să facă recurs la memorie.

Ocupați cu pregătirile de Crăciun, mi-e greu să cred că cineva se va gândi la acest moment de istorie al Reșiței pe care o iubesc doar atunci când vin alegerile, Ziua Națională și tăiatul porcului, la un pahar în plus de răchie fiartă!

Ce te uiți la mine ca la poarta nouă? Păi nu este așa? Că, vorba aia, fosta-i lele când ai fost: ministru, prim-ministru, președinte de partid. Cine mai era ca tălică când te plimbai pe la televiziuni, când ți se înfoia părul și purtai masca aia de protecție de ziceai că erai Toni Banderas ce-l interpreta pe Zorro. Cu moaca aia de salvator al României, i-ai fi făcut invidioși până și pe Ștefan cel Mare în lupta de Podu Înalt, și pe Mircea pe când se bătea cu turcalăii la Rovine. Chiar îi  ziceam într-o zi lu’ Gogu care ieșise la plimbare cu Goguță, nepotu-su: „Uite, bă, la Cîțu ăsta. N-ar lua un capăt de ață din biroul în care lucrează. Chivernisește fiecare bănuț, de parcă ar fi al lui și al statului! ”

Sincer, eu chiar am crezut în cinstea, onestitatea și corectitudinea lu’ Florinel, chiar dacă Gogu a făcut mișto de naivitatea mea: „Ce dracu, bă, nene, ai îmbătrânit degeaba. Tu de ce crezi că poartă masca aia? De corect ce e? Hai să fim serioși!” Mi-am amintit de vorbele lu’ Gogu când am văzut ce-au zis procurorii DNA. Că e complice la abuz în serviciu, cu consecințe deosebit de grave. Cine te-o pus Cîțule să cumperi doze de vaccin de un miliard de euro? Eu cred că numai Satana și-o băgat coada, împinși de pesediștii lu’ Marcelu, că ăștia numai de așa ceva sunt buni,

Vasilică, tată, e groasă rău. Chiar mai rău decât aia de care ne spuneai tu legat de subminarea economiei naționale de către PSD. Că acolo, dacă se adeverea, era pe un SRL, pe când în cazul tău e pe persoană fizică. În China astfel de situații se termină face to face cu băieții de la tir. Știi ce zic?

Eu te-aș crede, Înalt Prea Sfinția Voastră, că e mare sărăcie în țară și în buzunarele enoriașelor care, mai mult de o lumânare, și aia subțire, de un leu și 50 de bani bucată, nu cumpără,  dar ce te faci cu ăștia de la DNA care ți-au pus gând rău, taman în Postul Mare al Crăciunului? Cică te-ar fi împins Satana de la spate să faci d’ale necurate. Cumpărare de influență, zic procurorii anticorupție. Belea mare, mare cât casa. Ba chiar mai mare. Cât turla bisericii pe care ai sfințit-o, cocoțat într-o nacelă de macara, de ai speriat ciorile din Constanța.

De unde or fi scos ei că i-ai promis unuia că-i dai un comision de 160 de mii de lei, habar nu am, dar să știi că nu e a bună. Că ăștia nu știu de glumă. De data asta, Prea Sfințitule, cred că ai făcut-o de oaie. Abia au așteptat unii să ți-o coacă. Inclusiv cei de la Patriarhie, care ți-au tot spus mai în glumă, mai în serios: „bă, Mache, mai potolește-te și tu cu prostiile tale, că ni-i pui pe ăștia în cap.” Da’ tu, nu și nu. Ai pus botu’ ca fraierul și te-au lucrat băieții ca la manual. La experiență lu’ tălică mă mir că te-ai lăsat dus de nas de un popă pe  care, culmea, nici măcar tu nu-l cunoșteai. Că cum se poate, bre, una ca asta, vine un amărât de nu știu unde și îți spune că are pile la ăia de la Secretariatul de Stat pentru Culte, ăia care dau bani pentru proiecte, iar matale te oferi să-i dai șpagă 20% ? Ce a fost în capul lu’ tălică? Nu te-ai gândit că odată și odată dai de dracu? Că te înregistrează ăștia pe ascuns?

Poftim, e mai bine acum când te-ai făcut (oare a câta oară?) de menune în fața întregii țări? Ce-o să le spui enoriașilor când o să dai ochii cu ei? Că ești Maica Tereza a BOR-ului? Că nici usturoi nu ai halit, nici gura nu-ți pute? Ce dracu, bre, doar n-om fi copii să credem toate prostiile tale. Să zici mersi că la intrarea în biserică, babele îngenuncheate nu te iau cu tradiționalul slogan atât de drag lu’ matale: „piei Satano, că ai ajuns să te închini banului și nu Domnului Dumnezeu.”, așa cum zicea Iisus.

Pentru început a ales să se facă liberal că, vorba aia, și popia e tot o meserie liberală, numai că, în PNL nu a făcut mulți purici, pe motiv că funcțiile de conducere la care visa să ajungă, erau de mult ocupate. Așa ci a virat-o la stânga, spre PSD, partid în care a găsit ce și-a dorit, o funcție mică, dar vioaie, la șefia Direcției Județene de Tineret și Sport. Fericirea nu a durat mult căci, peste noapte Direcția s-a spart în două, iar părintele nu a prea a avut de unde să aleagă, în condițiile în care pentru tineret era prea bătrâior, iar pentru sport nu-l mai țineau puterile  să facă un sprint sau o flotare. Dar nu a disperat, că așa e în politică. Atunci când crezi că totul s-a terminat, vine partidul, te ridică, tu te scuturi de praf, după care tot partidul te ia de mână, deschideți împreună opisul cu funcții de conducere: „asta e ocupată”, „asta este deja promisă”, „astălaltă ți s-ar potrivi, însă nu e liberă de sarcini decât peste un an.” „aici ar fi ceva, dar deocamdată o dăm de-o parte.”

Așa și în cazul lu’ părintele Marcian. Au tot răsfoit opisul ăla până au dat de o funcție ocupată, dar care se preta la aspirațiile sale: șef la Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorului. „Bă, ești mulțumit?” ar fi întrebat tovarășul responsabil cu funcțiile politice în partid. Și ce să fi trebuit să răspundă: „bă, ești nebun? Cum dracu să nu-mi placă, Doamne iartă-mă! Numa’ că nu prea știu ce trebuie să fac,”. „De asta ți-e grijă ție? Nu te mai gândi la așa ceva, că sunt alții care muncesc și pentru tine.”, i-ar fi zis îngerul păzitor.  Și uite așa, în doar un an, popa Costina a ajuns șef  în două locuri. Asta ca să ne arate că poate. Că are spate și că, deși și-a lepădat straiele preoțești, cineva, acolo sus, îl iubește.

Părinte, pentru că ești capabil, talentat și cuminte ca o fată mare, îți vând un pont: vezi că la Cancelaria prim-ministrului e un post liber. Nu știu exact de care: consilier, purtător de cuvânt, băgător de seamă, nu mai contează. Ce zici, te bagi? Eu zic să o faci și pe asta, că doar nu ai de gând să stai la Reșița să te plafonezi…

Să mă explic. Avem una bucată-polițist. Georgian Drăgan, în etate de 34 de ani. Ce ar trebui să facă în mod curent un polițist normal în vârstă de 34 de ani? Multe: să prindă hoții de biciclete, să învețe să completeze un proces verbal de contravenție, să-i ancheteze pe jmecherii care agață minorii pe Facebook, să facă serviciu la poarta inspectoratului, să răspundă la apelurile telefonice ale cetățenilor. Abia după ce trece de 35 de ani încolo i se încredințează, încet, încet, sarcini și misiuni tot mai complexe. Repet, vorbesc de un polițist normal. Numai că, Georgică, pardon, Georgian nu e un polițist normal. E unul paranormal care, din (ne)fericire pentru țară și popor, s-a intersectat la un moment dat cu alți polițiști la fel de paranormali ca și el, ceea ce a făcut ca România să devină țara cu cel mai tânăr general de la Garibaldi încoace. Bine, nu-i pun la socoteală pe ăia din Africa și din insulele alea rătăcite prin tot felul de oceane planetare.

În 2012, George al nostru intra în poliție, ca inspector. Pentru că știa câta gramatică, era dulce la vorbă și dădea bine cu freza lui pe sticlă (la televizor) superiorii  l-au numit purtător de cuvânt la IPJ Prahova. „Bă, ăsta are talent. E păcat să-și irosească tinerețea la Ploiești.”, ar fi zis nu știu care. Drept pentru care, la 25 de ani a fost promovat la IGPR. Să nu vă imaginați că avansarea s-ar fi datorat  implicării în destructurarea rețelelor de borfași din Prahova, a prinderii lu’ capo di tuti capi sau a manglitorilor din județul lu’ Nenea Iancu. Nicidecum. Pas cu pas, comunicate de presă fără număr, apariții la TV, interviuri la radio, sunt doar câteva dintre meritele pe care le-a avut în tot acest timp. Nouă ani mai târziu, paranormalul din Poliția Română a mai făcut o minune când, joi, înainte de vineri, Ziua Națională, l-a ridicat la rangul de chestor.

Degeaba înjurați, blestemați și huiduiți, paranormalul din Poliție e cât se poate de logic: Georgian Drăgan e din Buzău. Cel care, așa se zice, îi ține spatele, chestorul Bogdan Despescu, șeful Poliției Române, e tot din Buzău. Paranormalul a făcut ca și Ciolacu să fie tot din Buzău. Bine, ca să nu se înțeleagă greșit, cei doi nu locuiesc pe aceeași stradă, atunci când vin în weekend acasă, așa că n-aveți ce comenta, cârcotașilor ce sunteți. Singura chestie comună a celor doi e covrigăria din Buzău a domnului Ciolacu, de unde micuțul Georgel, pardon, Georgian, cumpăra covrigi cu susan. Restul este paranormal. Și nu de ieri, de azi. Și nu doar la Băicoi, Nehoi ori Pleșcoi, ci în toată România.

Te-am văzut cum stăteai între ei la prezidiu. Cine era ca tine! La costum și cravată! Miroseai parfum de ăla scump. Cred că ai avut niște emoții, mamă, mamă! E și normal, erai încadrat de două somități ale Banatului. Dar până la urmă te-ai descurcat. Și ar fi fost și mai bine dacă la final, când i-ai mulțumit pentru „Laudatio”, nu uitai numele de familie a lui Jurma. Dar așa, i-ai spus pe numele mic, de parcă vă cunoșteați de când lumea: „Îi mulțumesc… ăăă… domnului Gheorghe!” E bine și așa, puiucule, că până la urmă e și el om. Papa Jurma nu s-a supărat pentru atâta lucru. Dimpotrivă, îi era și lui dor să-i mai spună cineva Gheorghe. Bine că nu i-ai spus domnule Gigel, Gică, Georgică sau mai știu eu cum, că atunci chiar ar fi fost o problemă. Dar așa…

Puiucule, părerea mea e că următorul cetățean de onoare al județului ar trebui să fie Lili Gherle. Și nu doar că ar trebui, ci obligatoriu. În cel mai scurt timp cu putință. Că Lili Gherle a făcut pentru spitalul județean ce n-a fost în stare să facă nicio instituție din județul ăsta în ultimii 30 de ani. Că știi bine, puiucule, unde era Staționarul III în urmă cu trei ani. Dacă nu-ți mai amintești, îți spun eu: ținea prima pagină a ziarelor și a buletinelor de știri de la toate televiziunile, cu titluri de o șchioapă: „spitalul groazei” „locul în care oamenii mor cu zile.” Iar tu aveai de gând să-l demolezi, să dezinfectezi locul, să presari panseluțe, begonii, ochiul-boului și mai știu eu ce alte flori îți plac ție. Și poate ai fi făcut-o dacă nu ar fi apărut Lili Gherle de care mulți au râs: „ce vrea, bă, să ne arate și asta. Să stea…, Doamne iartă-mă la cratiță. Să-și vadă de chestiile muierești, să nu-și bage nasu’ în treburi de bărbați.” Niște frustrați, că altfel cum -i numesc?

Lili Gherle nu i-a luat în seamă pe cârcotași. Și bine a făcut. Și-a suflecat mânecile, a dat sfoară în țară în căutare de voluntari și sponsori și s-a pus pe treabă. Azi un salon, mâine altul și tot așa până când Staționarul III a ajuns de nerecunoscut. Cu bani din donații, cu muncă voluntară, demonstrând că atunci când vrei, orice se poate. Fără încrâncenare, fără ură, fără resentimente, dar cu multă trudă, sudoare și încăpățânare.  O lecție dată de o femeie celei mai importante instituții publice din Caraș-Severin. Probabil că se vor găsi destui deștepți să zică: „las-o, bă, și pe Lili asta, că prea i se caută în coarne.” Da, bă, Romi, i se caută că dacă nu ar fi fost Lili Gherle și sutele de voluntari și sponsori pe care i-a adus lângă ea, cu siguranță că și astăzi am fi vorbit despre Staționarul III la fel ca în urmă cu trei ani.

Pentru aceste simple considerații, care pot ține loc de „Laudatio”, Lili Gherle merită răsplătită cu titlul de Cetățean de Onoare al Județului Caraș-Severin.

Deocamdată, se vorbește mai mult sau mai puțin voalat, a la Freddy Simonis, președintele Camerei, și Georgel Simion, președintele AUR. Freddy susține că de la discuții serioase, interesante, generatoare de soluții mult așteptate de pulime, s-a ajuns la cuvinte grele, urât mirositoare și incompatibile cu rangul lor de puliticieni ce sunt. Să-mi fie iertată exprimarea, dar am socotit că ea este expresia vie a doi oameni iresponsabili. „A venit la mine (un rusofil, n.r.) și mi-o spus: «am s-o violez pe mă-ta!».”, a mărturisit Freddy. Zău, mă? Chiar așa a zis că o violează pe bătrâna ta mamă…? Cât e Bucureștiul ăla de mare, taman pe dumneaei? Bă, ce chestie urâtă. De cioban care toată viața lui a stat la târlă și o muls oile. Cum să zici, bă, una ca asta? Că nici în parlamentele alea din Asia nu se vorbește în halul ăsta. Și chiar dacă se întâmplă, bărbații își cară pumni, își dau șuturi în cur și între picioare, se trag de păr, însă sub nicio formă mamele, surorile, mătușele și bunicile mangârilor din parlament nu sunt băgate în ciorba lor de moluște. Eventual nevestele și amantele, care sunt mai tinere și mai nu știu cum, ca să mă înțelegeți ce vreau să zic.

Acum, Georgelu zice că scandalul ar fi pornit de la Freddy care și-ar fi ieșit din minți când l-ar fi auzit pe ăsta înjurând pe nu știu care de la putere:  „Băga-mi-aş … în mă-ta! Îţi sparg dinţii! Ascultă bine aici! Ţine minte!” Adică, de la niște rahaturi de contre de natură ideologică s-a trecut direct la filme interzise minorilor cu vârste sub 18 ani. „Băga-mi-aș aia în mă-ta”. „O violez pe mă-ta!” Bă, gerontofililor, ce sunteți, voi altă treabă nu aveți decât să vi-o dați prin guriță unul altuia? Faceți-o, bă, dacă atât vă duce capul, dar nu acum în post. Că e mare păcat. Așteptați să vină campania ca să vă… în toate găurile posibile. Ptiu, cum mă împinge Satana să vorbesc și eu ca emanații ăștia!

Cătălin, file de poveste DNA, a ținut cu tot dinadinsul să ne arate că instituțiile statului de drept sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire. Și că, zicala aia cu „a trecut prin ei ca prin brânză” îi vine ca o mănușă. Fin cunoscător al realităților românești, Cătă al nostru a ales să treacă granița la unguri cu buletinul unei rude cu care seamănă bine de tot. Și orb să fi fost ăla care i-o verificat buletinul și tot ar fi văzut diferența de vreo 10, 11 ani între omul din fotografie și cel din realitate. Nici măcar lui nu i-a venit să creadă când, după ce l-a verificat, polițistul de frontieră l-a salutat cu mâna la chipiu, urându-i drum bună și călătorie sprâncenată în Ungaria, țara vecină și prietenă. Ajuns la destinație, Cătă ar fi spus unui prieten ce-l aștepta: „am vrut să testez sistemul de la Petea. E varză, bro, e varză.”.

Ei, cam tot așa s-o exprimat și Kaizerul de la Viena: „Bă, românilor, cum vreți voi să intrați în Schengen dacă nu sunteți în stare să prindeți nici măcar infractorii voștri?” Apoi, zic unii, ne-ar fi bătut obrazul, direct și personal cu o priceasnă, că tot suntem în preajma sărbătorilor de iarnă: scoală: „ciocu’ mic și joc de glezne.”.