15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Editorial

Cu toate acestea, la derby-ul  Real Madrid-Barcelona, din tribună s-a strigat: „negru nenorocit”, „maur de rahat”, ba chiar a existat și un îndemn, gen: „mergi să vinzi șervețele la semafoare.” Veți spune: niște nenorociți care nu au că să caute pe un stadion de fotbal, că un om normal nu ar fi făcut una ca asta. Sau, fani scoși din minți de scorul de pe tabelă. Hai, să se fi întâmplat una ca asta într-un meci jucat cu Barca sau Naționala în deplasare, treacă, meargă, dar să te facă așa tocmai spaniolii, pare de-a dreptul incalificabil.

Spre lauda sa, Lamine Yamal, această minune a fotbalului spaniol, viitor bun național, nu doar că nu a reacționat, ci a continuat să joace cu aceeași bucurie și dezinvoltură, ca orice adolescent în curtea școlii. Să bage mingea printre picioarele adversarilor, să dribleze, să centreze ca la carte și să se bucure într-un mod original la înscrierea golului de 3-0, rânjind și arătându-și dinții în public.

Cred că acest gest i-a scos din minți pe fanii madrileni care, din păcate, au uitat repede evoluția acestuia la CE de fotbal. Ei scandau „puto negro” și „moro di mierda”, iar el rânjea ca un puști prins cu jocurile copilăriei numai că, aici nu era la un astfel de joc, ci la El Clasico, cel mai mare derby al fotbalului mondial. Iar rânjetul lui, nu era al unui copil tembel, cu părinți din Guineea Ecuatorială și Maroc, ci unul al respectului față de sponsorul care i-a oferit un aparat dentar care, spot publicitar, valorează milioane de euro. Și de la acest gest copilăresc, parte din contractul semnat cu sponsorul, dar și firesc în același timp, au izbucnit scandările xenofobe. Iar meciul a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu un Lamine Yamal jucând fotbal ca în curtea școlii!

Neglijența e cu atât mai surprinzătoare, cu cât și fiica, Andra Stroie, dar și ginerele său, Ionuț Stroie, sunt politicieni cu vechi state, ginerele fiind chiar purtătorul de cuvânt al PNL. Sigur, dacă i-ar fi întrebat pe cei doi despre asta, nu s-ar fi ajuns aici. Ignoranța sa a fost taxată prompt de liberali care au depus în instanță o contestație în acest sens. Și cum lucrurile s-au adeverit, independentului Traian Pleșa i-a fost invalidat mandatul de consilier local. De aici și supărarea acestuia, care a tăbărât pe candidatul PNL de la parlamentare, Dumitru Rujan.

Supărarea e de înțeles. Te zbați să convingi neamurile, prietenii, cunoscuții ș.a.m.d. și pierzi ca nu știu cine din cauza unei legi care te obligă să faci ceva, iar tu îi nesocotești paragrafele, aliniatele și literele. Să-ți dai cu tesla, nu alta. Dar ceea ce nu înțeleg este de ce Traian Pleșa nu e supărat pe el însuși din cauza prostiei pe care a făcut-o, ci i s-a pus pata pe deputatul Rujan căruia i se adresează cu apelativul de „individ” și pe care îl face „pierzător, care nu a făcut nimic pentru comunitate.” „cerșetor de voturi.” Nu înțeleg ce are sula cu prefectura.  În primul rând că, din câte se știe, nu Rujan ar fi depus contestația, ci altcineva din PNL. Chiar dacă ar fi fost așa, acțiunea ar fi fost făcută în urma consultării cu colegii săi. În al doilea rând, disputele politice de acest gen sunt obișnuite în campaniile electorale. Fiecare partid își trage spuza pe turta lui. Politica nu e un joc de societate pentru domnișoarele cu fustițe și codițe. N-a fost și nici nu va fi. Mă mir că Traian Pleșa, altfel un onorabil cetățean al urbei, nu înțelege acest lucru, cășunându-i-se pe Dumitru Rujan care pe bune dreptate se întreabă: „Și când am sprijinit-o pe Andra la primărie, tot așa mă priveați, domnule Pleșa? Tot ca pe unul care nu făcea nimic pentru comunitate și care doar cerșea voturile localnicilor alături de ea?”

Multe spune omul la supărare doar că, până una, alta Dumitru Rujan nu este chiar un pierzător, ci un deputat cu voturile luate și de la caransebeșenii pe care îi invocă, are o afacere prosperă, nu a stat cu mâna întinsă la banii publici și n-am auzit pe cineva să-i reproșeze ceva legat de nu știu ce șmenuri. În vară, la alegerile locale, a pierdut la mustață, când puțini îi dădeau vreo șansă, iar lu’ Felix i-a dârdâit curu’ până la numărarea ultimului vot.  

Pentru binele Republicii Gugulania, eu zic să vă dați mâinile și să beți o cafeluță la terasa lui Rujan pe care i s-o pus pata să o demoleze marele câștigător, Felix.

El, în bucătărie, în timp ce-și verifică mesajele și like-urile la postările de pe Facebook.

– Ce mâncăm în dimineața asta?

Ea, în baie, în fața oglinzii, pentru spălat, fardat, rujat, parfumat:

– Ia și tu ce vrei din frigider.

El, cu gesturi plictisite, deschide ușa frigiderului. Câteva clipe de inspecție.

– Iubi, nu-mi place nimic din ce e aici. Nu mai avem zacuscă din aia bună?

Ea, apărută în pragul ușii de la bucătărie:

– De la mama?

– De la mă-ta! Aia e zacuscă? De la șpaga aia cu permisul de conducere.

– Nu mai e, scumpi. Din păcate n-au fost decât cinci borcănele. Da’ vezi că din șpagă mai sunt alea cinci ouă și borcanul cu dulceață.

– Și din pui ce-o mai rămas?

– Mai avem în congelator jumătate, că jumătatea cealaltă i-am dat-o lu’ mami, să mănânce și ea pui crescut la curte.

– Iar lu’ mă-ta?

După scandalul cu nefericitul ăla de fost ministru al Sănătății mi-am zis că nu voi mai auzi de un fomist mai mare decât nea Nelu Tătaru, care să s-a vândut pe 50 de lei și un cofrag mic, cu ouă. Dar uite c-or apărut puii ăștia de milițieni, care merită cu prisosință diploma și titlul de „Fomiștii anului.” Bă, voi chiar vă bateți joc de șpagă? S-au terminat, bă, euroii și dolarii de v-ați dedat la găinării de acest gen? Rușine să vă fie că ați dus șpaga în derizoriu. Nu vedeți bă, cât de penibili ați ajuns? În timp ce șefii voștri fac averi din șpăgile primite voi vă mulțumiți cu trei sarmale și o măslină. Bă, din cauza unora ca voi, spaga asta își va pierde din credibilitate. O să se aleagă praful de ea. O să-i ducem dorul într-o zi. Dacă v-au cumpărat ăia cu zacuscă și dulceață din producția proprie, cu siguranță ați fi în stare să vă vindeți și pentru o burtă de mâncare. Nu contează că e ciorbă, păsulă frecată ori pomana porcului, important e să fie mațul plin. 

Pentru că n-ați avut niciun respect față de instituția șpăgii, i-o v-aș fi condamnat la zece ani de închisoare, nu la doi ani și jumătate, și ăia cu suspendare, cu cât au considerat de cuviință judecătorii, fomiștilor ce sunteți! Să vă învățați minte de altădată!

Că uită-te la Cholo de Buzău și Bunelu de la Plenița. Trei ani de sprițuri, de sindrofii, de șeptic, țintar și popa prostu’, de vizite comune pe șantierele patriei, de tăiat panglici și, dintr-o dată dușmani. Da’ nu așa, să le treacă peste o oră,  ci rău de tot, să nu se mai vadă, să nu mai audă unul de altu’. Că auzi, Gogule, ce-o zis nen-tu Ciucă zilele trecute: „Eu personal nu voi mai face niciodată o coaliţie cu PSD.” Gogu, tresărind: „Zău, nene, așa o zis? O fi avut ’mnealui vreun motiv să spună asta.”. O fi avut săracul că l-am și auzit zicând: „Am intrat în politică cu sufletul deschis că putem să facem lucruri şi am acordat credit, inclusiv PSD, trecând peste toate cele despre care ne aducem aminte, ce s-a întâmplat şi ce au făcut de-a lungul timpului.”. Gogu, atent la citatul meu: „Aici îl atinge rău pe Marcelu. Îi dă peste nas de nu se vede, că și eu l-am auzit zicând: «Am pus umărul să facem ce aveam de făcut pentru țară, pentru că erau momente și încă sunt momente deosebit de dificile.» Păi e frumos, bă ce-o făcut? Să vorbească așa despre prietenul său, Cholo, și despre partidul cu pesediști cu care s-a înfruptat din roata de cașcaval, ciolanul afumat și rahatul ăla vrac?”

Frumos, nefrumos, asta e. L-o fi luat și pe el săracul gura pe dinainte, că nu e ușor să taci și să înghiți. La un moment dat ți se pune. Dar eu stau și mă întreb dacă după alegeri tot așa o gândi nen-tu Ciucă, Gogule?  Dacă tot la fel de bățos va fi ca și acuma? „Bă, nene, eu cred că dacă nu ajunge președinte pe Ciucă al meu o să-l văd la emisiunea aia la care în juriu e Niculina Stoican: O vedetă populară. cu cântarea aia de la dumnealui de acasă: Busuioc de la Plenița// Răsădit de daica Mița// Miroase ca lămâița// Că i-a facut umbra cu țâța// Și l-a stropit cu gurița, și tot va vorbi lumea de el, ceea ce nu se va întâmpla cu Cholo dacă o fi să piardă alegerile!

Dar cu cât m-am apropiat de el, mi-am dat seama că nu seamănă, după haină, după port, cu un om al locului. Cu un ruscan care își plânge soarta lăsată de ce Cel de Sus, ci mai degrabă cu un învățat. Și ce făcea el acolo? Ședea și medita. La început am crezut că medita precum Grig Bivolaru, dar era mai mult decât atât. Mai mult, citea din Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, Analele Primăverii și ale Toamnei. Și oricine ar fi trecut, și-ar fi zis: „Doamne, să nu-mi spui că mi l-ai scos în cale pe Confucius,  bătrânul filosof chinez?” Că din profil  semăna Confucius  pe la 40 de ani. Oricui i s-ar fi făcut pielea de găină căci, totuși, Confucius e Confucius nu baș un președinte de organizație municipală care își schimbă doctrina și ideile în funcție de partidele pe la care trece.

Dar ce să vezi. Când am ajuns în dreptul omului care medita înconjurat de cărți, am exclamat ca un personaj  din filmul lu’ Sergiu Nicolaescu: „E Felix, bă. E Felix al nostru! Felix, bă Felix, bă!” El nici măcar nu a ridicat privirea din carte. Nici măcar nu a dat un semn că m-ar fi auzit. Cu toate astea, eu m-am liniștit. Mi-a venit inima la loc. Înțeleptul primar de Caransebeș stătea la margine de drum și filosofa, precum Confucius despre care vorbeam. Repet, privit din profil, ai fi zis că era Confucius.

Despre ce filosofa? Despre o pupilă, despre un pupil. Despre șah și piesele de șah. Că pe astea le mută nu știu cine. Confucius nu le avea cu șahul, de aia Felix ar fi fost bun să fi trăit pe vremea lui. I-ar fi dat lecții. Pe fond Felix avea perfectă dreptate. Fiecare dintre noi avem la un moment dat o pupilă sau un pupil. Și Mocioalcă, și Vela au avut și poate încă mai au așa ceva. Asta este în esență ideea gândirii filosofice a lu’ Confucius de Rusca Teregova.

Doar că, dacă Marcel Vela n-ar fi avut un pupil (ci o pupilă) la vremea respectivă, Felix al nostru nu mai ajungea în veci primar. Ar fi bătut și astăzi mingea în curtea școlii și i-ar fi făcut campanie lu’ Marcelino și lu’ Mitru Rujan, lipindu-le afișele și distribuindu-le fluturașii electorali în oraș. Așa și cu Mocio, pe care îl pomenește chiar și când nu mai e în partid.

Chestia cu pupila ți se potrivește și ție. Că dacă nu erai tu, Stana nu ar fi ajuns niciodată să conducă Casa de Cultură, iar la Zilele Cetății și ale orașului, n-am fi văzut crac de manelist și nici manele cântate în centru, lângă fântâna lu’ Oprea. Asta, dacă tot e să vorbim despre pupili și pupile, Felix, bată-te norocul să te bată de Confucius ce ai ajuns tălică!

Că nu e el nici primul și nici ultimul doctor din România care face treaba asta, este altceva. Dar să te cobori până într-acolo încât să te mulțumești cu zece ouă de casă sau o găină bătrână crescută în bătătură, e de neacceptat. E strigător la cer. Până și portarul s-ar simți jignit dacă un vizitator i-ar da așa ceva să-l lase să meargă la un pacient internat în spital. O să râdă și curcile când vor auzi una ca asta. Pentru asta, Colegiul Medicilor ar fi trebuit să se întrunească în regim de urgență și să-ți interzică să mai practici meseria de medic, iar judecătorii să-ți dea pedeapsa maximă, cu executare, plus un bonus de doi ani de prestat muncă în folosul comunității. Să te înveți minte.

Bă, nea Nelu, dacă tot o faci, fă-o dom’le ca la carte, nu-ți bate joc de șpagă. Că nici cel mai mare fomist n-ar face ce ai făcut tălică.  Fir-ar mama ei a dracu de viață chinuită ce-o mai ai și dumneata. Cum să te vinzi, bă, pe 50 de lei, cât le luai amărâților pe o rețetă medicală? Că, vorba aia, ai fost și matale ditamai ministru al Sănătății în cea mai grea perioadă de la ciuma bubonică încoace. Sau să te bucuri de o sticlă cu must ori cu țuică de sfeclă? Fă-mă să înțeleg că eu nu reușesc. Nici dacă ți-ar fi curs balele și ochii ți s-ar fi făcut ca ai lu’ Tom din filmele alea de desene animate cu Jerry, n-ar fi trebuit să faci una ca asta.

Am stat și m-am tot gândit de ce te-ai vândut așa de ieftin. Și știi la ce concluzie am ajuns? Că asta ți-e valoarea, nea Nelule. Din păcate.

Nu și la Federația Română de Canotaj unde căcățoiul e unul cât casa de a ajuns să pută rău de tot. Acolo, fetele și băieții de aur și argint ale mămucii Lipă au fost răsplătite și răsplătiți  pentru performanțele de la olimpiada pariziană din vară. Procedură clasică: propunere, aprobare șefuț, șef, marele șef, întocmit și semnat ordinele de plată, în valoare de peste 8,7 milioane de euro, apoi s-au alimentat cardurile sportivilor. Când s-a tras linie, ăia deștepți, care au împărțit banii, au constat că a pentru cele două medalii de aur, trei de argint și un loc trei pe națiuni, s-au dat 3,1 milioane de euro, dar au rămas neconsumați 5,6 milioane de euro.

„Bă, ce facem cu cu restul ăsta de bani?” a întrebat unul speriat. „Are dreptate, a completat altul. Ce facem cu ei că sunt bani de bani. Eu propun să-i dăm înapoi” Un altul, mai deștept decât ăștia doi la un loc, s-a uitat la ei și a pufnit în râs: „Bă, nu fiți tâmpiți. Dacă noi dăm banii înapoi, o să creadă ăia mari că suntem niște proști care nici măcar tabla înmulțirii sau adunarea nu știm și o să râdă de noi cât o fi federația de canotaj pe lumea asta.” Ăia doi s-au uitat unii la alții, treziți parcă din somn, pardon, din prostie. „Bă, să știi că ai dreptate”. „În cazul ăsta îi împărțim între noi, cei din federație.” Din nou stupoare. Cum să-i împarți altora care, poate că nici măcar nu s-or fi uitat la televizor când au concurat canotorii? „Lasă, bă, că n-au de unde să știe ăia dacă te-ai uitat  sau nu la televizor.” „Bă, deștept ești, la asta nu ne-am gândit.”, au exclamat novicii în arta manipulării banului public.

Și s-a trecut la treabă. Mai precis, la întocmirea listei  cu cei care au avut merite deosebite în intonarea imnului de stat și înălțarea Tricolorului pe cel mai înalt catarg: antrenori principali și selecționer (nu se știe exact câți euroi au luat ăștia), antrenorul secund, care de fapt e doar inspector de specialitate la Federație, a fost premiat cu 238.000 de euro, cu 100 de mii de euro în plus față de David Popovici, campion olimpic la înot.  Secretarul general și contabila federației au fost mai modești, mulțumindu-se cu doar  162.400 de euro. Pe listă au fost trecuți directori, secretara-dactilografă, medici, asistente medicale, nutriționiștii, psihologii, metodiști, psihologi,  instalatori, nenea care tunde iarba la baza de antrenament,  electricianul, IT-istul, mecanici, bucătari, veselari. Mă rog, toți care aveau un loc de muncă la federație. Și ca să pară o chestie perfect legală și justificată la un eventual control al Curții de Conturi, pentru ei s-a propus și votat o rubrică aparte: „Pentru participare activă și contribuția la menținerea echipamentului sportiv în condiții optime”.

Îți stă mintea-n loc, nu alta! După două, trei olimpiade ca asta, ajungi milionar fără să te miști din biroul federației. Doar uitându-te la TV, spărgând semințe și ronțăind covrigei.

Teoretic, și aici se cam știe, dar e ceva mai complicat ca în urmă cu un an când, PNL era cel mai în opoziție partid aflat vreodată la guvernare. Bine, pe atunci Cholo Ciolacu și Ciucă Bunelu erau prieteni. Nu chiar ca la cataramă, să nu fi putut trăi unul fără celălalt, dar în orice caz, pe prietenia lor ne puteam sprijini și la bine, și la rău. Că unde era Cholo la o pastramă și un șpriț, acolo îl găseai și pe Bunelu. Și nu pentru că generalul  ar fi topit după carnea de merinos de Palas ori de Cap negru de Teleorman sau după vinul de Drăgășani, ci pentru că trebuia să arate țării unitatea indestructibilă, de monolit chiar, între PNL și PSD, dar mai ales între el și Cholo de la Buzău.

Pe atunci, nici prin cap nu-i trecuse Bunelului să se apuce de scris cărți că vorba lui: „Asta îmi mai lipsește la bătrânețe, nu mi-e de ajuns câte am eu pe cap?”. Dar Batistuță, nu și nu: „Nea Nicule, scrie că nu se știe niciodată.” Și s-a tot ținut de curu’ lui, până a cedat. E drept, nici Cholo nu îndrăznea să se gândească la Cotroceni, deși unii băieți de la filialele partidului băgaseră bățul prin gard, animați și ei de aceeași vorbă românească, cea cu „nu se știe niciodată ce-ți aduce ziua de mâine”. Visul lui cel mai mare, de când se mutase în București, era să deschidă o covrigărie pe Calea Victoriei, nimic mai mult. Să-i fi crescut inima când i-ar fi auzit pe unii exclamând: „Brava lui, bă, băiat deștept. S-a ajuns!” Chiar îi bătuse niște apropouri lui Nicușor Dan în privința eliberării unei autorizații de construcție.

Ei, ce viață frumoasă duceau! Își povesteau unul altuia tot felul de prostii, se sunau înainte de culcare să-și ureze noapte bună, dimineața la fel, Chole îl întreba dacă să treacă sau nu pe la dânsul să meargă împreună la guvern. La rându-i, Bunelu împărțea cu el sandvișul, dacă rămâneau peste programul de lucru. Prietenia lor trainică devenise de notorietate. De invidie printre useriști, pemepiști, auriști și udemeriști. Totul până mai ieri când amândoi și-au zis: vreau să fiu președinte. Din acel moment, s-a dus dracului liniștea, înțelegerea și prietenia.

Doamne, ce face politica asta din om!

Grea întrebare: A dat cu banul, dar banul, perfid, a căzut mereu în dungă.  Să tragă bilețele? Și ce ar fi rezolvat cu asta? Că tot s-ar fi supărat unii, alții. Era ca un leu în cușcă, ca un școler scos la tablă să rezolve un exercițiu cu permutări, aranjamente și combinări. Și după trei zile și trei nopți de chin, chestii, socoteli, l-a năpădit somnul și a adormit, precum un puiuc pe care îl leagănă mămuca pe picioare, cântându-i: „Nani, nani, puiu’ mamii…”  Și de la atâta legănat, în vis i-a apărut  Cuvioasa Parascheva, care se învoise să părăsească pentru câteva ore racla, să-și mai dezmorțească sfintele moaște. Și cum l-a văzut, sfânta și-a dat seama imediat că într-nsul există suferință, bunăvoință, dar și neputință.

– Cum te numești, fiule? l-a întrebat Cuvioasa Parascheva.

El a recunoscut-o din prima, din imaginile prezentate la televizor și s-a bucurat că Dumnezeu i-a scos-o în cale:

– Romică fără Frică, mi-e numele!

Introducerea fiind făcută, iar emoțiile consumate, Sfânta și-ar fi plimbat mâna deasupra lui, (un fel de ritual pe bază de scanare spirituală) apoi i-ar fi grăit cam așa. Adică  aproximativ.

– Romică fără Frică, (aici Sfânta a făcut o pauză să-și tragă sufletul) eu știu ce te macină de trei zile și de trei nopți și îți înțeleg zbaterea. Mă uit și parcă văd în tine povestea puiului de prepeliță, scrisă de Al. Brătescu-Voinești. Să nu-mi spui că n-ai ai citit-o în copilărie că mă supăr. Ești ca și prepelița mamă care și-ar fi luat zborul să-și salveze de la îngheț puii, pentru că venea iarna dar, și care n-ar mai fi plecat de dragul puiului rănit. Așa și tu, dezorientat complet după ce se rupse lanțul de iubire dintre tine și ortacii tăi.

– Ce bine le zici, Cuvioaso! Nu știu de unde le scoți, dar eu mă simt întocmai, răvășit pe dinăuntrul ființei mele.

– Dacă nici eu nu le am pe astea, atunci cine, puiucule? Acuma ascultă-mă cu atenție ce-ți spun.

– Te ascult Cuvioaso, te ascult.

– Ca să-ți meargă bine, ia-ți un nume de scenă. De exemplu, Marele Mucenic AURică. O să te înjure unii, care încă nu știu cât e de curvă politica, și o să te laude alții. Nu contează că ești sau nu cu doctrina noului stăpân, important e să-ți meargă ție bine. Să te poți lupta în continuare precum Greuceanu, Făt Frumos, Dan Căpitan de plai și Rambo I și III. Fă așa și o să-ți meargă bine.

Zicând vorbele astea, Sfânta Cuvioasa Parascheva s-a înălțat la ceruri, pentru că expirase timpul pe care îl luase pentru învoire. Puiuc, alias Romică, s-a deșteptat brusc, transpirat, tot tremurând și cu gândul la vorbele Cuvioasei: „Ce-o fi vrut să spună cu schimbarea numelui? Ce-o fi vrut?” După o zi de meditație, s-a prins: „Gata, mă duc la AUR. Îmi schimb și nume, și partid, și tot, numa’ să mă pună pe listele lui.” Apoi l-a sunat pe Jorjelu, cu care făcuse schimb de numere de telefoane în timp ce coborau din avionul de București. „Don Simion, așteaptă-mă că vin!” După alte două ore de meditație, a la Grig Bivolaru, l-a ajuns din urmă remușcările și l-a sunat pe Orban să-l întrebe dacă nu are un loc eligibil pe listele de la Caraș-Severin. „Și povestea cu Jorjelu și AURică cum rămâne?” l-a întrebat Ludovic, prietenul lui Hadrian. „Aia nu se pune, a fost doar în vis”

UPDATE: Romi, sper să nu te prindă din nou somnul și să te schimbi până deseară încă de două ori, că și așa ne-ai zăpăcit de tot!

Nu, fiecare se duce acolo să-i ceară Cuvioasei ceva. Mai cu jumătate de gură, mai cu rușine, mai în gând. Pentru asta merg acolo unde Sfânta Parascheva este mai renumită decât Creangă sau Monica Bârlădeanu. Unii, îi cer să le aducă barza copii, (deși toți știu că nu barza este responsabilă de așa ceva) să câștige la loto premiul cel mare, să-i scape de reumatism, de durerile de șale, de insomnii, să-i vindece de bârfe, de vorbitul de unu singur pe stradă. Alții, se roagă ca Sfânta să le dea nevastă frumoasă, cuminte și devreme acasă, soț cu serviciu bun, mașină mică și bani în cont, pe bărbat să-l vindece de păcatele lumești, iar pe noră s-o vadă mai des în bucătărie.  Sunt și dintre cei care îi cer Cuvioasei să batem poimâine Cipru la fotbal, să nu dea aviara în oi și găini, să se ieftinească tutunul, rachiul și metrul cub de apă, să le dea și lor lanțuri de aur la gât, cum poartă popii la care se închină și le pupă mâna, să se mai repete campaniile electorale și la anul ca să mai primească ceva la pensie sau salariu.

Sincer, de unde să le tot dea Sfânta Cuvioasă Parascheva atâtea cât i se cere. Că nu e sac fără fund și nici n-am auzit că ar fi fost vreo bogătană. Că dacă s-ar mulțumi și ei cu niscaiva mere, pere în panere,cu  mălăieș în călcâieș, treacă meargă. Dar așa… Că nici dacă ar avea un lanț de supermarketuri, clinici și spitale tot nu ar putea să-i mulțumească pe toți. Că sfânta nu are nici fabrică de făcut bani și nici cantine pentru săraci. De mulțumit îi va mulțumi doar pe comercianți de cruciulițe, iconițe, lumânări, cafele, ceaiuri fierbinți și covrigi de Buzău, pe organizatorii de pelerinaje și, mai ales, pe batalioanele de popi cu cruci de aur la gât și mașini bengoase la scară. Adică tot pe ăia care au, în timp ce ei, vorba cuiva, rămân aceeași masă de manevră în vremurile restriște.

Dec,i Elena Lasconi, după ce a pus la murat gogonelele, gogoșarii și ardeii umpluți cu varză, a semnat dispoziția de convocare a ședinței Consiliului Local, i-a trimis lui El Comandante de la Nassiriya un mesaj pe wahtsApp, „Semnați moțiunea de cenzură a USR! Altfel, rămâneți ipocriți, mincinoși, cu comportament de amante care știu că sunt înșelate, care își mai iau și o smetie peste ceafă, dar care rămân în relație, adică la guvernare, pentru bani și privilegii. Haideți cu semnătura!” După care, a întins praștia, moștenită de la Thiery la Fronde, l-a luat la țintă, somându-l sec, precum Ana Ipătescu aflată în fruntea revoluționarilor pașoptiști: „Aveți câteva ore să le arătați românilor de partea cui sunteți!”

Bă, băiete, când o citit așa ceva, lu’ El Comandante i s-o făcut rău. Ostaș bătrân, trecut prin războaie, munți și văi, mlaștini și deșert la orice s-ar fi așteptat, numai la așa ceva, nu. Noroc că era cu Batistuță, europarlamentarul venit în weekend acasă care, speriat, l-a ținut să nu cadă din picioare, l-a așezat pe un scaun și a început să strige la el: „Nea Nicule, nu te prosti, nea Nicule. Revino-ți în fire, că mă panichez, nu alta”, după care i-o dat cu oțet pe la nas, palme peste față, l-a scuturat bine, până și-o revenit. „Cum, bă, i-o zis el lu’ Batistuță, mă somează Lenuța asta ca pe un infractor prins în flagrant? Că n-am onoare, respect și curaj? Cine, bă, eu care m-am lupta cu șiiții, suniții și toți beliții din lumea asta? Nu i-ar fi rușine să vorbească așa cu mine. Auzi la ea, că fac balet politic. Ce dracu, am eu fizic cum avea Cornel Patrichi pe când juca în Lacul lebedelor?. Ea nu vede că vorbește numai prostii?”

Nervos, a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Chole: „Marcelu, sunt eu, Bunelu. Hai, bă, să lăsăm supărările, să ștergem ce-a fost și să ne împăcăm. Facem pace și ne dăm mâna, să nu sufere poporul de pe urma certurilor noastre. Adică, doi ani și jumătate tu președinte, doi ani și jumătate eu. Să împăcăm și capra, și varza. Ce zici?” Momente de pauză. De meditație profundă. Apoi, tot El Comandante: „Bine, ne vedem la Doi cocoși. Pastrama o dai tu, vinul îl dau eu.”