Mă uit la Reșița, la Govândarul pe care municipalitate încearcă să-l facă frumos, să ne placă la toți. Primăria a sădit plante decorative, sau cum s-or numi ele, între cele două căi de rulare, a amenajat trotuarele, între linii a împrăștiat pământ în ideea că va semăna iarbă. Pământ a împrăștiat și pe spațiul de lângă trotuar, tot cu același scop. Ce mai, ca afară. Singura chestie rămasă ca la… noi este cea a trecerilor de pietoni. Prea puține în raport cu cele de dinainte, iar de aici, fiecare trece pe unde i se pare mai scurt drumul.  

De exemplu, vrea unul să cumpere pâine de la brutăria de peste drum? Drept pe acolo își face cărare deși, la cinci-șase metri se amenajează o nouă trecere de pietoni. Dorește concetățeanul meu să cumpere două fleici și un kil de antricot, nicio problemă, își croiește drum exact prin dreptul măcelăriei, fără să-l mai intereseze mașinile de pe cele două sensuri de circulație. Cum procedează reșițeanul în cazul vrea să-și plătească rata la bancă? Simplu, trece ca vodă prin lobodă, fără să-l doară la bască, fără să-i pese că e la oraș și nu în pădure. Și tot așa. Fiecare cu cărarea lui. Mai rău e cu ăla care pleacă de la birt, ați ghicit, pe șapte cărări. Pe o distanță vreo două sute de metri, sunt vreo cincisprezece potecuțe. Dacă nu mai multe. Unele mai late, altele mai înguste, în funcție de nevoile personale și de traficul pietonal.

De aia zic: arde-i, Nelule, arde-i, să le meargă fulgii. Cum îi prinzi că trec brambura, cum îi arzi. Să plătească la amenzi până li s-o urî, dacă tot vor să aibă o țară ca afară.  Coboară regulamentul din pod că în felul ăsta îți rotunjești și bugetul local. Pune-ți polițiștii locali să fie după curul lor 24 de ore din 24. Scoate-i pe teren, că altă treabă n-au. Dacă o ții așa două-trei luni, nu o să mai vezi unu să treacă prin loc nepermis. Ascultă la mine, că nu te învăț rău.

Da’ dacă faci asta, Nelule, ar cam trebui ca polițiștii locali să te amendeze și pe tine.  Pe primărie, cum ar veni, cea care are obligația să stârpească ambrozia din municipiu. Buruiana aia care provoacă alergii. Știi tu care, că nu ești copil. Aia de pe domeniul public. De prin Mociur, de exemplu. Că așa mi s-ar părea corect. Să dai exemplu ălora care trec pe unde îi taie capul. Ce zici? 

Pe la prânz, ministrul de externe al Ukrainei, confirmă știrea. Ministrul nostru, care de fapt e o doamnă, ne liniștește: n-a fost nimic, unchiul Sam e cu noi. Ne-ar fi dat de veste dacă ar fi fost ceva. Răsuflăm ușurați, mulțumindu-i lui Uica Biden pentru atenția și grija ce ne-o poartă. Ceilalți responsabili nu exclud, însă, faptul că pe malul celălalt al Dunării să fi fost vreo nuntă terminată cu foc de artificii, de unde și confuzia cu drona lui Putin. Iohannis? Se întoarce pe partea cealaltă, obosit după weekend.

Spre seară, enervat că nu sunt crezuți pe cuvânt, Zelenski îl sună pe omologul său de la Cotroceni: „Dobryj vetchir, Klaus!” „Guten Abend, Volodea! Ce surpriză mi-ai făcut.” „Deranjez?” „Nu, stai liniștit, nu e niciun deranj, tocmai m-am trezit. Spune, cu ce să te mai ajut? Îți trimit câteva borcane cu dulceață de afine pentru doamna și câteva sticle cu pălincă de aia bună pentru tine?” „Bă, Klaus, situația e cum e și ție îți arde de glume!” „Langsam, Volo, langsam, repede își mai sare muștarul.” Și ca să-i demonstreze că nu era nimic adevărat cu drona rusească, și-a sunat oamenii cei mai de încredere din țara asta de la Armată și Externe, apoi a pus telefonul pe spicher: „Șefu’, să trăiți. Permiteți să raportăm: totul e sub control, nicio dronă și nici măcar un avion de hârtie nu au violat spațiul nostru aerian dintre mare și Dunăre. Sfatul nostru e să nu puneți botu’ la tâmpenile lu’ Zelenski care are tot interesul să ne tragă și pe noi în război contra rușilor.”. Când și-a dat seama cum au vorbit miniștrii lui, a fost prea târziu, Zelenski i-a închis telefonul în nas, nu înainte de a-i zice vreo două, de dulce, în limba lui.

A doua zi la întâlnirea cu prim-ministrul Luxemburgului, cotroceneanul nostru a reluat subiectul, liniștindu-l cum a știut el mai bine: „Dragă Xavier, nu lua în seamă ce se scrie presa, că nu nimic adevărat. Militarii noștri au căutat în fiecare tufă și răzor situate până la 800 metri de graniță. Și nimic. Dar absolut nimic.”.  Xavier Bettel a răsuflat ușurat: „mi-a venit inima la loc, dragul meu Klaus. Dacă tu zici că nu ați găsit nimic, nimic, atunci eu te cred pe tine și nu pe…”.

Abia miercuri, pe la prânz, Wernerul nostru a venit la televizor și a dezmințit ce susținuse trei zile la rând. Păi, bă, neamule, tu îți dai seama că la modul cum comunicați între voi și la felul în care reacționați, în trei zile de invazie, război sau ce-o fi să fie, România poate să ajungă pașalâc rusesc exact ca pe vremea sultanilor, beilor, eunucilor și mamelucilor? Bă, adormiților care sunteți! Sună-l, bă, Werner, pe Zelenski și cere-i scuze. Și trece-l pe statul de plată de la Cotroceni, că oamenii tăi nu sunt în stare de nimic.

Așa că, s-a încuiat în baie și după ce s-a consultat o juma’ de zi cu cel din oglinda special cumpărată pentru un astfel de moment, l-a sunat pe liderul PMP, aflat în acel moment la Tribunal să depună noi probe în dosarul în care a dat în judecată Consiliul Uniunii Europene. „Bă, Eugene, uite ce m-am gândit eu să ne fie bine la amândoi. Ne coalizăm, facem un pol de dreapta, de opoziție, cum nu a mai existat în România, că am eu niște idei trăsnet în sensul ăsta, Dacă facem asta, îi batem la curul gol și pe pesedei, și pe liberali. Să nu mai zic de UDMR-ul lui Hunor. Ce zici, te bagi?” Nu a aștepta răspunsul lui Tomac, deși și Eugen era și el în căutarea soluției salvatoare: „Eu zi să te bagi, bă Eugen, că altfel la anu’ o să fie cam nasol și s-ar putea să suflăm în drâmbă la alegeri. Eu ca eu, dar tu, sigur.”. Până la urmă, a ieșit bine: „Bine, bă, hai că ne înțelegem, dar cu o condiție, aceea să mă pui prim-ministru la anul.” Ce să fi zis și bietul Drulă? S-au întâlnit, au bătut palma și au băut un spriț din vinul adus de Tomac de la Bruxelles.

Oricât a încercat Cătă să țină secret discuția avută cu Tomac, până la urmă tot or aflat ai lui din partid. Și ce s-or mai supărat useriștii, bă, frate. „Adică, cum, bă, așa de proști ne crezi de ne lucrezi pe la spate? Nu e de ajuns că ne-ai adus la sapă de lemn, acu’ vrei alianță cu PMP. Să ne îngropi de tot. Asta-i ciuciu banana ce vrei tu.”, i-ar fi strigat un userist serios, dar furios care încă mai visează la ziua în care va guverna România din nou. Alții, la fel de serioși și furioși, au amenințat cu demisia. Unii chiar s-au ținut de cuvint, cum e de exemplu madame Cosette Chichirău care și-a dat seama că „motorul e cam gripat și nu mai trage.”. În traducere liberă: „greu la del cu boii mici.”.

Ceea ce nu se știa la momentul respectiv era faptul că, în urmă cu două zile, puiucul formulase o cerere la Tribunal pentru strămutarea procesului la altă instanță. Poate la cea de la Alba Iulia sau Bihor. Ori la cea din Honolulu, unde a auzit că acolo funcționează o justiție hibrid, rămasă de pe vremea atacului japonez la Pearl Harbor. La urma-urmei nu contează unde, numai la Tribunalul de la Reșița, nu. Acum, Curtea de Apel Timișoara va trebui să-i dea un răspuns pe care prezidentul îl așteaptă cu sufletul la gură.

Măi, Romi,  nici în toamna asta nu ai liniște. În loc să stai și tu acasă, să faci zacuscă, să pui la murat castraveți și gogonele, că ai văzut cât sunt de bune la Crăciun, la pomana porcului, tu umbli după copite de cai morți. Scuze, prin săli de judecată. Și de parcă n-ar fi de ajuns că te cunosc toți judecătorii și procurorii de pe la noi, ții morțiș să vorbească și alții de tine. Să-și dea ghionturi și să șușotească la vederea ta: „Fată, ăsta nu-i Romi de la Loft?” „Care Loft, fato, ăla cu Cancan-ul?” „Da!” „Bă, să știi că ai dreptate. Ptiu pe el, să nu-l deochi.”. Asta vrei? Treaba ta, dar nu-i frumos ce faci.

Ce dracu, bă, Romi, chiar nu realizezi când dai cu bățul în baltă? Când faci prostii, vorba lu’ nen-tu Crina? Că prin gestul tău de a cere strămutarea procesului de la Reșița dai un exemplu prost pentru cei ce ajung să fie judecați la Reșița. Să nu mai aibă încredere în justiția de aici. Păi se poate, puiucule? Ce dracu, ești și tu om în toată firea, gata cu tâmpeniile astea!

L-am schimbat pe Cheregi după două etape și l-am adus pe Stoican. Mare antrenor, ce să zic, dar și  mare ghinionist. Filosofia lui despre fotbal nu s-a potrivit la nicio echipă pe care a antrenat-o până acum. Nici măcar la Minerul Valea Copcii. E de neînțeles, motiv pentru care peste tot unde a fost s-au prins performanțele de el ca apa de penele gâștei. A schimbat 13 echipe în doar câțiva ani. Mai rău ca țiganii caii. Și tot degeaba. Peste tot a fost primit ca Făt Frumos din tei călare pe roibul năzdrăvan. La Reșița este pentru a doua oară. Cică îi place cum se gătește pe aici și muzica din Banat.

De la un antrenor de 3-4.000 de euro salariu, nu te poți aștepta să ducă echipa pe primul loc. Nici măcar spre mijlocul clasamentului să nu ne de dârdâie curu’ la sfârșit de campionat. Oricât ar vrea săracul să ne arate că știe ceva, ceva fotbal. Geaba voință, dacă nu e putirință. S-a văzut și în meciul de ieri când n-am putut trece pe teren propriu nici măcar de ultima clasată. Să zicem mersi că ar fi putut fi chiar mai rău cu o echipă care nu obținuse niciun punct până la meciul cu noi și care a avut în primul 11 un jucător de 17 ani, transferat doar cu o zi înainte (!).

După meci, coach-ul nosatru drag mărturisea că vinovată pentru rezultatul de egalitate este echipa vizitatoare, care a stat foarte bine în defensivă din punct de vedere tactic. Na, bine, mă, ce-ai fi vrut, fratelo, să se fi dat la o parte ca ai tăi să dea un amărât de gol? Știi că ai umor? Umor de Tik Tok, nu alta!

De acum înainte, Romi al nostru, vorba lu’ Gogu, va juca cum îi vor cânta pesediștii (poate și la fluier, la caval sau torogoată) pe care, la un moment dat, îi ținea numai în șuturi și miștocăreli. Îi place sau nu, nu va avea încotro. Vina pentru situația creată îi aparține în cea mai mare parte. Admit că Bașag a jucat precum Iuda, că nu știu care de la Oravița îl are pe ta-su prieten cu PSD, că altuia i s-a promis nu știu ce funcție, dar primarii ăia de care se vorbește ce interese au să treacă de partea PSD? Sau te pomenești că peste noapte toți liberalii se lasă amăgiți, ca să nu zic corupți, de Mocio, Hurduzeu și de toți ceilalți pesedei din Căraș.

În fine, tot răul este spre bine, lucru subliniat și de Ioan Crina, liderul PSD din CJ, care de luni de zile îl toacă constant pe Romică. „Ați văzut că începând din ședința asta lucrurile încep să se normalizeze, în sensul că încep să se propună și să se voteze proiecte care într-adevăr sunt pentru cetățean. Cu mici excepții care sunt, să le zic așa, tradiționale președintelui, pe care el le vrea, dar nu vrea să explice de ce, drumurile acelea forestiere pentru care noi ne-am dat acceptul, adică i-am spus că noi le vom vota în momentul când arată sursă de finanțare, și n-o are. Ați văzut astăzi clar cum a trecut excedentul și pentru ce s-a votat, pentru lucruri clare care erau necesare județului  și erau pe primul plan. S-au făcut primii pași, foarte importanți, pentru DJ 571-au aprobat banii pentru finanțări, s-a deblocat DJ 608, s-au alocat din nou banii pentru podul de la Slatina Timiș. Ce n-am votat astăzi, ce ni se părea, și eu personal și noi ca și grup: acceptarea angajării serviciilor juridice pentru niște prostii pe care le-a făcut și probabil că se simte amenințat și știe că le pierde. Din punctul meu de vedere, oricum va pierde și n-are rost să cheltuim și alți bani.“, mărturisea Crina la sfârșitul ședinței CJ de ieri.

Mai pe înțelesul general, Dunca a solicitat aprobarea pentru angajarea unui avocat în procesul pe care îl are cu fostul manager al Spitalului Județean de Urgență. Crina și toți cei din opoziție, care acum dețin majoritatea în CJ, s-au opus, bătându-i obrazul: „Păi ce, noi nu avem juriști capabili de e nevoie de apărători plătiți tot din banii noștri?” Și ăsta e doar începutul…

La primul punct, cel mai important de pe ordinea de zi – logic, nu-i așa? – este un proiect de hotărâre, inițiat de Romeo Dunca, referitor la acordarea Titlului de „Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin, post-mortem, regretatului taragotist, Petrică Vița, plecat dintre noi în vara acestui an. Sigur, Petrică Vița merită aprecierile și recunoștința celor care l-au ascultat și au jucat pe muzica lui la nunți, botezuri și tot felul de petreceri, de unde își câștiga în mod onest banii (fără număr, fără număr) s-au i-au aplaudat evoluțiile în concertele susținute de-a lungul carierei. Nu aceeași șansă a avut-o un alt mare instrumentist al locului, Luca Novac, considerat de mulți drept „Taragotul de aur al Banatului.”. Bine, veți spune că Luca e mort de mai mult timp. Nu chiar, doar din 2021, dar la el nu s-a gândit Romeo al nostru să-l facă „Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin.”. Că așa-i la noi: pe unul, da, pe altul, ba!

Dar știți de ce Romi nu s-a gândit la una ca asta? Vă spun eu: În perioada aia, președintele nostru drag era la cuțite cu muzâcanții de la Centrul de Creație condus la vremea respectivă, de Ioan Benga. Inclusiv cu Ramona și Petrică Vița, pe motiv că nu prea dădeau pe la lucru, că mai mult trăgeau mâțu’ de coadă. În principiu avea dreptate, ce repetiții acasă, în particular, ce statut de vedetă, ce scoateri din producție? Ai cartea de muncă la stat, apăi stai opt ore ca tot bugetarul la birou, în sala de creație și repetiție! Așa-i puiucule? Ca urmare a acestor informații primite pe surse (!), Romică cel cu performanța mică (la CJ vorbesc) a trecut la fapte, la redactări de circulare cu caracter administrativ. În primul și în primul rând, i-a pus pe muzâcanți să semneze condica de prezență din două în două ore, să fie el cu sufletul liniștit că aceștia sunt prezenți la lucru opt ore din opt. Să vină la lucru la fix și să plece tot la fix. Numai o minte odihnită putea să născocească așa ceva. Cum să pui un artist să facă una ca asta, când el toată viața lui s-a ghidat după alte principii? Am dreptate sau nu, Romi? Eu zic că, da, așa cum am avut întotdeauna.  

Asta cu semnatul condicii de lucru de patru ori pe zi a fost o nimica pe lângă cealaltă propunere, cerându-le muzâcanților  ca, sâmbătă de sâmbătă, de la 3 după amiază până seara la 8, la concurență cu nunțile și botezurile de la Teregova, Cornereva și Măureni, să predea lecții de educație muzicală turiștilor care trec Dunărea cu bacul la Moldova Nouă, sau se spațiresc în Băile Herculane.

Bă, ce să zic, intenții bune în vederea rentabilizării activității CJ pentru care Romi al nostru merita felicitările doar că, de la acele măsuri n-au trecut decât doi ani. Fix doi ani. Și te întrebi, când a avut dreptate puiucu’ nostru: atunci sau acum? Întreb doar!

Așa vorbeau unii participanți la evenimentul de ieri de la Biblioteca Germană „Alexander Tietz”, prilejuit de prezentarea revistelor „Nedeia”, redactor-șef Angelica Herac, și „Reflex”, fondată de regretatul Tavi Doclin și îngrijită în continuare de Ada D. Cruceanu, editate de CJCPCT Caraș-Severin. Public numeros, din păcate, cam același de ani de zile, de data aceasta, venit din tot județul. Scriitori, critici literari, editori de carte, oameni de cultură. Suficient pentru un eveniment reușit.

Sincer, m-aș fi așteptat și la o prezență din partea Consiliului Județean, cel care a suportat cheltuielile cu tiparul. Măcar un reprezentant a instituției să fi fost prezent, nu toți, în respect pentru actul de cultură. Nici pomeneală. Dar de ce să fi venit acolo unul ca Romeo Dunca, ca să dăm un exemplu? Din pură curiozitate, de aia. Că nu sunt convins că puiucul a mai fost la așa ceva vreodată. Că vorba lu’ Gogu, el e om de club. Loft, par eczampl, nu de biblioteci, locuri în care nu se consumă șampanie ținută în roaba cu gheață. Să avem pardon monșer, ce are sula cu prefectura? Că Romeo e pus acolo să repare drumuri, spitale și trenuri de maximă viteză, nicidecum să citească. Dacă i-ar fi plăcut cartea, s-ar fi făcut bibliotecar, dar lui i-a plăcut Buceaga și a ajuns șofer. Între noi fie vorba, e greu și cu cultura asta. În club te mai uiți după șolduri, posterioare și sâni de domnișoare, pe când la o lansare de carte și revistă te uiți ca mâța-n calendar, întrebându-te ce limbă străină vorbesc oamenii ăia de acolo.

Bine, dar cei doi vicepreședinți și consilierii lui pe probleme de cultură ce treabă or fi avut marți după masă de n-or venit la manifestare? Ce prostii îmi pot trece prin cap. Sunt convins că și-au ajutat nevestele la făcut zacuscă și gem de prune, că altfel, cu siguranță ar fi venit! Doamna Moise de la Cultură? Ei, de data asta, nu putem spune nimic rău despre dânsa. E plecată în vacanță, să se recreeze, că de asta e vară. Altfel, nu sunt convins că ar fi venit. Că dacă tot lipsește de vreo doi de la manifestări de acest gen, de ce ar trebui să fi venit acum?

În final, felicitări Erwin Țigla că ești mereu gazdă primitoare, un amfitrion de notă maximă, dar și celor care înțeleg că actul de cultură se poate face și cu bani puțini, prin dăruire și iubire pentru cuvântul scris.

De prisos să spun că știrea asta cu Tăiețelu și Zanzibarul  face ocolul internetului. Toată lumea vorbește doar despre cum o să ajungă Tăiețelu întreprinzător peste cașcarabetele africanilor „Că se face boier în Africa, de parcă aici nu putea.”, a continuat consăteanul meu. „La noi la Gogoșu Balta Verde, Ostrovu Mare și Buriluța toată lumea vorbește numai de asta. Că vinde tot ce are aici, pontonul de la baltă, apartamentul cu jacujii, tot. Inclusiv țoacla aia șmecheră. Mai șmecheră decât a lu’ Romeo al tău.”.

Amicul ăsta al meu turuia întruna și nu înțelegeam ce legătură avea el cu primarul nostru. Da’ până la urmă m-o lămurit: „Bă, de când cu povestea asta noi suntem fierți, ce mai. Că am auzit că vinde și fabrica de tăieței și nu numai că o vinde, dar ia și rețeta cu el, nu o lasă la nimeni. Asta e, ne ia rețeta și vom fi fiii ploii, că tu știi bine că la noi în sat toți fac supă cu tăiețeii lu’ Tăiețelu.”. Bă, frate, toți cu interese, nu alta. De unde dracu or fi scos chestia asta cu rețeta? Că ar lua-o cu el în Zanzibar.

Domnu’ Nelu, am uitat să-ți spun ceva. Prietenul ăsta al meu m-a rugat să-i faci un comision când pleci. Fi-su al mare e și el în Zanzibar, cred că tot în zona în care ți-ai luat tălică pământ. Stai liniștit, Costică nu e boier, e un biet barcagiu care plimbă turiștii de la o insulă la alta și de doi ani nu a venit acasă. Că n-are bani de avion. Așa că, te roagă dacă poți (da’ ce nu poți matale dacă vrei) să-i duci un mic pachet de acasă, să-i treacă de dorul lu’ mă-sa și a lu’ ta-su: un pui fript, o damigeană cu zaibăr și câteva fire de praz. Că-ți roagă de sănătate. Parol!

Dar, vai, nu știu cum fac, cum nu fac, dar mereu îmi ies pe dos speranțele mele. Parcă sunt vorbiți unii medici, ca să-mi facă în ciudă. Nu mă mai întorc în urmă, să caut exemple în acest sens, exemple ce-mi arată că nu bat câmpii. Le avem lângă noi, de dată recentă. O femeie cu dureri abdominale se prezintă la Spitalul Județean de Urgență Tg. Jiu. Doctorii (hai să le zic așa) s-au uitat la ea, așa, peste umăr, deranjați că le-a stricat garda, dar nu i-au făcut nicio investigație (măcar din curiozitate), să fi văzut de unde veneau durerile. Era noapte și n-aveau chef de pierdut timpul cu prostii. Ce și-au zis: „după dureri, sigur are hernie. Cine știe ce-o fi ridicat prin gospodărie, că știți cum e la țară. Hai s-o operăm și după aia mai vedem noi dacă o mai doare.”. Zis și făcut. Au dus pacienta în sala de operații, au anesteziat-o și când s-o taie cu bisturiu, medicul chirurg (că pe dânsul a picat măgăreața) a avut o revelație: „bă, frate, o durea-o pe biata femeie acolo unde se ține cu mâna, dar nu are hernie, ci trebuie să nască.” Și a născut. A fost un caz care s-a terminat cu bine, nu înainte ca medicii să se fi făcut de cacao. Medici de doi bani, cu salariu de 5.000 de euro pe lună.

Nu același noroc l-a avut Alexandra, femeia de 25 de ani, mama a trei copii, care a murit pe un pat de spital din Botoșani, însărcinată în luna a treia. „Nu mai am aer!” a fost strigătul de disperare al unei gravide adusă la spital sângerând puternic și cu dureri de burtă, implorând să vină un medic să o chiureteze. Să-i salveze viața. Dar cine s-o facă? Ginecologii care nu erau la ora aia în spital și care nici măcar nu i-au răspuns la mesaje? Să fim serioși. Medici de două parale, care nu merită să le spui așa.  Dacă ginecologii nu erau în gardă, ce au făcut ceilalți doctori din spital să o ajute pe femeia care striga disperată: „nu mai am aer!”? Nimic. Cam tot atât valorează și viața unui bolnav în ochii unora oameni îmbrăcați în alb, legați de meserie prin Jurământul lui Hipocrate. Dar, oare, îi putem numi medici?  

Și ca să nu credeți că numai în spitalele de stat se întâmplă astfel de nemernicii, presa centrală prezintă un caz dintr-un spital privat, din București, unde la tot pasul întâlnești slogane demne de o cauză mai bună: „servicii medicale premium”, „excelență la nivel medical.”  Spitalul de Pediatrie Ponderas – Regina Maria. Acolo,  o zi de spitalizare costă în jur de 3.000 de lei, pentru o consultație după ora 8 ești taxat cu 800 de lei, iar o perfuzie pusă rapid (adică nu după o ora, două de așteptare), face 300 de lei. La banii ăștia te aștepți ca medicii și asistentele să stea zi și noapte la căpătâiul micuților bolnavi. Pe dracu. Astea sunt povești de adormit copii. O povestește mama unei fetițe în vârstă de 1 an și 11 luni care au stat cinci zile internate. Abia după 12 ore de la internare și 40 grade Celsius temperatura, medicii au constatat că fetița nu urinase și asta doar după ce mama semnalase acest lucru. Părinții spun că fetița ajunsese ca o legumă, aproape că nu se mai putea mișca, nu-și mai deschidea ochii. Până la urmă, doctorii au realizat că pacienta avea probleme urologice, dar numai după zile chinuri și suferințe ale părinților.

Concluzia mamei ne pune pe gânduri: „Ori sunt pur și simplu prost pregătiți, ori sunt dezinteresați, ori procedurile sunt prost făcute sau nu sunt respectate.”.

Cum o dai, tot de rău cazi!

Ieri, spre seară, dădea „recital” la fostul complex reșițean, Victoria. Așezat pe un scăunel, cu spatele la o vitrină dincolo de care, la vedere, se lăfăiau toate bunătățile de pe pământul românesc: cârnați, slănină, costiță, carne tranșată pentru grătar. Lângă el, cutia instrumentul lui. Cânta. Ba o doină de pe la gugulani, ba un brâu, ba o horă. Nu făcea rău nimănui. Nici el, nici muzica lui, dimpotrivă. În liniștea și plictiseala serii cântările sale erau de-a dreptul reconfortante. O binecuvântare pentru sufletul trecătorilor. Unii se opreau să-l asculte, alții treceau nepăsători, grăbiți.

Șase, caraliiii!!! s-a auzit o voce a străzii. Până când Bobby să realizeze ce însemna asta, caraliul, pardon, polițistul local a fost lângă el din trei pași și două mișcări. Și l-a luat la împins vagoane. ’Geaba a încercat Bobby din Pipirig să-i explice că nu bagă mâna în buzunarul nimănui, că nu fură și nu tâlhărește, ci doar cântă. În Spania, Anglia sau Belgia, astfel de oameni sunt considerați artiști și trecătorii le răsplătesc munca cu un bănuț. La noi, unul ca Bobby e catalogat cerșetor. Un milog căruia nu i-a plăcut niciodată muncă. Pentru o faptă atât de gravă cum este aceasta, Bobby merită să fie amendat, trimis în judecată, condamnat pentru încălcarea liniștii și ordinii publice. Să se învețe minte. De data aceasta, caraliul l-a iertat. A dat dovadă de omenie. O. mein Gott! E drept, l-a muștruluit, l-a avertizat, însă nu l-a sancționat. Probabil o va face data viitoare când, mânat de cele mai curate intenții cultural-artistice, va ajunge din nou la Reșița.

Domnule Ciati. Părerea mea e să vă instruiți polițiștii din subordine. Să le spuneți să-i lase în pace pe acești artiști ai străzii. Explicați-le că muzica nu face rău, dimpotrivă. Ea vindecă suflete, alungă tristețile și aduce bucurii celui care o ascultă. De pe urma ei nu faci averi dovadă că, înainte de a-și lua saxofonul si să plece, Bobby din Pipirig mi-a cerut o țigară, dovadă că, ieri după-amiază susținuse un concert caritabil. Așa cum ne place nouă, românilor.