Preț de cocaină, nu-i așa? Asta e nimic pe lângă roșiile cherry, dulci, pe care aceiași pensionari le-au descoperit într-un supermarket reșițean: 39,97 de lei kilul. La vederea prețului, unul dintre ei, mai slab de inimă, a leșinat. Până să vină salvarea, să primească îngrijiri medicale, au leșinat și ceilalți patru când au văzut prețul de la roșiile cherry Sunstream: 53,96 lei kilogramul. Asta în condiții de promoție, cu o reducere de 15%.

Bă, nebunilor, ce vreți, bă, să faceți cu noi? Zece euro kilul de roșii? Cât un prânz luat într-un restaurant din Germania sau Italia? Ne credeți proștii voștri? Păi nici la voi acasă nu sunt atât de scumpe, oricât de cherry ar fi ele. Chiar nu vă e rușine? Țăranul român aruncă roșiile că nu are cine să i le cumpere, iar voi le vindeți cu 10 euro. De ce, bă? Că sunt cherry și sunt aduse de la mama dracului? De asta? Asta s-o credeți voi, care ați venit la noi, luându-ne drept proști în comerțul cu amănuntul. Și vă merge jucăria, cât timp ăia care ne conduc nu fac nimic să vă pună la respect.

Domnule ministru Chesnoiu, nu știu câtă agricultură te-au învățat pe matale la Academia de Poliție, școală pe care ai absolvit-o sau dacă ai ținut vreodată o sapă în mână. Nu știu și nici nu mă interesează, dar nu pot să nu mă întreb: ce are, domnule sula cu prefectura? Cașcheta de milițian cu pălăria de paie purtată vara pe tarlaua patriei? Că de aici ni se trage și nouă. De la omul potrivit, la locul potrivit. Că pe altul mai specialist decât tălică nu a găsit PSD-ul ăsta? Pe nea Pătru Daea, de exemplu. O fi el cum o fi, dar măcar a absolvit Agronomia și știe să dea cu sapa.

De asta ne arată alții cu deștu’ și se minunează cât de proștii suntem. Că avem pământ  să dăm și la alții, dar cumpărăm roșii cherry cu 53 de lei kilul. Se minunează, însă noi nu vedem asta sau, în cel mai rău caz, ne amuzăm.

Coboară mai ales noaptea, când nu ai să vezi crac de hingher pe stradă. Între noi fie vorba, băieții ăștia cu lasouri și tranchilizante la brăcinar nu se omoară ei cu trecutul ziua, darămite noaptea, iar atunci când ajung în zonă, câinii dispar cât ai zice pește. Bag sama, că au ajuns și ei, săracii, să recunoască mașina cu hingheri.  Ce pot să vă spun în plus e că acești maidanezi sunt ghinioniști,  ghinioniști, că de când primăria a decis „să îngroape” în pământ  ghenele cu gunoi în unele locuri din Micro IV, se hrănesc doar cu miasmele ce emană în jurul platformelor, ceea ce, să recunoaștem, e un lucru bun pentru noi și rău pentru ei.  

Revenind la ideea inițială, spre deosebire de Paris, în Reșița nu o să vezi niciodată câini umblând cu covrigi în coadă. Cândva, mi-aș fi putut imagina o scenă de acest gen, cu un maidanez trecând țanțoș, fără să întoarcă capul, pe lângă un os „gras” sau o bucată de carne. Da, dar pe atunci, Reșița avea și un CSR, avea și un UCMR, avea și un Arsenal. Peste 25.000 de oameni care lucrau doar în aceste trei întreprinderi, cum se numeau atunci SA-urile din vremurile noastre. Sigur, doar în închipuirea mea s-ar fi putut una ca asta, deoarece pe atunci pâinea era pe cartelă, iar carnea pleca la export.

Astăzi, însă, UCMR și CSR se chinuie să supraviețuiască, cu nici 1.500 de oameni, în timp ce de Arsenal nu-și mai amintește nimeni, nici măcar acum când războiul e la doi pași de noi și ar fi nevoie de vestitele tunuri de altădată. Deși pâinea se vinde la liber, iar carnea e pe toate drumurile, nu ai cum să vorbești despre câini cu covrigi în coadă, oricât de patriot te-ai da!

Că ăia, săracii, la propriu, de unde să fi auzit de screening, prezervative și anticoncepționale? La ei totul decurgea natural: mâncau natural, din bătătura proprie, iubeau natural, făceau în mod natural copii, nu ca azi în eprubetă și cu mamă surogat. Se puneau seara în pat, așteptau să se facă liniște și asta era. În câțiva ani era bătătura plină de plozi.

Pe vremea aia, fiecare familie avea cinci-șase copii, altele, chiar mai mulți. Era rușine să fi avut doar unul singur. Sau deloc. Asta în condițiile în care muma și moșul nu auziseră de Nutela, de ciocolata Milka și nu știu ce jeleuri. Oul din cuibar ținea locul oului Kinder din ziua de astăzi, iar laptele de văcuța crescută pe islaz nu se compara cu niciun alt lapte păstrat în cutii de carton. Nu existau nici pizza, nici pastele bolognese, să nu mai vorbim de hot-dog-urile americane ori de shaormele turcești. Mămăliga era care definea starea națiunii române din acele timpuri. Noroc că la modă nu erau adidașii și nici blugii, ci opincile și obielele, izmenele și ițarii. Și parcă lumea era mai sănătoasă, mai curată sufletește, mai bună și mai cu frică de Dumnezeu.

Da, lumea era liniștită, se culca odată cu găinile, pentru că nu știa de televizor, de păcănele, de bingo, Superbet, de Cruduța sau de Master Chef. Și, atunci, la ce ar fi fost bune astfel de proiecte? Astăzi, da, pentru că s-a dus vremea cu „fata cuminte și devreme acasă” sau cu bărbatul trăgând ca un bou în plug. Grija zilei de mâine e mai a dracului decât orice spaimă trăită în vremurile alea în care împărțeai un pachet de biscuiți la cinci copii. Astăzi lumea s-a emancipat, e mai mult plecată de acasă noaptea, e tot mai stresată și tot mai puțin interesată să facă copii. Că timp ar avea, slavă Domnului.

Zău, mă? Adică, să închidem ochii la tot ce se întâmplă și să ne lăsăm pradă emoțiilor de moment, că: „Așa o vrut Dumnezeu.” Sau să scuipăm în sân ca babele ce ies seara la poartă: „Alt rău să nu fie, maică”. Uite că nu vreau ca voi, să mă fac că nu văd. Se întâmplă și din astea, că nimic nu e perfect în lumea asta, dar parcă prea multe într-un timp atât de scurt. Că după ce-or căzut avionul ăla și elicopterul, veni și povestea aia cu militarul călcat de tanc, poveste de-o făcut ocolul Facebook-ului, Instagram-ului, Twiter-ului și Tik-Tok-ului. Bă, dacă la niște exerciții în poligon te împiedici sau faci entorsă și vine tancul și dă peste tine, ce să mai vorbim de cazurile reale, când lângă tine nu mai e nici plotonierul și nici locotenentul să-ți spună ce să faci?

Hai, treacă de la mine, deși nu este firesc. Dar, bă, nu pot să fiu de acord sub nicio formă cu ce s-a întâmplat într-o unitate militară de la Mamaia. Acolo a fost ca în filme. Să-i furi pistolul-mitralieră soldatului care păzea obiectivul, e prea de tot. Nu cred eu că atacatorul, care ar fi sărit gardul să intre în unitate, o fi fost vreun Rambo în variantă dobrogeană. Și nici că soldatul s-a speriat de el când l-o văzut cu cagulă pe față. Cât o fi fost ăla de fioros, mușchiulos și nervos, tot n-ar fi trebuit să se întâmple una ca asta. Că, mă gândesc că nici soldățelul nostru n-o fi fost un papă-lapte, să fi căzut în cur de la o singură palmă primită. Păi, nu?

Și în loc să-și toarne cenușă-n cap, ministerul vine cu un comunicat de-ți stă mintea în loc: „Militarul, aflat în postul de pază, a aplicat procedurile legale, a opus rezistenţă în confruntarea corp-la-corp cu agresorul, dar a fost deposedat de arma din dotare.” Ați auzit? A aplicat procedurile legale? Care? I-a cerut parola? L-a somat cu celebrul „stai că trag?” A tras un foc de avertisment în plan vertical? Era interesant de știut, să ne fi făcut și noi o idee despre împrejurările în care s-au întâmplat toate astea.

Știți ceva? Bine că nu i-a luat centura și paftaua de la pantaloni, că ar fi fost de mirul lumii să-l fi lăsat doar în izmene!

Fără mișto, dar Gogu al meu cam are dreptate. Cum să mori, domnule, strivit de tanc în poligon? Sau să te duci să-i salvezi pe alții și să sfârșești și tu că ca și ăia? Se mai întâmplă și în alte părți, e adevărat, dar parcă la noi e prea de tot. Eu nu zic că n-am avea militari instruiți, departe de mine gândul, dar când vezi cum cad și mor din picioare înainte de a trage măcar un foc de avertisment, să-ți dea de știre că vine dușmanul, stau să mă întreb ce se va întâmpla cu noi în caz de război? Cu noi, civilii, care ne-am pus toată speranța în talentul și priceperea lor.

Râdem, glumim, însă, dacă ăstora, cu carte de muncă MApN și abonament la popotă, instruiți de NATO și căliți în luptele cu talibanii li se întâmplă una ca asta, la ce să mă aștept de la armata de rezerviști ce va servi patria sub arme? Că unii dintre ei n-au ținut în mâinile lor nici măcar o pușcă de jucărie. Din aia, din plastic sau din lemn. Iar alții, care au apucat să facă armata, dar le e gândul la pensionare, nu mai sunt în stare să nimerească nici măcar ținta „vacă” din poligonul de la Halânga, Capu Midia sau Cincu. E adevărat, că numa’ chior sau prost de bubuie să fii să n-o nimerești de la zece pași de tine, dar la vârsta lor… Cu ăștia te duci, în cel mai bun caz, la o partidă de vânătoare, pe post de gonaci, să stârnească iepurii și mistreții în bătaia puștii, nicidecum pe teatrele de luptă.

Bă, da’ deștept e Gogu ăsta al meu. Îi pocnește capul de atâta deșteptăciune, nu alta. Cum le știe el pe toate, ca un om bătrân. Stai, bă, liniștit, că nu e dracu așa negru. Că la o adică, vin americanii și franțujii și fac instrucție cu ăia care ne-or ataca. Noi doar să le punem terenul la dispoziție, că de restul au ei grijă. Că de asta sunt superputeri. Nu e așa cum crezi tu. Nu ne lasă ei la greu, o să vezi.

Hai, termină-ți cafeaua și du-te să plătești, că e rândul tău să faci cinste.

Da’, apropos de judecăți, ai dracu sunt ăștia de la instanțe, măi, Romi. Nu țin niciunul cu matale. Și nu înțeleg de ce.  Nu auzi pe unul să zică: „bă, hai să-i dăm dreptate și lui Romică ăsta, că-i și el ditamai  președintele Consiliului Județean.” Știi, ca la fotbal unde echipele gazde și alea tari, ca Steaua și CFR au o atenție în plus de la arbitru. Un 10%, acolo. La capitolul ăsta nu poate să zică nimeni că ești favorizat pentru că ești de la putere, Dimpotrivă, pe unde te prind judecătorii, te căpăcesc de-ți merg fulgii.

Nu mai departe zilele trecute,  cu noua organigramă pe care ai pierdut-o în instanță. Bine, în cazul ăsta nu poți să le reproșezi nimic magistraților că la cum ați făcut-o și ați dres-o la momentul respectiv, era clar că va ieși cu proces. Bă, Romi, ce dracu, nu ți-am spus de atâtea ori că atunci când nu știi ceva, întreabă și tu pe alții care știu. Pe ăia care sunt mai deștepți decât tine. Chiar și de la PSD, dacă în PNL nu ai așa ceva. Lasă rușinea la o parte și, îl chemi într-o zi pe Crina la tine la birou. Și îi spui așa: „Bă, John (sau cum te adresezi tu de obicei), uite, vreau să fac asta și asta și nu știu cum să procedez să fie bine. Învață-mă tu, că ești mai cu experiență, mai priceput în ale administrației.” Mă rog, chestii de astea care să-l ungă la inimă. Nu cred că John Crina nu te-ar înțelege și nu te-ar ajuta. Îți mai spune el câteodată că o iei pe arătură, dar sunt convins că nu ți-o spune cu răutate, ci pentru că îi ești drag. Și Ionuț Popovici te-ar putea ajuta, dar știu că de ăla nu te rogi.

Vorbeam de organigramă. Ai crezut că dacă ești președinte la CJ faci ce vrei, dai afară și angajezi după cum ți se scoală și ți se arată noaptea în somn. Că poți să-i faci consilieri personali pe toți prietenii tăi din Timișoara, că poți să tai și să spânzuri. Ei, uite că nu e chiar așa, măi, Romi. Nici măcar la autobaza cu TIR-uri nu e așa, darămite aici. Dacă nu ai gândit-o atunci, azi ai rămas și fără consilieri. Ce te-or mai înjura unii, mamă-mamă că, de bine de rău mâncau și gura lor o pită de la CJ. Nu vorbesc de Horia Irimia, că ăsta găsește loc la orice primărie din județ, că ai văzut, să-ți facă în ciudă, s-a pozat la intrarea din Primăria Oravița, să aibă amintire de pe unde a trecut în viața lui, ci de ceilalți consilieri. Dar, lasă, are grijă partidul și de ei, nu le plâng eu de milă.

Ce vreau să-ți spun măi Romi e că pe lângă procesul ăsta cu organigrama s-ar putea să-l pierzi și pe ăla cu Salvamontul. Și nu doar cred, ci sigur se va întâmpla asta. Nistor va fi repus pe funcție și atunci să te văd ce o să faci cu Coco Galescu. Cum o să-i explici lui Coco ca atâta ai putut să faci pentru el? Cum? Nici tu nu știi. Înțeleg, de asta ești și supărat de la o vreme…

Ușor de zis, greu de decis cine să fie acele persoane, în afară de americani și NATO, în care să ne punem toată nădejdea noastră.  Cum s-ar zice, acele persoane care să ia hora înainte, ca la olteni, ori să joace brâul, ca în Banatul de Munte. Și după o atentă și profundă analiză socială, dar nu numai, ministrul de la Armată, don Vasile Dâncu, ne-a făcut mândri din punct de vedere gramatical, literar, strategic, logic și alte chestii de acest gen de exprimare: „Nu poți să mobilizezi decât oameni care sunt mobilizabili”. Remarcabil gândit. Mai profund de atât nici că se putea. Că, vorba aia, ce să faci într-un război cu oameni nemobilizabili? Adică cu ăia care nu au făcut stagiul militar, care nu au făcut pregătire militară într-un fel sau altul. Altfel spus, cu ăia care n-au ținut în viața lor în mână o valiză de lemn, care nu știu la ce e bună o gamelă, un culcat, un târâș pe coate, un planton. Care n-au scris o dată, măcar o dată, pe un gard de plăci de beton, „AMR 30!” și nici nu au strigat la vederea pufanilor „HAI LIBI!”

Nea Vasile ai dreptate, domnule: ar fi o mare  idioțenie să-i mobilizezi pe oamenii ăștia, care au 40 de ani și un pic. Niște copii, ce să zic. Ce să faci, frate, cu ei  în război dacă săracii nu știu să țină o pușcă în mână? Că ăștia chiar mor nevinovați și îi ai pe conștiință pe lumea ailaltă. Lasă-i, bre, lângă curul muierii și a amantei, să dea like-uri pentru ce se întâmplă pe front, că ești mai câștigat așa. Pe ăștia ține-i acasă, nea Vasile și trimite-i la război pe ăia care, în prostia lor, au crezut că dacă  fac armata, țara le va fi recunoscătoare. Da, recunoscătoare, trimițându-i să lupte în prima linie în loc să-i țină acasă să se gândească la pensie, să aibă grijă de nepoți. Poate, tocmai și asta e ideea. Lasă-i pe ăștia tineri acasă, să se maturizeze, să se distreze, că oricum nu fac parte din generația care așteaptă să le mulțumească cineva pentru serviciile aduse țării!

Bine că o trecut fe-martie, că o dat colțul la urzică, dragaveiul și-a consolidat poziția de lider pe piață, la fel și leurda. Mâine, poimâine dă și măcrișul, corcodușele și dudele vor fi la mare căutare, așa că nu ai de ce să te plângi: nea Nicu Ciucă, întâiul nutriționist al țării, are grijă de noi să mâncăm sănătos, fără exces de carne și zaharuri. Nu că ar vrea săracul să fie așa, dar de unde să mai scoată bani pentru salariile bugetarilor și pensii? De unde?  

La drept vorbind, cum n-or murit aiă bătrâni în condiții chiar mai nasoale decât astea, n-o să murim nici noi, Gogule. Ne schimbăm modul de viață, băgăm în noi numai două mese pe zi, sărind peste cină. La nevoie, dimineața bem doar o cană cu apă pe stomacul gol. Apă călduță, de s-ar putea, și cu o felie-două de lămâie. Nea Nicu spune că trucul asta face minuni. Ca să fim siguri că rezultatele vor fi cele scontate, bem trei-patru căni, că japonezii așa fac de când se știu și uite cât de deștepți sunt. Deștepți foc, nu alta. Ăia nu-și bat nevestele, nici nu se ceartă cu vecinii. E drept, ei sunt mai mult înconjurați de ocean, dar chiar și așa.

Hai, că plec. Adio și un praz verde, cum se zice pe la Plenița lu’ nea Nicu Ciucă și nu te mai gândi la nebunia de săptămâna trecută. Alt rău să nu fie, Gogule, că la vremurile noastre mâncarea e fudulie și dăunează grav  portofelului. Pa!