Moartea lui Ion Iliescu a împărțit din nou România. Nu știu în favoare cui înclină de data asta balanța: a celor care scandau în decembrie „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e” sau a celor care au preluat sloganul: „Cine a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush.” O Românie care trăiește într-o continuă ură și dezbinare. Și nu doar la nivelul omului simplu, de la coada vacii, care din patru în patru ani vine la vot să aleagă răul cel mai mic cu putință, nicidecum binele pe care și-l dorește de fiecare dată.

35 de ani de libertate și de democrație nu au fost suficienți pentru a ne vindeca de toate bolile sistemului apărut după decembrie 1989. De cancerul care macină societatea la temelia ei. În 35 de ani n-am fost în stare să ne dăm mâna, să ne privim în ochi, să ne așezăm la aceeași masă, să lăsăm de-o parte supărările, încrâncenările și răutățile.  Și pentru că n-am fost în stare, consecințele n-au întârziat căci, un Călin Georgescu sau un George Simion nu au apărut din senin și nici nu au fost teleportați cu OZN-urile venite din alte lumi.

Repet, este regretabil că un politician nu-și poate struni frustrările în astfel de momente. Și nu pentru că Fritz și Moșteanu ar fi așa ceva. Un politician adevărat  ar trebui să aibă diplomație și empatie creștinească în astfel de momente delicate. Să arate că rațiunea este mai presus de emoții că, înainte de orice, este om. Să înțeleagă că de mâine încolo poate da frâu liber urii care îi întunecă mintea. Altfel, nu are ce căuta la un priveghi, sau o înmormântare. Cu atât mai mult, într-un guvern care ne îndeamnă să ne respectăm între noi.

Auzi la ei, de ce nu înființează și dânsa un cenaclu literar, un cerc de pictură? Sau de ce nu organizează  un concurs de poezie, cum era odată ori de epigrame, cum s-au mai ținut la Caransebeș. Ce dracu, bă, astea sunt vremurile de altădată? De risipit bani publici? În plus, voi nu vedeți că tot mai mulți fug de citit ca dracu’ de tămâie? Că azi la modă nu mai e cartea din „Biblioteca pentru toți”, ci  telefoanele mobile și tabletele.  În condițiile astea, cum să-i ceri, bă, unui manager așa ceva care, pe pariu, n-a mai pus mâna pe o carte (nicidecum să o deschidă) de când nici nu visa că o să ajungă în fruncea Culturii gugulane. 

Altu’ s-o găsit să întrebe  de ce o casă de cultură condusă de privighetoarea  Banatului, nu doar ăla de Munte,  nu are o orchestră de muzică populară ori, măcar, o echipă de dansatori, cum a fost pe vremuri. Ce întrebări tâmpite. „Că azi e despre manele, de aia, bă! Despre Dubai și Antalia, Armin, Stana și Jadore. Gata cu «Trandafir cu frunza-n apă» și «Mândra mea din Bozovici».”, i-ar fi răspuns un apropiat al divei cu cotrință, bocani și colanți.

Că nu prea dă pe la birou. Zău, mă? Voi de unde știți una ca asta? Ați pândit-o zi de zi, opt ore din opt sau doar ați dat urechea la bârfe? Ați căutat-o și ați găsit biroul închis? O fi fost ieșită și femeia să-și cumpere un langoș cu brânză, ori să bea apă de la fântânile lui Marcelino. Sau poate că în ziua aia își luase și dânsa liber să meargă să strângă fânul. La Rusca. Cum o să-și ia la toamnă  două-trei zile de concediu, la cules de prune. Ce știți voi, ăștia de la oraș, care toată ziua stați cu burta la soare, beți cafele și sucuri, cum e viața la țară. La sat se muncește, frate, dacă vrei să ai de toate, să faci avere, că din cântări la nunți, botezuri și majorate nu se câștigă cum vă imaginați voi. Gata, nu mai aruncă nima cu bani în lăutari cum a fost pe vremea lu’ Ana Pacatiuș și Achim Nica. De când cu măsurile astea de austeritate ale lu’ Beau Le Jean, a înțărcat bălaia. De aia zic, o fi fost și Stana plecată cu treabă la muncile câmpului și voi ați și sărit de cur în sus, că nu prea dă pe la lucru.

Poftim, cultură!  Acu’ aveți pretenția să vă prezinte raportul cu cheltuielile făcute la zilele orașului, din primăvară. Cum a împărțit banii publici la cei care au urcat pe scenă. Câți și-a luat dânsa și formația sa și câți au ajuns la gealații invitați să cânte orice, numa’ muzică populară nu. V-am spus că sunteți cârcotași? Raport cu explicații vă trebuie vouă acum când doamna Stana Stepanescu nu-și vede cap de atâtea griji, că nu știe de unde să facă buget pentru Serbările Cetății de la sfârșitul lunii? Lăsați-o, dom’le, pe biata femeie să mai respire, că o să vă prezinte și raportul ăla. Când? Când o avea timp că, vorba aia, doar n-or intrat zilele în sac. Ei, comedia dracului.

Am mai văzut filmulețe de astea și m-au amuzat răspunsurile legate de capitala țării, de limba vorbită, ba chiar și de continentul pe care ne situăm. Bine, la ce să mă fi așteptat de la niște oameni care trăiesc în Noua Zeelandă și SUA. Nu văd de ce râdeți, că nu  e musai să fi și deștept și american în același timp. Revenind la povestea cu „Ce știți despre România”, aproape că m-am bucurat că au și ei proștii de bubuie. Unii ne-au lăudat bucătăria, alții că avem o mare (oscilau între Caspică și Aral), dar s-au găsit și dintre cei care nu știau mai nimic despre România. Nici măcar că ne învecinăm cu ei.

Între atâtea răspunsuri hazlii, unul mi-a convingerea (pentru a câta oară?) că facerea de bine e futere de mamă.

– România? întreabă mirată o tânără înțolită ca la „oraș.”

– Da, România, insistă conaționalul nostru din postura de reporter.

Sincer, mă așteptam ca fața să i se lumineze la auzul numelui țării noastre, cu gândul la ajutorul pe care l-am dat miilor de refugiați. Pe dracu!

– România? a întrebat din nou domnișoara, să se asigure că auzit bine ce o întrebase feciorul nostru.

Și după ce tot a repetat numele țării noastre, într-un târziu ne-a lăsat cu gura căscată:

– Nu mă gândesc des la România și evit să merg acolo…

– De ce? întreabă feciorul pe post de reporter.

Și răspunsul duduiei m-a dat pe spate:

– Poate și din cauza știrilor, că acolo oameni nu sunt prietenoși cu noi și că România are un guvern pro-rus.

Neprietenoși cu voi? Anușka, tu chiar vorbești serios? Că mă uit la tine, la cum ești îmbrăcată, pieptănată, încălțată și machiată și nu pari deloc proastă. Nici țoapă, cum se spune pe la noi când vezi una care face trotuarul. Că ne-am purtat cu voi ca și cu ouăle luate din cuibar. Nu numa’ că v-am primit la graniță cu pită și sare, cu autoritățile locale și regionale, cu corturi, ceai cald, găzduire, presă pe umărul căreia ați plâns, dar v-am dat și locuri de muncă, ajutoare bănești, de i-am făcut pe ai noștri din spitale și azile să se întrebe de ce statul ăsta pentru voi era mumă, iar pentru ei ciumă. Am uitat și de vremurile ale când ai noștri din Cernăuți n-aveau dreptul să citească, să învețe și să gândească în limba vechilor cazanii. V-am făcut loc în grila TVR la o emisiune zilnică în limba voastră și v-am ajutat cu rachete Patriot de ni i-am făcut dușmani pe veci pe Putin și ai lui, iar tu vii acum să spui că suntem neprietenoși cu voi și că avem un Guvern pro rus. Păi se poate una ca asta, Anușka, dragă?

Și ca să nu ziceți că suntem așa cum v-au băgat unii în cap, încercăm să te înțelegem. Poate că din cauza căldurii din vara asta, în acele momente memoria ți-a jucat feste și neuronii tăi au luat-o razna, blocându-ți orice amintire. Că, repet, nu pari nici țoapă, și nici proastă…

Căutătorii acului în carul cu fân invocă lipsa de colaborare cu ciobanii, ciurdarii și țăpinarii întâlniți în cale, dar și cu elementele definitorii din natură, ce au făcut istorie în literatura românească: râul, ramul… Chiar dacă nu este ardelean, păstorul din fruntea ministerul de Interne, Cătălin Predoiu, este de un calm desăvârșit, și cere, precum înțeleptul satului dintr-un roman de Rebreanu, timp, răbdare și băgău. Că doar n-or intrat zilele în sat, de tot îl întrebăm: „Bă, Cătă, da’ când îl prindeți, bă, pe Gânj?” Și băgău, să nu te plictisești la serviciu.  Are dreptate Cătă al nostru, ce tot atâtea întrebări insinuante? Ce atât presiune pe el? Mai lăsați-l dom’le să respire. Să gândească limpede și coerent. Să pună cap la cap toate probele pe care le are.  Că n-or fi mai multe ca la început, din primul comunicat de presă, e altceva. Da’ lăsați-l în pace odată. Ei, drăcia dracului!

Voi ați fi vrut să pună mâna pe asasin  înainte de a-și ucide iubita. Sau să fi sunat la Poliție, să se fi predat de bunăvoie. Sincer, numai avioane aveți în cap. Așa e când citiți prea mult romane de Agatha Cristie și vă uitați la filmele alea de la Hollywood. Măi, oameni buni, Cătă al nostru e și el om normal ca noi toți. Nu e nici actor, nici măcar cascador să se dea peste cap sau să facă pe dracu-n patru ca să pună mâna pe criminal. Nu poți să spui că nu se străduiește să fie la înălțimea așteptărilor, dar nici nu poți să-i ceri mai mult cât timp criminalul profită de geografia locului: teren accidentat, văi, munți, poteci etc. O recunoaște și Cătă: „E un fugar care este extrem de bine familiarizat cu zona, este obișnuit să trăiască foarte mult în pădure, pe câmp, oriunde în natură. Poate supraviețui fără mâncare timp îndelungat, este învățat să folosească orice particularitate a teritoriului respectiv și sunt și alte câteva detalii pe care nu le pot da despre el.”

Na, ce mai vreți. Poate să fie pe urmele lui Poliția Polițiilor, că nu ai cum să pui mâna pe acest Rambo pe stil nou. Cu toate astea, nu e nimic pierdut. Strategia lui Cătălin Predoiu, să avem răbdare că timpul le rezolvă pe toate, e genială. Da, să avem răbdare să cadă și ultima frunză din pădure și atunci să vedem unde se va mai ascunde fugarul nostru? Bă, deștept băiat e Cătălin ăsta! Ptiu, să nul deochi!

Un adevărat cavaler medieval, pe stil nou, ce luptă pentru cinste, corectitudine, adevăr și dreptate și nu oricum, ci în cel mai filosofic mod: „Există două tipuri de șpăgi. De supraviețuire și de îmbogățire. Din punctul nostru de vedere, treaba a fost de supraviețuire.” Așa este, la fel cum există și două tipuri de bărbați: cei care au curajul să recunoască în fața nevestelor că au călcat strâmb și cei care nu au nimic în pantaloni.

La ceasul la care chibiții din Trivale se pregăteau să salute victoria favoriților în fața CFR-ului lui Dan Petrescu, vicepremierul României se chinuia să ne arate cât de penibil putea fi. Poate că nu este așa în fiecare zi, dar aseară a fost. Aproape o oră s-a scremut să ne explice cum funcționau lucrurile în România de acum 20 de ani și cât de oropsit a fost dânsul în toți acei ani. Despre afacerile colegei de apartament cu primăriile liberale, via Beau Le Jean, n-a amintit nimic, că doar n-o fi atât de prost să o facă. La un moment dat a încercat să repete scena cu „Dragă Stolo”, dar ca un făcut, a rămas doar cu nodul din gât, lacrimile refuzau să-i curgă în direct.

Penibil, pentru că  alesese varianta șpăgii de supraviețuire din dragoste pentru prosperitatea României, pentru a noastră, a tuturora și  pentru alte chestii nobile, nicidecum pentru binele personal ori să-i închidă gura ăleia de la ANAF. Și la urma, urmei chiar să fi fost așa, la umbra acelei șpăgi (pentru el, un mizilic de 2000 de euro pe lună), domnul Dragoș își putea face făcutele în firma pe care o administra, și, de ce nu? să se dedea la acte evaziune fiscală căci, nu-i așa? avea spatele asigurat cu controale de formă sau chiar deloc. Mai mult de atât, opt ani a tăcut ca ăla în cucuruz. Nu s-a plâns nici în stânga, nici în dreapta că plătea un om de la Fisc doar ca să-i meargă lui bine. L-a durut în cur de sutele, sau poate miile, de patroni, care și-au închis afacerile pentru  că nu avusese norocul lui să dea șpaga de supraviețuire.

În loc să-și fi turnat de la început cenușă în cap, sau să-și fi scurtat la cinci minute discursul cu demisia, Anastasiu a încercat să ne convingă cât de integru era el, chiar și atunci când o mituia, cu șpagă de supraviețuire, pe cocoana de la ANAF. Chestia o fi ținut la ai lui, inclusiv la Zâmbărici și Beau Le Jean, nu și la cei pe care îi ia drept proști. Că vorba lu’ Piedone, uns cu toate alifiile, tras și el pe dreapta în parcarea de la Guvern: „Nu vă prinde rolul de fecioară. Himenul dumneavoastră moral s-a rupt de mai bine de 8 ani, iar fetele mari nu se mai poartă, mai ales în politică și afaceri.”