Deosebirea dintre cei doi e că Decebal era deja rege pe când le vorbea supușilor, pe când Călin, doar președinte ales și asta numai la televiziunea poporului. Numai că, băiet citit și umblat în toată lumea asta, Călin i-a încurajat pe oamenii din piață care i s-au plâns că viața e grea sub Cholo de Buzău și Bolo de Biharia. Că banii nu le ajung de la salariu la salariu, de la pensie la pensie. Că n-au ce mânca și noroc cu televiziunea poporului, care le ține și de foame, și de sete. Și după ce i-a ascultat, le-a cerut să reziste cu stoicism până va descăleca în curtea Cotroceniului și i-a îndemnat să se apropie de el, să-l atingă ca pe racla cu moaștele Sfintei Parascheva.

Apoi i-a întrebat dacă știu de ce mănâncă omul. S-au uitat mirați unii la alții și de teamă să nu spună vreo prostie la o astfel de întrebare filosofică, au ridicat umerii și au căscat ochii așteptând să-i lumineze guru: „Nu ca să aibă energie, ci ca să de de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”. Și tare s-au minunat amărăștenii când, după 2000 și ceva de ani, în sfârșit au aflat că ei mâncau nu pentru că le era foame, ci pentru a hrăni paraziții. Paraziții… „Care paraziți, neică?” a întrebat un susținător de-al său mai destupat la mine. „Ăia intestinali ori ăia cu funcții?

Călin i-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” „Ei, asta nu mai cred”, ar fi sărit cu gura o jupâneasă durdulie și cu țâțele lăsate până la buric. Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”

Mulți s-au minunat oamenii când au aflat toate astea, iar pe drumul de întoarcere acasă își spuneau unii altora: „Bă, e dat dracului omul ăsta. E dintr-o bucată: ori la bal ori la spital.” Așa e, în curând intrăm în postul Paștelui, gata cu balurile, cu chermezele. Mai lesne e cu spitalele. La alegere: Socola, Gătaia, Poiana Mare…

Și pe modelul ăsta cu Neil Armstrong țopăind pe lună în seara de 20 iulie 1969, iată că dăm acum peste scenariul legat de furtul coifului și a celor trei brățări dacice din muzeul  din Olanda. O adevărată teorie a conspirației autohtone. Că de fapt, furtul n-ar fi chiar furt, adică unul pe bune, cu scopul de a-ți însuși respectivele bunuri, ci o făcătură ordinară pritocită în laboratoarele serviciilor secrete. Scopul? Acela de a deturna atenția de la problemele grave legate de ceea ce se întâmplă în țară și de a-i face eroi pe neamțul de la Cotroceni și pe Cholo de la Buzău căci, într-un final, hoții (care numai hoți n-ar fi) vor abandona marfa într-un container cu gunoi sau într-o cutie poștală din gara centrală din Amsterdam, iar neamțul și Cholo vor poza în salvatorii tezaurului, a onoare și istoriei neamului geto-dacic. Un scenariu demn de mintea elucubrată a lu’ madame Șoșoacă. Hitchcock e pistol cu apă. Ca să nu mai vorbim de Agatha Christie.

Călin (File de poveste) a lăsat pentru un  moment din mână târnăcopul cu care sapă la canalul Marea Neagră-Marea Caspică pentru a-și aduce și el contribuția la teoria cretinoidă despre furtul apei, aerului, energiei, iar acum, al brățărilor dacice. Suflecându-și mânecile, în direct la Realitatea TV, el cere demisiile miniștrilor Hurezeanu și Intotero, pe care îi vede vinovați de producerea furtului, dovedind delăsare și incompetența culturală și istorică, dar și complicitate. Apoi se întreabă: „Unde era paza? Unde era statul român implicat în protecția istoriei și patrimoniului nostru?” Îți spun eu, nea Căline: „Paznicul mersese să facă pișu, că e în vârstă și stă rău cu prostata, iar statul se pusese la somn, că era noapte, Căline!

Jorjelu nu s-a lăsat nici el mai prejos și a plusat, cerând și demisia ambasadorului și a întregului corp diplomatic  de la Haga. Că bine le-ai făcut, nea Jorjelu, să se învețe minte incompetenții, delăsătorii și complicii din această țară. Păi cu voi suveraniștii lu’ Pește se pun ei. Ei, drăcia dracului!

Și ca noi să nu uităm și să fim bine informați, draga de ea, ne anunță de fiecare dată când creează un mega eveniment artistic cu cântece de petrecere, manele și alte triluri folclorice. O face fie pe canalul său de Youtube, fie pe Tik Tok, fie pe Facebook. De exemplu, pe 1 februarie (asta pică într-o zi de lucru), ne invită la Viena, pe 14 februarie (într-o vineri), cântă la Ineu, la Moara cu noroc, la 1 martie (asta e într-o sâmbătă) dă spectacol la Timișoara. În 7 martie cântă la Caransebeș, la Palace, și tot așa.

Nimic pe pagina sa de Facebook despre activitățile de la Casa de Cultură unde e manager. Unde are carte de muncă, iar primăria îi suportă toate fițele și cheltuielile ca la orice angajat. Oamenii răi spun că nici măcar condica de lucru nu și-o semnează, darămite să dea pe la lucru. Și ce să facă, bă, la lucru în fiecare zi? În primul rând că ea are valoare, apoi orchestră populară nu mai e, formația de dansuri a Junilor s-a mutat de acolo, spectacole se țin din an în Paști, cenaclu literar nu mai există, iar lansările de carte nu e de competența managerei. Și, atunci, ce să caute Stana noastră la Casa de Cultură? Să ardă gazul de pomană sau doar să se afle în treabă? Nu e de ajuns că trece pe lângă ea atunci când se întoarce lunea de la Rusca? Ei, drăcia dracului.

Apropos de Rusca. Unii și mai cârcotași sunt convinși că Stana a ajuns manager și că face ce face la Casa de Cultură tocmai pentru că este din Rusca, sat de care primarul este atașat efectiv și afectiv. Personal nu cred așa ceva. Din câte îl cunosc, pe primarul care este, acesta nu ar permite pentru nimic în lume ca un angajat de-al său să nu-și îndeplinească exemplar atribuțiile din fișa postului. Să miște în front. Așa e domnule Felix? Știam eu că e așa.

Ai dracu sunt ăștia care n-au loc nici de matale. Care n-au avut norocul lu’ tălică în viață.

Apoi, a ridicat nivelul pretențiilor de tot felul că, deh, nu de flori de măr ajunsese să conducă o comună, un oraș, un municipiu sau o capitală. Și așa a apărut modelul de primar cu cât mai multe case, cu cât mai multe terenuri intra și extravilan, primite sub formă de moștenire sau donație, cu cât mai multe și babane conturi bancare. A, era să uit, cu cât mai multe consiliere personale. Unii, mai fricoși sau de bun simț, au lăsat-o mai moale sau au „împrăștiat” averea prin bătăturile neamurilor, amantelor sau a oamenilor de încredere. Dar au existat și primari care s-au ghidat după principiul „Furi, nu furi, vremea primăriei trece.” Adică, „Mă prinde, stau doi ani la mititica, după care trăiesc ca boierul tot restul vieții din ce am agonisit ca furnica.” Și așa s-a născut prototipul primarului de la sat cu vile la oraș, și al primarului de oraș, cu case de vacanță  la sat.

Și când credeam că le-am văzut pe toate, aud că în această dimineață DNA-ul i-a bătut în poartă primarului din Sinaia. Primarul, în izmene, că încă nu se luminase bine afară. „Hai, îmbracă-te, că avem treabă.” N-a mai întrebat ce fel de treabă, (știa el că o să vină și ziua asta), doar a apucat să-i zică unuia din casă: „Sună-l pe Pierre, castelanul, să fie cu ochii în patru la toți cei care dau târcoale în zonă.” Da, ați citit bine. Castelanul din Franța era pus în temă: Să ridice dronele în aer, să dea drumul la pitbullii, rottweilerii și dobermanii ăia de la castel, să nu permită nimănui să pătrundă pe proprietate.

A cui e proprietatea? A primarului din Sinaia, cum altfel! Sătul de cabane și vile la munte și la mare, de apartamente la oraș, de terenuri pe malul apelor, omul s-a gândit să-și investească micile economii, donațiile și moștenirile într-un vechi castel, dacă tot n-avea ce să mai facă cu atâția bani. Un castel ieftin, la mâna doua, cumpărat cu banii din prima de Crăciun.

Ce se va întâmpla cu el în continuare? În cel mai rău caz va avea soarta primarului din Constanța, a lui Radu Mazăre, după care va lua o binemeritată vacanță recuperare la Chateau d’Argent, din Franța. Dar până atunci, rămâne prezumția de nevinovăție și suspiciunea fabricării unui dosar politic. Că așa se cade în cazul uni primar a cărui temelie s-a bazat pe umărul solid și de neclintit al unui politician de top ten, precum Lucian Bode.

– Și așa zici, cumetre, ai dat mâna cu domnul nostru Ștefan cel Sfânt, rupse tăcerea un megieș așezat pe ciment, cu spatele lipit de caloriferul din fontă.

– Nu doar că am dat mâna, ba chiar am luptat alături de el, la Podul Înalt. Eram acolo, pe cal, acolo la Podul Înalt. Parcă îl văd și acum.

– Pe Măria Sa, cumetre?

– Nu pe dânsul, ci pe podul acela. Un pod înalt, construit special pentru astfel de momente, nu din fonduri europene, ca acu’, ci din donații, muncă voluntară și dragoste de țară. De-o parte turcii, câtă frunză și iarbă, iar de cealaltă parte, oamenii Măriei Sale. În primul rând, răzeșii veniți de bună voie din toate satele Țării Moldovei, apoi cei de la situații de urgență, cum ar fi ISU din zilele noastre, după care arcașii din spatele scuturilor împletite din nuiele și tot așa, până la Măria Sa Ștefan. Eu lângă dânsul.  El cu mâna pe paloș, gata, gata să-l scoată din teacă, eu cu sfaturile. Îmi permiteam să-i dau sfaturi, căci văzusem multe la viața mea, pe la workshop-urile la care am participat. Îl învățam să-și stăpânească emoțiile, trăirile și ce să facă, în timp ce turcii veneau peste noi.

– Apăi, bădie, prin grele momente trebuie să fi trecut.

– Așa e, că turcii erau fără număr, de unde și expresia aia cu banii aruncați la maneliști. Erau pe pământ, în apă, ba chiar și-n aer… Suiți în copaci, de unde aruncau în noi cu ce aveau la îndemână.

– Și Domnul nostru ce zicea? Ce făcea?

– Vă dați seama că nu-i era totuna. Mai, mai să dea ordin de retragere.

– Uite, asta nu am știut.

– N-aveai de unde să știi, bre, că în manualele de istorie nu scrie una ca asta, își dădu cu părerea un bărbat îmbrăcat în pijama și papion la gât.

– Noroc că i-am vorbit de pământul strămoșilor, de bucatele moldovenești, de hangițele care nu se vor mai uita la dânsul dacă va face pasul înapoi, de curentul suveranist care prindea tot mai mult contur în Europa. Dar nici așa nu părea convins să mai lupte. Până nu i-am zis, „Vai de cozonacul celui ce dă bir cu fugiți.” Și cum a auzit vorbele astea și a tras un gât de vin roșu de Cotnari, a prins putere și a pornit el însuși la luptă. Și dă, și luptă, și crapă, și taie în stânga și-n dreapta, până când pe podul Podul Înalt n-a rămas crac de otoman. Și totul a plecat de la vorbele mele cu cozonacul ăluia care fuge ca un laș.

– Și Măria sa ce a zis? Ce reacție a avut Ștefan Vodă?

– Una de mare strateg. A doua zi m-a chemat la el în cort și m-a întrebat dacă accept să-i fiu consilier pe tot felul de probleme existente în lume. Am acceptat și primul sfat a fost unul simplu de realizat: «Măria Ta, uite care-i treaba – După bătălia de ieri, Moldova este graniță nu doar cu gurile Dunării, iar de acolo cu Marea Neagră, ci și cu Marea Caspică. Facem un culoar Marea Neagră – Caspică, mă duc în China și îi atragem pe chinezi la Mediterană, în afacerea asta.»

– Și noi cu ce ne alegem?

– Cu adidași, geci și fesuri. Vorbim cu cei din dinastia Ming și o să îmbrăcăm și o să încălțăm cu geci și adidași tot poporul moldovean, Măria Ta.

Și în timp ce toți se minunau de logica cumătrului, ușa Salonului Alb se deschise larg și înăuntrul intră tanti Lenuța, asistenta dolofană, mereu cu zâmbetul pe buze:

– Călinuș, mamă, ia tu pastiluța asta și hai la culcare, că e ora de făcut nani.