Lăsând gluma la o parte (e bine să ne mai și descrețim frunțile) Gică a vrut ca Ianis să-i calce pe urme în fotbal. Nu doar să-l vadă jucând la o echipă mare din Europa, ci să fie cel mai bun. Liderul generației sale. A încercat să facă din el o super vedetă, ca numele Hagi să fie din nou pe buzele fanilor de fotbal. Ori de câte or a avut ocazia l-a lăudat, i-a luat apărarea, s-a certat cu ziariștii și cu toți care nu erau de acord cu el în privința talentului ce zace în Hagi Jr. Nimeni nu zice că Ianis nu are talent și ambiție, însă Gică a făcut din el un fel de gogoașă pufoasă și tăvălită prin zahăr pudră, iar Ianis chiar a crezut că este cel mai bun. A mers pe mâna celebrului tată care, atunci când nu a fost convocat de Iordănescu la Națională, a fost convins că antrenorul are ce are cu copilul său, cu familia sa, cu fotbalul românesc. O fi avut Edi, dar nu nu și ceilalți antrenori pe unde a jucat în Europa.

Ianis, nu doar că nu i-a călcat, până acum, pe urme să joace pe Bernabeu și Camp Nou, dar a ajuns să facă tușa la o echipă modestă din Spania, departe de pretențiile sale. E adevărat, ăsta micu a avut și ghinion cu accidentarea care l-a ținut mult timp de parte de terenul de fotbal, dar asta nu este o scuză. Și alți jucători au pățit la fel și apoi și-au revenit. Sper ca și Ianis să-și revină. Nu neaparat ca idol, ci ca fotbalist, iar dacă simte că nu poate mai mult, să se întoarcă acasă, la Constanța căci, parafrazând o veche zicală românească: „decât rezervă la Alaves, mai bine fruntaș la Viitorul.”. Și asta înainte ca gogoașa pufoasă și tăvălită prin zahăr pudră să se dezumfle.

Că cine în ziua de azi mai crește porci la țară, ca să dau doar un exemplu de ce însemna Crăciunul cândva? Îi poți număra pe degete pe ăia care își „rup oasele” cu trezitul cu noaptea în cap să de mâncare unui porc. Cât timp e carne căcălău la Kaufland, Profi, Lidl, ba chiar și la alimentara dintre blocuri, trebuie să-ți lipsească o rotiță să te spetești să crești porc. Credeți că se merită? Ce dacă carnea din măcelării și supermarketuri e plină de E-uri, sare, apă și alte chesti comerciale și când o arunci pe grătar sau în tigaie nu simț și niciun miros îmbietor? Important că e acolo, în farfurie, și îți umpli mațul cu ea.

Hai, câteva orătănii mai merge să ții în bătătură, așa ca să le arați copiilor  de la oraș care vin la bunucu’ și la bunuca în vacanță: „Uite , mamaie, aia e găina, ăla e cocoșul, că e mai pintenat, aia e rață și ailaltă e curcă,”. Dar în rest pentru ce să ții atâtea orătănii în bătătură? Iar dacă mai e și o junincă în grajd, vacanța e una de vis, că după reclamele de la televizor bieții copii sunt convinși că văcuța Milka, care la noi e Joiana toată ziua, este mov la culoare!

De asta zic, a dispărut prostul obicei al românului de a crește porci, pe motiv de sărăcie. Aiurea, și înainte era sărăcie, ba chiar mai mare ca asta de acum, dar parcă nu se văitau atâta. Îl creșteau cum puteau, ba mai dădea din el și la copiii de la oraș, și aveau carne aproape tot anul.  E adevărat, pe vremea aceea, oamenii de la țară, nu doar ei, ținea post și nu mâncau carne toată ziua. Și parcă erau mai sănătoși. Azi, toată ziua, bună ziua dă-i cu salamuri, fleici, cotlete, cefe groase de trei degete, de nu mai simți nicio bucurie când vine Crăciunul cu dezlegare la toate.

A, era să uit de vreme. La 15, 16 grade Celsius, te gândești mai de grabă la Paști decât la sărbătoarea Nașterii Domnului. La miei zburdând pe imaș, la „vine, vine primăvara”, și mai puți la „aho, aho, copiii și frați” Și o să fie și mai rău că n-ai să mai vezi îndată, sau poate niciodată, porcul cu șomoiogul de paie în gură, semn că a doua zi va să ningă. Azi îl avem pe Busu și pleiada de fetițe dulci de București care ne prezintă vremea pe ore și minute pentru zile și săptămâni înainte. Și, atunci, la ce ne mai e bun un porc în cocina strămoșească? 

Parcă își ieșise din minți, că altfel nu se explică urletele pe care le scotea ca descreieratul: „Liderii PNL sunt o rușine. N-au reușit să convingă!  La lada de gunoi cu ei” Sau referindu-se la duoamna Ralu cea intelighentă și nelipsită din  guvernele ultimilor ani: „Să-i ia dracu’, Pleacă Raluca Turcan de pe ecran. S-o scoateți afară!” Bine, în seara aia de pomină, gurile rele zic că Batistuță își uitase Rudotelul acasă, de aici și ieșirea intempestivă. Că l-a uitat, că nu l-a uitat nu se v a ști never, cert e că liberalii i-au luat frica și, după principiul străbun „mai bine fă-ți-l  prieten decât dușman”, a doua zi, când i-o mai trecut dracii, l-au căutat  și i-au propus să intre în partid, la pachet cu locul întâi la europarlamentare. Bine, mare brânză n-a făcut în ăștia patru ani de când e la Bruxelles. Dar ce contează! E europarlamentar? E. Important că se trece în CV și în Wikipedia.

Acu’ Batistuță e din nou supărat pe liberali. Bine, nu le mai dă numele, cum o făcea în urmă cu patru ani, și nici nu-i mai face marțafoi, trimițându-i la tomberonul cu gunoi, dar parafrazându-l pe Dinu Săraru spune despre dumnealor că sunt „niște papagali”, pe care nu i-ar recunoaște nici bunicile lor  pe stradă. Și se întreabă cum de e posibil ca niște papagali, care-s vai de curu’ lor, și care n-au făcut nimic în viața lor, în afară de a freca ridichea în partidul ăsta, au tupeul să-i cânte prohodul? Bă, aici înclin să-i dau dreptate că, dă-o dracului de treabă, fi fi făcut și el ceva bun în toți anii ăștia, că altfel nu s-ar lăuda că e cel mai activ, apreciat și parfumat europarlamentar român!

O fi făcând, doar că iohanniștii nu-l mai vor în echipă. Vrea la Bruxelles? Atunci să vină pe cheltuiala lui, ca turist, în weekend. Sau să primească să fie trecut pe un loc mai aproape de play-out decât de play-off. Că așa e în politică: astăzi ești tare și mare, mâine la lada de gunoi a istoriei, vorba lui.

La școală ne spuneau că îl chema Moș Gerilă și asta pentru că era tare bătrân și foarte friguros. Acasă ne povesteau că de fapt era Moș Crăciun, dar la vârsta aia nu înțelegeam de ce unii îi spuneau într-un fel, iar alții într-altul. Tot ce-mi amintesc, e faptul că era un moșneag bun la suflet care, din sărăcia lui ne aducea daruri. Nu mare lucru. În general, o punguță cu câteva saloane, și alea din zahăr, turtă dulce, caramele, biscuiți, un măr, nuci, o păpușică, pentru soră-mea, o mașinuță-jucărie, din tablă, pentru mine. Uneori, mai scotea din sacul ăla peticit, ce semăna izbitor cu cel cu care tata mergea să cumpere toamna varză pentru pus la murat, o pereche de ghetuțe noi, o hăinuță, un paltonaș,  A, era să uit, nu știu de unde auzise el că mie îmi plăceau la nebunie bomboanele umplute cu lapte, că de fiecare dată îmi aducea așa ceva. Lucruri din astea ieftine,  ce găsea și el de pe unde le cumpăra.

Noi ne mulțumeam și cu atât, dovadă că îl așteptam cu nerăbdare lângă brăduțul (luat direct din pădure) de ale cărui crenguțe, „ninse” toate cu vată, atârnau două, trei globuri (de care aveam grijă ca de ochii din cap), câteva nuci date cu bronz, și agățam niște lumânări pe care le aprindeam în loc de instalația electrică din ziua de astăzi. Îl așteptam, convins că primise și îmi citise scrisoarea pe care i-o trimisesem cu două, trei săptămâni înainte. Aia cu: Moș Gerilă toți îți spun// Că ești darnic și ești bun// Eu îți scriu de mai-nainte// Că-s un băiețel cuminte// Și-ți mai scriu, așa să știi//Că eu nu-ți cer jucării// Cum ți-ar cere alți copii// Însă nu m-aș supăra// Dacă tot mi-ai da ceva. Era singura poezie la care nu mă poticneam niciodată, de teamă că altădată n-avea să mai vină, așa cum mă amenința săraca mamă: „dacă nu iei note bune la matematică și nu înveți poezia asta ca pe Tatăl Nostru, la anul n-o să mai vină.”. Poezia o învățam, cât despre matematică…

De atunci, am întâlnit o grămadă de moși Crăciuni, care mai de care mai haioși, mai emancipați, dar niciunul ca cel din copilăria mea, încălțat cu cizmele care semănau leit cu ale lui nenea Ioji, vecinul nostru, purtând mănușile croșetate de mama și ducând în spate sacul ăla peticit a lu’ tata. Nostalgie? Poate. Mâine seară îl voi aștepta din nou pe Moș Crăciun. Nu-i cer multe, ci doar dacă ar putea să-mi aducă punguța cu bomboane cu lapte, turtă dulce, mere, nuci și caramele, pe mama, pe tata și pe nenea Ioji, oamenii copilăriei mele în care Moș Crăciun era Moș Gerilă.

Este luna în care ONG-urile, asociațiile filantropice, fundațiile, mai mult sau mai puțin creștine și partidele ies la interval cu mesajele lor despre acțiunile pe care le întreprind în pragul marii sărbători creștinești. Ceva în genul: „trupă, comanda la mine.”. După care urmează clasicele replici: „astăzi am adus un trop de bucurie în sufletele bătrânilor de la azilul X.” Sau „Moșul cel darnic și cel bun a poposit și la Centrul de plasament din cutare localitate.” La modă sunt și fotografiile în care apare câțiva hăndrălăi îmbrăcați în straie de Moș Crăciun împărțind dulciuri în pungi purtând sigla unui partid sau altul. „Primiți de la noi, căci noi suntem cei care ne îngrijim de copilăria voastră, de viitorul și drumul vostru în viață.” Sau: „de la domnul deputat (merge și senator), mai puțin, de la Dumnezeu mai mult.”. Și la final, poza de grup: de-o parte, ăia cu darurile, de cealaltă parte, amărâții care speră să găsească în pungi și două, trei kile de făină, ceva ulei și zahăr, o pungă de orez ori o cutie de macaroane.

E frumos că unii dintre noi se gândesc și la cei pentru care Crăciunul este o zi ca oricare alta. Și nu pentru că nu ar vrea să fie și la ei ca la alții, cu masa încărcată de bunătăți, cu ghetuțe și paltonase noi pentru copii, cu lumină și căldură în casele sărăcăcioase. Sunt lăudabile și gesturile instituțiilor statului care, din puținul lor bugetar, se îndură să le cumpere celor nevoiași o portocală, o cutie cu bomboane, o sticlă cu suc, câteva ciocolățele și o felicitare cu mesajul: „primăria și Consiliul Local vă urează sărbători minunate.”.

Repet, frumoase gesturi, creștinești, dar mă întreb, și îi întreb pe toți cei care astăzi fac pe Moș Crăciun: toate lucrurile astea nu se pot face în liniște, fără zgomot? De ce este nevoie să te bați cu cărămida în piept, să faci valuri, să atragi atenția  celor din jurul tău, postând texte, fotografii, sigle de partid, de ONG-uri, de Fundații. Binele se face discret, în liniște, cu inima curată, nicidecum tropăind ca armăsari scăpați pe autostradă. Ceea ce faceți voi acum, poporul român o face de sute de ani. Datul de pomană la sărbătorile însemnate cu roșu în calendar e un exemplu în acest sens. Un colac, o farfurie cu o bucată de carne, cu o felie de cozonac și un pahar cu vin. .

Și mai am o întrebare? De ce doar la Crăciun și la Paști vă amintiți de acești amărâți? Credeți că în restul anilor sunt sătui și le este bine?

Lumea este șocată, imaginile transmise de acolo vorbesc de la sine. Avidă de senzațional (în lipsa evenimentelor fericite moartea a ajuns întruchiparea senzaționalului), televiziunile se bulucesc să transmită tragedia de la fața locului, ziariștii smulg mărturisirile cele mai șocante ale martorilor, autoritățile se bâlbâie în declarații, Iohannis pare venit de pe altă lume (turneul african și-a spus cuvântul) politicienii cer pedepsirea vinovaților. Care vinovați? Că de 34 de ani tot vorbim de vinovați, dar niciunul nu a plătit pentru faptele sale. Sau dacă a plătit, a scăpat de belea după ce a publicat două, trei cărți în pușcărie.

Unii arată cu degetul spre autorități care, în loc să consolideze astfel de clădiri, aruncă banii pe tot felul de sărbători ale orașului, concerte în aer liber, procesiuni religioase. Arată cu degetul, însă mortul de la groapă nu se mai întoarce. În loc să-și fi sărbătorit majoratul în chiar ziua de Crăciun, acel adolescent a murit nevinovat, plătind tribut incompetenței și indiferenței sistemului. Vinovații vor găsi tot felul de scuze, alții vor invoca destinul, în timp ce noi toți ne vom aminti de nefericitul eveniment doar atunci când se va mai prăbuși un zid, vor mai avea loc incendii în maternități sau un copil de grădiniță va cădea în WC-ul din curtea școlii.

Tragedia de la Odorheiul Secuiesc (imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă zidul s-ar fi prăbușit noaptea) îmi amintește de sloganul cu care Klausică a câștigat unul din cele două mandate de președinte: „România educată”. Și chiar de celălalt slogan tipărit pe coperta unei cărți de campanie electorală: „Pas cu pas.” Ce s-a ales din cele două proiecte de țară cu care neamțul ne-a păcălit pe toți, inclusiv pe susținătorii săi?  Un rahat, Doamne Iartă-mă. La fel cum s-a ales și de toate celelalte proiecte de țară în cei 34 de ani trecuți degeaba de la revoluție și până acum!

Ne-am acoperit neputința și incompetența cu văicăreli de genul: „ce au ăștia, bă, cu noi? Că noi nu le-am făcut niciun rău. Dimpotrivă, le-am dat petrolul, i-am lăsat să taie câtă pădure au vrut ei, le-am trimis femeile să le  șteargă babele la cur, iar drept mulțumire, ne întorc spatele.”. Da, bă, avem dreptate. Sunt dați dracului austriecii ăștia de nu au pereche. Dar lasă că le vine și lor rândul, îi prindem noi la cotitură și le facem felul când le-o fi lumea mai dragă.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, austriecii au lăsat-o mai moale, iar noi am început să tragem speranțe. Dar când să zicem Doamne Ajută, o întâmplare în Vama Sculeni ne dă cu firma în cap. Un autoturism Audi 6, condus de un deputat și în care se afla și Budăi, fostul ministru al Finanțelor, este depistată, pe sensul de intrare în țară, ca fiind furată din Belgia în urmă cu opt ani, și tot atunci a fost cumpărată cu acte în regulă emise și semnate de toate autoritățile și instituțiile auto posibile din România. Opt ani să tot ieși din țară și să te întorci acasă, fără să se prindă ăștia din vămi că te plimbi cu o mașină furată și dată în urmărire europeană, e ceva. ’Tui cozonacul mă-sii de treabă, cum s-o putut, bă, întâmpla una ca asta? Înțeleg că nu  fost atent ăla de la Registrul Auto, că ăia de la Poliție au dormit în hainele statului, iar cei din vămi erau cu gândul la sfârșitul turei de noapte ori la vacanțe, dar, bă, niciunul să nu fi sesizat  lucrul ăsta?

Și atunci mai are rost să ne întrebăm ce are Kaiserul cu noi? Cu siguranță, că nu. Singura noastră consolare rămâne faptul că nici polițiștii din țările prin care a trecut mașina deputatului român nu s-au dovedit mai breji. Și ei sunt deja în Schengen!

„O ce veste minunată” au exclamat fanii lu’ Felix aflați de față, care are ambiția să-l ajungă din urmă, și chiar să-l întreacă pe Marcel Vela la numărul de mandate. Când Pader Marcelu a cuvântat despre continuitate la primărie, fruntea Felix-ului s-a descrețit, fața i s-o luminat, iar nourii de deasupra Catedralei Episcopale s-au dat în lături, lăsând seninul cerului să binecuvânteze alesul pus să-i înfrunte pe cei de altă credință și ideologie sau, după caz, să taie cu paloșul din poveste, cele șapte capete ale balaurului, întruchipând răul din zilele noastre.

Și în timp ce fanii Preasmeritului se îmbrățișau și se țucau de zor, cei ce ar trebui să-i fie ortaci la drum de seară, își căutau cu greu cuvintele și încercau să-și revină din uluiala care-i cuprinsese dintr-o dată. Și nu pentru că ar avea ceva de împărțit cu acesta, (unora le e chiar simpatic, deși nu se arată ca să nu și-o ia în cap) ci pentru că fuseseră asigurați, de un pader mai micuț, că se vor face sondaje atât în cer cât și pe pământ, printre cei vii, dar și printre cei morți (dacă va fi cazul), iar cel mai lăudat dintre lăudații poporului gugulan ar urma să reprezinte cu cinste PSD la cea de-a X-a Ediție a Galei alegerilor locale ce va avea loc  anul viitor.

La auzul veștii, primul gând al Prealuminatului Damian a fost să-și recunoască înfrângerea și să-l felicite pe Preasmeritul Felix, așa cum văzuse el o dată, la televizor, la atleții de la Olimpiadă. S-a răzgândit, însă, zic unii, și cu ultimele puteri l-ar fi tras de-o parte, șoptindu-i  candid,  cu zâmbetul pe buze, ca ceilalți să nu se prindă: „Preasmeritule, să zici hopa-țupa abia după Bobotează, când  vom termina de umblat din nou cu crucea, pardon, cu sondajul prin târgul gugulanilor.” Primind dezlegarea la carne, răchie și la toate cele lumești, Preasmeritul i-ar fi întors spatele, sugerându-i să cânte la masa vecină, alta decât cea a PSD-ului din Caransebeș.

Vorbele au sunat ca un tunet, cerul s-a închis la loc, nourii negri s-au adunat din nou deasupra târgului, iar dinspre Gugu se anunța furtuna ce stă să se pornească!

Cu siguranță că se vor găsi destui care vor spune: „Ce tot îi dați cu Dumbravă ăsta? Că are bani căcălău. Că dacă nu ar avea, n-ar face asta. Îl tot ridicați în slăvi de parcă ar fi nu știu cine!” Sigur, Adrian Dumbravă are bani. Nu știu cât de pline îi sunt conturile și cât de mare îi este averea. Știu doar că Adi Dumbravă nu trăiește doar din banii de la spital. Are afaceri private și asta nu de azi, de ieri. E treaba lui și nici nu mă interesează cât de profitabile îi sunt aceste afaceri. Ceea ce trebuie reținut pentru cei care vin din urmă e că din prea plinul său bucură și pe alții, prin actele sale de caritate, prin manifestările spirituale gândite și puse în scenă în semn de prețuire pentru toți cei care trăiesc în Țara Gugulanilor.

Că are bani căcălău? Și alții au, poate chiar mai mulți decât el, dar, cu puține excepții, nu i-am văzut să procedeze ca el. Să se implice atât de mult, așa cum a considerat de cuviință să o facă și aseară pe scena Casei de Cultură „George Suru”, din Caransebeș. Un concert de colinde, de o mare ținută artistică, susținut de Grupul Psaltic „Ethos”, al Episcopiei Caransebeșului, Corala „Epifania”, din Timișoara, de interpreți și cantautori din Lugoj și Timișoara. Alături i-a fost, ca de fiecare dată, IPS Lucian, Episcopul Caransebeșului. Sala Casei de Cultură a fost plină, spectatorii bucurându-se de o seară de neuitat oferită de profesioniștii de pe scenă.

În semn de recunoștință pentru sprijinul financiar acordat de-a lungul timpului, cei din Corala „Epifania” i-au acordat o plachetă lui Adrian Dumbravă. Un gest mic, dar impresionant pentru cel care aduce bucurie în fiecare an în Ajunul Nașterii Domnului Iisus Hristos. Emoționat și fâstâcit ca un școlar felicitat de dascăl în fața clasei, Adi Dumbravă s-a apropiat timid de microfon și, după câteva clipe de uluială, abia a reușit să articuleze de două ori un „mulțumesc” spus din suflet.

Restul a fost magie. Magia colindelor care ne-a bucurat deopotrivă pe toți cei prezenți, datorită lui Adrian Dumbravă.

După ce s-a spălat pe dinți și a făcut gargară cu spirt medicinal trecut prin trei felii de pâine, vasluianul s-a dus glonț la primărie, unde a cerut de la asistenta-managera primarului o coală de hârtie, model A4, pe considerentul că avea de gând să se adreseze în scris primăriei comunei B. Apoi s-a așezat la un birou și a început să scrie.

                                                                Primăriei și Consiliului Local al Comunei B.

                                În atenția domnului primar Vasile.

Subsemnatul…….. născut, copilărit și trăit în comuna B., județul Vaslui, solicit prin prezenta cerere să-mi acordați în avans ajutorul de înmormântare de care beneficiază prin lege orice persoană din România. Precizez că nu cer mai mult decât mi se cuvine.

                                Cu stimă și respect,

                                Al dvs. consătean, Ghiorghiță

Petentul a cerut număr de înregistrare și o rezolvare cât mai rapidă, ținând seama că până la Crăciun nu mai este mult timp.

Primarul, om cu experiență, convins că le văzuse pe toată în viața lui, și-a făcut cruce, iar a doua zi l-a chemat la dânsul pe Ghiorghiță. „Măi Ghiorghiță, am luat la cunoștință cererea ta și înainte să o supun votului consilierilor locali, că așa cere legea lămurește-mă și pe mine, să nu mor prost: cum de ți-o trecut prin cap una ca asta? Că așa ceva e un drept al celor care mor, să li se poată face pomana de cei care rămân după ei.” Cu mintea limpede ca apa din fântână în care nu apucase să picure un strop de rachiu, Ghiorghiță a replicat cu o întrebare, care s-ar putea dovedi un precedent în materie de ajutoare de înmormântare: „Măi Vasile, la ce-mi trebuie bani pe lumea cealaltă? Eu îi vreau acum cât trăiesc. Și dacă e un drept al meu, de ce să nu beneficiez în timpul vieții?”

Genial răspuns, chiar filosofic, că vorba aia, dacă aici pe pământ și cât ești viu nu te poți bucura de grija pe care ți-o poartă statul, ce rost mai au toate astea pe lumea cealaltă? Că bine zici Ghiorghiță! 

Și ca să o spunem pe-a dreaptă, mulți politicieni, comentatori și analiști politici priveau la cele ce se întâmplau în Piața Prefecturii, acolo unde se adunau zilnic mii de oameni, ca la o nouă revoluție.  Și aceasta pentru că, revendicările sindicale începuseră să se amestece cu cele de natură socială. Șomajul făcea ravagii, uzinele și fabricile se închideau una după alta, inflația devenise galopantă, iar speranța de mai bine devenise tot mai mică. Fără să greșesc, Europa era cu ochii pe Reșița. O Reșiță muncitorească nemulțumită, care dăduse în clocot, și care putea fi un moment prielnic pentru înlăturarea lui Iliescu de la Cotroceni, a lui Nicolae Văcăroiu de la Palatul Victoria și a PDSR-ului de la putere.

Ce s-a întâmplat în urmă cu 29 de ani la Reșița, nu avea să se mai repete în România anilor ce au urmat. Cu o excepție și care, întâmplător sau nu, se numește tot Reșița, de data asta fiind legată de protestele celor de la CSR, actualul TMK. Tocmai din acest motiv  mi se pare surprinzătoare tăcerea care i-a cuprins în aceste zile pe politicienii care conduc destinele acestui județ. Sincer, m-aș fi așteptat la o reacție din partea lor. Una de aducere aminte. O conferință organizată în comun cu sindicatele (alea care au mai rămas), o intervenție la radio, televiziune sau online, un comunicat de presă. Că așa ar fi fost frumos. Să-i cinstim pe cei care atunci, în decembrie 1994, chiar au crezut în rezolvarea problemelor de la UCM Reșița. În promisiunile lu’ nea Nicu Văcăroiu, zis Săniuță, a lu’ Hrebenciuc, alias Guzganul rozaliu, și ale celebrului DIP, ministrul Industriilor la acea vremea. Degeaba. Nici politicieni, nici sindicaliștii nu sunt în stare să facă recurs la memorie.

Ocupați cu pregătirile de Crăciun, mi-e greu să cred că cineva se va gândi la acest moment de istorie al Reșiței pe care o iubesc doar atunci când vin alegerile, Ziua Națională și tăiatul porcului, la un pahar în plus de răchie fiartă!