De vreo treizeci de ani, lucrurile s-au schimbat, satul s-a emancipat și ulița a devenit… stradă deși, în multe cătune ea arată tot ca pe vremea lu’ Ștefan cel Mare, când nu existau nici programe și nici accesări de fonduri europene pentru lucrări de reabilitare ori asflatare. Noroc că schimbarea titulaturii nu s-a făcut acum un veac și ceva căci, cum ar fi sunat titlul poeziei scrisă de George Coșbuc „Iarna pe uliță? ” Cum? „Iarna pe stradă?” Sună ca dracu, nu-i așa? Sau, cântecul ăla lu’ Ion Cristoreanu: „La mândra pe ulicioară?” Cum să-i fi zis la ăsta? „La mândra pe străduță?” Cum ar fi să schimbăm versurile la cântarea lu’ Lele Crăciunescu unde, în loc de ulicioară, să-i spunem „De pe străduța asta, mi-o plecat și mie fata.” Bă, ești prost? Bă, ești nebun?

A, era să uit de un cuvânt care mă amuză teribil pe care îl folosesc tot mai mult politicienii.  Mai ales în campaniile electorale, când toți sunt numai lapte și miere. Zilele trecute, de exemplu, și Bunelu Ciucă, și Conu’ Marcelu, se jurau și promiteau că vor face ce le stă în putință ca seniorilor să le meargă din ce în ce mai bine, după clasica expresie: „Clientul nostru, stăpânul nostru.” Ați priceput, după Ciucă și Ciolacu, dar nu doar pentru dânșii, seniorii sunt persoanele trecute de o anumită vârstă. Cică, e o rușine în ziua de azi să le spui bătrâni. Ce e aia bătrân? E ca și în cazul țiganilor care de sute de ani au fost țigani, și nu s-a supărat că li se spunea așa, până a venit unul să ne explice că ei, de fapt, sunt rromi. Și dacă nu ne băgăm mințile în cap, am pus-o…

Un moș, un moșneag, un… Să fim serioși, trăim într-o Europă a respectului față de… seniori care, după DEX, sunt sportivi în toată firea, alții decât juniorii, proprietari de feude etc. Dar noi aici nu ținem seama de DEX, ci de ce spune UE, în fața căreia ne închinăm ca la Icoana Făcătoare de Minuni. Și iar mă întorc la Coșbuc și Nunta Zamfirei, încercând să-mi imaginez cum ar suna strofa aia în care în loc de „bătrâni” poetul ar fi scris: „Sunt greu seniorii de pornit. Dar de-i pornești, sunt greu de-oprit.” Sau cum ar arăta o compunere a unui copil ce și-a petrecut vacanța la bunici, la țară. La tata-bătrân și muma: „Eu în vacanță am fost la tata-senior și la muma-senioară de la Cucuieții din dos?” Ca să nu mai vorbesc de metafora versului izvorât din tocul cu peniță a lui Minulescu: „Un senior și o senioară, două jucării stricate.”

Bă, mă lași?

Sincer să fiu, nu am trăit o astfel de emoție, văzându-l în poză pe Bunelu Ciucă cu Frau Ursula von der Leyen de la golul înscris de Gică Hagi în meciul cu Argentina la CM din America. Ea, impresionată de-a dreptul de teoria lui lansată în spațiul public despre cum poate modela și îmblânzi omul apa, el, fericit că meritele nu sunt doar ale sale, ci și ale soției care l-a susținut toată viața.  „Nicolas, i-ar fi zis Frau Ursula, auzisem multe despre tine însă, sincer, pe cuvântul meu de nemțoaică, niciodată nu m-aș fi gândit că ești în stare de un astfel de enunț care, după mine, revoluționează orice enunț în privința apei:  Nu doar că este rece, dar când poţi să o domini, să fii deasupra ei, te răcoreşte.” Sincer, e fascinantă teoria ta despre apă și ciruitul ei în natură.”

Ursulețu’, numele de scenă ales pentru campania electorală, i-a mulțumit în numele său personal, dar și al poporului din care s-a ridicat, pentru cuvintele spuse: „Îți admir modestia cu care vorbești despre soția ta. Îți tremură vocea și ți se aburesc lentilele ochelarilor, lucru rar la bărbații din ziua de astăzi. Apropos de Frau Ciucă, de ce nu ai adus-o și pe dânsa la forum? Că tare mi-ar fi plăcut să o cunosc și eu.”

Încântat de cuvintele măgulitoare la adresa soției, Bunelu’ a prins curaj și a explicat ce și cum: „Soția a rămas acasă să facă zacuscă și bulion. Nu știu cum e pe la dumneavoastră, dar la noi în casă doar femeia face zacusca.” Frau l-a privit lung și mirată: „Zacusca? Was ist das?” Surprins de neștiința lu’ Frau Ursula, Ursuleț i-a explicat, dând din mâini: „Ăăă, zacusca, ist, cum să vă spun eu dumneavoastră ca să mă înțelegeți, ceva cu vinete, ăăă, gogoșari și ceapă. Ceva gut. Sehr gut!” Atunci, Frau a exclamat: „Ich verstehe!” „Ja, ja, a completat-o Bunelu. Pui și piper și sare, după gust, foi de dafin și câta verstehe de-al dumneavoastră.”

În concluzie, forumul Globsec a reprezentat un succes pentru cei doi, Frau Ursula încântată de rețeta despre zacusca românească, Bunelu întorcându-se acasă, nerăbdător să adauge condimentul nemțesc sugerat de Frau într-o nouă porție de zacuscă, promițându-și să-și dea o nouă întâlnire după ce soția va pune gogonelele și gogoșarii la borcan.

Cum să-l supere Il Luce pe Hagi, să-l lase pe fi-su în afara lotului? Păi se poate una ca asta? Ce dracu, oameni suntem. E vorba de cherestea că, vorba aia, câte n-a făcut Hagi pentru fotbalul nostru, pe când tata lui Mitriță nici nu știu dacă o fi dat vreodată cu piciorul într-o minge. Măcar așa să-i întoarcem recunoștința noastră, aducându-l pe Ianis la națională. Să simtă și kinderul că i se dă importanță măcar acasă la el, dacă afară nu s-a putut din cauza oamenilor răi care nu iubesc Constanța, Marea Neagră și, bineînțeles, driblingurile lu’ ăsta micu’. Pe de altă parte, asta i-ar mai lipsi lu’ nea Mircea la început de drum: să și-l pună pe Gică în cap.

Apoi, ce mare lucru că-l lasă acasă pe Mitriță și-i mai dă o șansă lu’ fi-su? Ce dacă Ianis a frecat tușa de când a plecat de ta-su, de la echipă? Fie că a jucat la Fiorentina, Genk, Rangers și Alaves, el tot rezervă a fost. Din acest punct de vedere, Ianis se poate considera un norocos și ar putea să scrie o carte, despre cum se vede jocul de pe tușă, cum reacționează fotbaliștii la schimbare, cum trăiește un antrenor fiecare fază.

Copilu’ lu’ tata Gică, tot copil rămâne. Chit că are 26 de ani, e om însurat, are casa lui, mâine, poimâine devine tată. El e un exemplu de bune practici în lumea asta parșivă a fotbalului în care unii se nasc talente și mor speranțe. Și i se potrivește de minune vorba bătrânească, cea cu: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.” Asta nu înțelege Hagi seniorul. Oricât s-ar zbate fi-su și s-ar da peste cap nu va ajunge nici măcar la degetul său mic. Nu poți să faci din rahat bici și pe deasupra să pocnească. La valoarea pe care o are, Ianis e bun pentru Rapid, Viitorul, Gloria Buzău. Iar pentru națională, doar atunci când o fi să se accidenteze vreunul dintre colegii care n-a avut noroc să-l aibă la fel de celebru ca Hagi.

De asta zic, să-l aduci pe ăsta micu’ a lu’ Hagi care n-a mai jucat un meci oficial la o echipă de club din primăvară și să-l ignori pe Mitriță în afara lotului, chiar că e de râsul curcilor.

Sfios, ca o fată mare, Făt Frumos a îngenuncheat și a pupat mâna lu’ Roșu Împărat, mărturisindu-i că are de gând să plece în lume, că s-a săturat de dezmățul și destrăbălarea care au dus împărăția în procedura de insolvență.

– Bă, tătică, m-am hotărât să-mi încerc norocul în SUE (Statele Uniunii Europene, după modelul cărora a luat naștere UE). Îți place sau nu, eu mâine dimineața pornesc la drum. Am încălțat calul cu cele mai rezistente potcoave, de la Ociko am cumpărat o șa ca-n poveștile lui Ispirescu, după-amiază bag în el o tavă cu jăratic și mâine dimineața plec.

’Geaba s-a rugat împăratul și împărăteasa să rămână, să aibă grijă la bătrânețe de ei, să-i ducă la doctori, la băi, la tratament, el nu și nu. A promis că se va întoarce atunci când va ajunge om mare și realizat, pentru că se săturase de atâta lâncezeală la palatul în care se născuse. Nici măcar Ileana Cosânzeana, cu care se iubea platonic, prin bilețele și like-uri pe rețelele de socializare, nu l-a putut întoarce din drum.

Și cum ziceam, dis-de-dimineața a purces la drum, doar el cu roibul lui și două sandviciuri puse de măsa-mare în tașcă. În trei luni a vizitat toate țările din SUE, s-a întâlnit și cu Ursula von der Leyen, și cu Roberta Metsola și a observat că peste tot nemții, franțujii și italienii munceau de le săreau capacele. Munceau, dar și aveau de toate. În schimb, ce nu i-a plăcut a fost bucătăria occidentală aliniată la noile reglementări UE: mai puțină făină de grâu și mai multă de greier, lăcuste și alte lighioane. Și nici faptul că bărbații se iubeau între ei, ca și femeile de altfel. Drept pentru care a venit în România, unde a auzit că trăiesc oameni cu frică de Dumnezeu.

Aici surpriză. Țara lu’ Iohann Dulapu’ părea pustie. Fiind vară, cei mai mulți erau plecați în vacanță, la munte, la mare sau peste mări și țări. Cei care nu optaseră pentru vacanță, chefuiau la „Serbările Cetății”, „Zilele Orașului”, „Ruga Satului” și alte petreceri populare care se țin lanț, iar cei care nu erau nici în vacanță, și nici la chefurile astea, se aflau în campanie electorală, ba pentru primării și consilii județene, ba pentru alegerile parlamentare și prezidențiale. Ar fi vrut să vorbească cu careva din împărăție, dar n-a avut cu cine: Ciuca făcea corectura la cartea sa cocoțat pe stâlpii de pe marginea drumului, Ciolacu era plecat la inaugurarea unei noi covrigării, Șoșoacă plecase cu sorcova la Bălăceanca, Lasconi ocupată cu curățenia și igienizarea în PNL, vorba lu’ Rareș Bodan,, Băsescu era la cules de prune, Hagi se certa cu ăia de la Glasgow Rangers pentru fi-su Ianis care mai mult freacă banca de rezervă decât joacă, iar Jorjelu era plecat cu capra la păscut.

Sătul de cele văzute în lumea asta, Făt Frumos, cel născut prin cezariană s-a întors acasă la tătâne-su cu coada între picioare, promițându-i că niciodată, dar niciodată nu-i va mai ieși acestuia din vorbă. Apoi s-a însurat cu Ileana Cosânzeana, s-a așezat la casa lui, au făcut o târnă de copii și a jurat că nu va face niciodată politică. Iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa…

Bine, Ștefan avea și unde să țină petrecerea, Suceava, cetatea de scaun a domnitorului mic la stat, caftangiu și iubăreț (chiar afemeiat), reprezenta o locație potrivită pentru trei zile și trei nopți de distracții. Cei care i-au susținut campania electorală din 1457, anul încoronării, i-au fost din nou alături, în calitate de sponsori. Fiecare cu ce a putut: ba cu un tăuraș la proțap și un purcel cu mărul în gură, ba cu o găină friptă sau coșuri cu pârjoale și poale în brâu, ba cu o oală cu borș dreasă cu ouă de la găinile de curte. Toată mâncarea era bio, sănătoasă și sățioasă, să nu fi existat reclamații din partea Oficiului pentru Protecția Consumatorului, DSV ori DSP.

Prietenii săi de la Galata și Fenerbache au trimis trupe de dansatoare din buric, iar cei de la Panciu și Odobești au scos din cramă cele mai vechi vinuri. S-a băut și tărie, dar aici Fane al nostru a spus-o răspicat: „Fără rachiu făcut din pufoaică, sfeclă și alte rădăcinoase, că ne facem dracului de râs în fața oaspeților veniți de la Tighina, Cetatea Albă și Dnepropetrovsk.” A fost singura derogare de la consumul produselor autohtone, în rest fiind permisă vodca rusească și țuica de prune de Pitești, cunoscută mai târziu ca „Ochii lui Dobrin.”

Mi-am adus aminte de vorbele cronicarului Grigore Ureche acum, înainte de „Serbările Cetății” de la Caransebeș. Că prin locurile astea n-au prea fost voievozi și nicio cetate la fel de vestită ca cea de la Suceava, e o altă poveste. Important că parangheliile se țin lanț, și nu trei zile, cum era pe vremea lu’ domnitorul Moldovei, ci patru. Și nu e singurul lucru la care Felix, se dovedește mai șmecher chiar și decât Ștefan cel Mare care, deși ar fi putut să aducă la Suceava Orchestra Simfonică de la Balșoi Theatre, s-a mulțumit cu moșii și strămoșii Lăutarilor din Chișinău, dirijați astăzi de nea Nicu Botgros.

În schimb, o face Felix melomanul „du Pipirig”, cum ar spune franțuzul, care, după câte se vorbește în cetate, și-a comandat un costum de epocă adecvat momentului. Adică, o „juste-au corpe”, în traducere; o jachetă lungă până la genunchi, croită pe corp, o jiletcă, din material auriu (să atragă atenția doamnelor, domnișoarelor și invidia domnilor), și pantaloni până la genunchi, să i se vadă ciorapii treisfert. Plus o peruque a Criniere, adică o perucă cu bucle blonde care să-i cadă în valuri pe umeri și o pălărie, gen tricon, accesorizată cu pene de struț.

În rest, manele, hamsii, mici de Deva și răchie de Rusca Teregova, sponsor, Pătru Banda, Dumnezeu să-i dea sănătate, și din nou manele căci de la o vremea încoace, cineva are ambiția de a transforma dulcele târg al gugulanilor, într-o veritabilă cetate a manelelor, lucru pe care Ștefan cel Mare (între timp ajuns și Sfânt) nu l-ar fi permis în ruptul capului.

Cine i-ar fi auzit vorbind așa, niciodată nu si-ar fi imaginat că Bunelu Ciucă și Marcelu Ciolacu vor ajunge să nu-și mai vorbească, să se uite chiorâș sau să facă bășcălie unul de celălalt. Că asta se întâmplă de vreo lună și ceva. Că se evită să se privească la ședințele de guvern, să-și împartă sau să-și facă schimb de pachețele cu mâncare, cum făceau până nu de mult, ori de alergat împreună dimineața în parc. Cât despre telefonat, nici vorbă. S-a dus dracului prietenia pesedisto-liberală a celor doi oameni de stat.

Și totul a plecat de la reclama aia, bat-o cucu, s-o bată  cu „Un ostaș în slujba țării.” „Bă, e carte ori nu e carte?” l-ar fi întrebat Cholo pe Bunelu. Și dacă e, pe ce bani  o scoți tu, că încă nu ți-a venit pensia recalculată.” Atât i-o trebuit eroului nostru de la Nassiriya care s-a luptat cu șiiții și suniții în același timp. „Cum adică, Marcelu, tu chiar mă crezi un pârlit, cu nădragii rupți în cur, care nu-și permite să scoată o amărâtă de carte? Bă, nu uita că eu sunt adevărat liberal și nu un pesedist modest, ca tine, care trăiește din leafa de bugetar, stă la bloc cu chirie și așteaptă să-i vină ziua de naștere să-i aducă prietenii în dar  o cămașă și o cravată.” Să moară Marcelu, nu alta: „Ai uitat cum te plângeai la ultimul nostru șpriț de alde Batistuță, iar acum îl umpli de atâtea pupături. Pupă-l, bă, unde vrei, că tot n-ajungi președinte” Vai, ce i-o zis-o. „Bă, vezi că mă superi rău de tot, că eu nu ți-am vorbit așa de prietenii tăi. Și nu-i treaba ta dacă ajung sau nu președinte, ei drăcia dracului”

Și uite așa, dintr-o prostie într-alta, corsicanii noștri, acești demni urmași ai lu’ Romulus și Remus și-au întors dosurile și pe unde ajung și-o trag la gioale, fără să țină seama de pudoare, gen: „Cine, bă, plagiatorul ăla să ajungă la Cotroceni?” Sau: „Lasă-mă, bre cu covrigarul care se visează împărat.”

Vai, ce face politica din om, dom’le!

Recunosc, m-au impresionat cele două mari realizări. Deci, se poate. Bârfit de unii, ridicat în slăvi de cei care doar cu asta se ocupă, Felix demonstrează că omul sfințește locul, iar prin abnegație, implicare, responsabilitate el se arată vrednic de laudă, de cinste și iubire, exact ca în Filipeni 4:8-13, din Sfânta Scriptură. Oricare alt primar poate lua exemplu lu’ Felix. Poate să vină la Caransebeș, pentru un schimb de experiență, căci nu este nicio rușine să primești lecții de la un edil cu adevărat gospodar. Pentru ceea ce a făcut în Aulă, primarul care este primar al Caransebeșului merita un al treilea mandat, cu atât mai mult cu cât s-a angajat ca în următorii ani să vopsească și cele două uși, pragurile și, ferestrele. Adică, să facă Aula boboc, nu alta

Cea de-a treia mare performanță, performanță cu ghilimelele de rigoare, o reprezintă sentința Judecătoriei Caransebeș, în litigiul pe care Felixu’ nostru, de fapt primăria la ordinul său, îl are cu firma deputatului Rujan. Instanța i-a sugerat să se ogoaie, să stea în banca lui, dar el nu și nu. I s-o pus pata pe fostul său coleg din PNL și prieten până la alegerile locale din vara asta, când amândoi au candidat la primărie. Când a văzut că Rujan era gata, gata să-i ia locul, a trimis poliția locală să-l execute cu una dintre terasele la care, până nu de mult, și el își odihnea creierul asudat de la atâta nădușeală. Tribunalul Caraș-Severin i-a râs în nas: „Bre, cu prostii de astea se ocupă primarul care este primar al Caransebeșului? Tălică nu vezi că firma are chiria plătită la zi, ba chiar și în avans?” Apoi, a venit o a doua hotărâre judecătorească, cea a instanței din Caransebeș. Care a spus cam același lucru: „Și ce dacă ești primar? Legea trebuie respectată.”

Ce-i greu de priceput, Felixu? Tu nu vezi că devii caraghios cu executatul ăsta? Una, două îi trimiți somații, milițieni și tot felul de funcționari care freacă menta în primărie. Îți sugerez să-i găsești altă hibă lu’ Mitru. De exemplu, leagă-te de mesele de la terasă, N-au picioarele egale și bagă hârtie sub ele și capace de la sticlele cu bere, să nu se clatine atâta. Pentru asta poți sesiza Protecția consumatorului că vorba aia, de asta ești primarul care este primar al Caransebeșului. Hai, încearcă și cu asta, altfel te faci de rușine cu atâta insistență pe terasa lu’ Rujan. Ba s-ar putea să te alegi cu o a treia plângere în instanță, pentru abuz în serviciu, iar dacă ser întâmplă așa ceva, degeaba te-ai spetit să rașchetezi parchetul și să vopsești pereții Aulei cu lavabila de la Savana.

Și după jumătate mileniu de așteptare, iată că roata aia pătrățoasă și urâtă este pe cale să împlinească feedback-ul mult așteptat. Un deziderat la care au visat și pentru care au militat mii de copii care au trăit în acest mirific spațiu carpato-danubiano-pontic, dar care n-au avut curaj să-l revendice până la această generație Pro.

Din toamnă, dascălul va fi la mâna școlerului. El pune note în catalog, iar școlerul va scrie în fișa de feedbeck, să se știe comportamentul profului la ore. Cică pentru o mai bună comunicare, mai eficientă și transparentă cu profu’ de mate, limba română, istorie ori geogra’. În felul acesta, școleru’ îl responsabilizează pe dascălul plictisit la orele de clasă. Zic unii că așa este peste tot în țările din UE și dacă e așa, e musai să ne aliniem și noi la directivele lu’ Frau Ursula von de Leyen. Că doar așa vom avea copii deștepți, harnici și ascultători.

Mă lași? Ce-s, bă, cu prostiile astea? Cum să se tragă, bă, școleru’ de șireturi cu profu’, fie el și de religie? Chiar a ajuns școala bătaia de joc a unora cu mintea odihnită? Ce școală e asta, frate, în care dascălul intră la ore cu teamă, motiv pentru care își măsoară vorbele și pașii, ba chiar și întrebările despre lecție, ca nu cumva școleru’ să scrie rău despre el, iar el să fie urecheat de director?

Unde-s dom’le vremurile cu Amintirile din Copilărie, cu Smărăndița popii care încăleca Calul Bălan și mânca papară de sărea cămașa de pe dânsa? Vremurile alea când nu exista nici „telefonul copilului”, nici linia directă cu școala, ci doar nuiaua și rigla cu trei laturi. Ar fi îndrăznit careva să ridice privirea la dascălul supărat, să reclame la direcțiune nota primită la mate sau fizică, trasul de perciuni ori pedeapsa cu așezatul în genunchi în colțul clasei? Astăzi, copiii ar fi în stare hotărască ce dascălii să le predea, în timp ce televiziunile, una, două, deschid jurnalele cu astfel de știri, la concurență cu cele legate de babe violate, război și crime.

Oare când o fi fost mai bine, atunci când îți respectai dascălii ca pe proprii părinți, ori acum când, în pauză, te uiți la ei și nu știi care e școler și care prof?

Sclerozat, sclerozat, numai că împăratul (să-i spunem Verde Împărat) era conștient că dacă nu va desemna un succesor la tron se va duce dracului împărăția de care avusese grijă toată viața, ca de ochii din cap. Așa că l-a chemat la el pe fiul cel mare, care n-avea nici măcar examenul de capacitate luat, un petrecăreț incurabil și un iubitor de manele, și l-a întrebat dacă este pregătit să preia puterea. Temistocle, că așa îl chema pe dănac, i-a răspuns că nu se simte în stare pentru așa ceva dar, dacă e musai să lucreze și el oarece, atunci ar prefera o funcție de secretar de stat sau măcar subsecretar la un minister condus de neamurile lu’ tătânu-său. „Că așa am auzit, bă, tătică, că la funcția asta nu-ți trebuie facultate.”

Dezamăgit de răspunsul primit, Verde Împărat a stat de vorbă apoi cu Bibi, feciorul mijlociu, un împătimit al păcănelelor și un fustangiu ce nu se mai văzuse prin părțile alea.  „Acu’ când s-o deschis sezonul la mare și vin fetițe din toate cele patru zări ale pământului, tu ți-ai găsit să mă întrebi una ca asta?” l-a repezit Bibi pe bătrânul monarh.  „Bine, împărat nu vrei, dar ce ai vrea tu să muncești în viața ta? Că vezi bine, în vremurile de azi până și copiii de împărați, prinți și regi trebuie să facă ceva. Uită-te la văru-tău Wlilliam și la prințul Harry.” După ce a dat un telefon, rezervând două locuri la un club de noapte, Bibi(lică) i-a zis: „Pe mine nu mă interesează ce fac verii mei și nici să-ți iau locul, pentru că nu mă interesează. Eu sunt cu femeile, cu petrecerile, dar dacă ții neaparat să mă vezi muncind, caută-mi un post de secretar de stat. Nu îmi trebuie salariu mare, mă mulțumesc cu ce e acum,16.000 de lei.”

Verde Împărat să se dea de ceasul morții și nu alta. Cum să fi plecat pe lumea ailaltă fără să fi rezolvat problema moștenirii? De aceea a stat de vorbă și cu Prâslea, copil fain, cu două facultăți, trei masterate și două postliceale, toate terminate în zece ani de studiu, dar care nu prea dădea semne că avea de gând să lase viața mondenă. „Hai, mă, Prâslea, te rog eu frumos, măcar tu ascultă-mă, că ai școală cât toți frații tăi la un loc. Acceptă să-mi iei locul, să pot pleca și eu împăcat din lumea asta.” Aproape la fel ca frații săi, Prâslea i-a răspuns cu indiferență: „Bă, tătică, dacă tot e să muncesc și eu ceva la viața mea, apăi caută-mi un post de secretar sau subsecretar de stat. Vorbește cu Marceau, care ți-e nepot de văr, să-mi găsească și mie un loc pe la Cultură. Că de restul (consilier, asistentă manager, PR) mă occup eu.”

Împăratul să crape de ciudă, nu alta. Trei feciori a avut și niciunul era în stare să-l urmeze la tron. Până la urmă a stat de vorbă sfetnicul său, nepot de-al lu’ Petre Ispirescu: „Ce-i de făcut Grigore?” a întrebat dânsul îngrijorat. Cu ăștia trei, se duce dracului monarhia.” Grigore, îmbârligător de felul său, nu s-a pierdut cu firea și i-a sugerat să reducă ministerele căci, odată cu ele, se vor reduce și posturile de secretari, subsecretari, șefi de cabinete și alți băgători de seamă și tăietori de frunze la câini. „Și asta o să dea bine la supușii, Măria Ta, acum, înainte de alegerile parlamentare. Că așa se întâmplă mereu, în campania electorală reducem la jumătate posturile. Adică la vreo 100 și ceva, apoi îi aducem înapoi, ca să împăcăm și capra, și varza.”

„Și cu împărăția cum rămâne?” ar fi întrebat Verde Împărat. „Cu împărăția? Am o idee. Îl însori pe Bibilică cu Rozica mea și o facem împărăteasă.” La auzul vorbelor, Verde Împărat duse mâna la inimă, începu să transpire, să bulbuce ochii, și până să i se aducă pastilele de inimă și paharul cu apă, dădu ochii peste cap și se duse. Iar ei (Bibilică și Rozica) au trăit mult și bine, ea împărătească, el subsecretar de stat.

N-am apucat să întreb ce și cum, că mi-a luat-o înainte:

– Bă, nene, (că așa-mi zice el, deși suntem leat) ce s-a întâmplat, dom’le cu primarul Caransebeșului?

M-a luat ca din oală.

– Ce să se întâmple, că nu știu nimic în afară de faptul că vara asta mai mult a fost în concediu decât la lucru. Dar de ce întrebi?

 A urmat o pauză de mi-a stat inima în loc.

– Păi tălică n-ai văzut postările de pe pagina de Facebook?

Cu asta chiar mă-abăgat în ceață. Altă treabă n-am decât să mă uit la postările lui Borcean? Ce dracu’, domnule. Un om cu scaun la cap nu se ocupă cu prostii din astea.

– Ce postări, Gogule?

– Alea cu vizitele pe șantiere, cică să inspecteze calitatea lucrărilor la școlile din oraș. În pantaloni scurți, tuns proaspăt, cu freză pe dreapta, și ochelari de soare, de-ai fi zis că era de la inspectorul Pro.

– Cine, mă, Felix?

– Da, mă. Ce te miri?

– Mă mir că, Felix nu-i din categoria primarilor care se omoară cu lucru. El e mai mult cu „lasă-mă să te las.”

I-am ridicat mingea la fileu lui Gogu:

– De fapt, și eu m-am mirat. În loc să stea în birou pe căldurile astea sau să meargă la o terasă să se răcorească cu apă plată de la frigider, umbla teleleu pe șantiere. Că în afară de el, schelele și materialele de construcții, bătea vântul pe unde o mers. Mint, era și ăla care îi făcea poze să le posteze pe Facebook, în rest, pauză.

– Să-i fie de bine, Gogule. I-o fi venit și lui mintea la cap, ce aș putea să zic altceva?

– Nene, nu-i chiar așa. Că ceva, ceva s-o întâmplat, că n-o putut dintr-o dată să dea hărnicia în el. Adică, opt ani ai tras mâța de coadă și dintr-o dată, într-o singură zi, vizitezi șase șantiere.

Bă, să știi că Gogu nu e cum îl cred unii. Cel puțin în cazul primarului care este primar al Caransebeșului. „Felix, tată, nu te mai prosti și ia în seamă vorbele lu’ nen-tu Gogu. Nu mai ieși din birou pe căldurile astea. Nu de alta, dar să nu faci, tată, insolație, să dai în alte belele. Du-te și răcorește-te la ștrand, la terasele din Pipirig, dar nu te mai expune la razele solare. Dă-le în colo de inspecții pe șantiere, cum ai putut fără ele în opt ani, tot la fel vei putea și de acum încolo. Hai, pa, și mare grijă”

Arde-i, Nelule, arde-i,  o dată, de două ori, de o sută de ori, până când vor înțelege că Reșița, indiferent cum o privesc unii, nu e un sat fără câini în care fiecare face cum i se scoală. Nu cred că „afară” procedează la fel. Și nu pentru că pe acolo nemții sau englezii au două perechi dolofane de ouțe, ci mai de grabă de teama legii. Ăia nu stau de vorbă cu tine. Nu se trag de șireturi cu cetățenii. Ai greșit, ai plătit. Niciunui polițist de-al lor nu i-ar trece prin cap să șteargă amenda contravențională din calculator, cum se întâmplă la noi.

Cu bune, cu rele, cu părțile ei frumoase sau mai puțin frumoase, Reșița este a noastră și ne mândrim cu ea, la fel cum ne lăudam, odinioară, cu furnalele Cetății de Foc. Cei care nu înțeleg lucrul acesta, trebuie arși la buzunar ori de câte ori le este lene să traverseze bulevardul la trecerea de pietoni. Și nu este vorba doar de cei care își bat joc de munca femeilor de la spații verzi, ci și de cei care aruncă chiștoacele, flegma și mucii pe trotuare.

Dar pentru asta, cineva trebuie să-i prindă asupra faptului. Să-i avertizeze, apoi să-i amendeze dacă nu vor înțelege că trăiesc între oameni, nu în pădure.  Așa că, Nelule, scoate-ți din birouri polițiștii locali, da-le chitanțierul cu amenzi și pune-i să patruleze de-a lungul bulevardului. Per pedes, nu cu mașina sau autobuzul. În felul ăsta împuști doi iepuri dintr-o dată: îți faci planul la amenzi și scoți untul din polițiștii ăstia ai primăriei care, la nici 45 de ani, au făcut gușă, burtă și cur mare. Și nu de la patrulat pe jos, ci de la jocurile pe calculator din birouri.