15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Slider

În ultimul timp i-a cam pierit zâmbetul. Că nu e ușor să le faci pe toate și să-i împaci pe toți. Mai ales pe pesediști cu useriștii care, după atâția ani de opoziție, au prins glas și gustul ciolanului și au început să viseze frumos. Fritz, de exemplu, este convins că peste nu știu câte veri, toamne, ierni și primăveri USR va deveni cel mai important partid din România. Cine nu-l cunoaște, îl cumpără, cine nu…

Cu un program atât de încărcat, Nicușor nu se mai duce la ședințele cu părinții de la școală și nici la întâlnirile cu prietenii lui ONG-iștii. Mănâncă o dată în zi, și atunci pe fugă, citind și ascultând rapoarte de tot felul, iar seara cade lat, înainte de a-și face curat în ghiozdănelul pe care îl cară după el peste tot. În curând va trebui să-și cumpere haine noi că astea vor sta pe el ca pe gard.

De câteva zile e în mare dilemă. Cum și ce să aleagă: concedierea a 20% din personalul bugetar sau tăierea a celui de-al 13-lea salariu? Impozitarea cu 10% a pensiilor mari ori tăierea sporurilor pentru normele de hrană și vouchere de vacanță? Prime plafonate sau salarii înghețate? Nimic despre noi locuri de muncă, de luptă împotriva dăunătorilor din economie, pomicultură, horticultură. Astea mai târziu. Mai la toamnă sau anul viitor când pensionarii vor trece la o nouă curbă de sacrificii, cu mult mai trainică decât cea de pe vremea lu’ Boc și Băselu.

Și din nou mă întreb: Ce i-o fi trebuit lu’ Nicușor atâta bătaie de cap? Că putea să-și vadă în continuare de primăria lui, de dusul și luatul fetiței de la școală, de referendumuri pentru tot felul de familii și fără să se fi făcut președinte. Cu atâtea griji pe cap, săracul nu are timp nici să moară. Ca să nu mai vorbim de însurătoare…

Când a fost trimis la plimbare, Ghiță Borcean i-ar fi spus nepotului, nimeni altul decât primarul Caransebeșului. „Felix, mă voi întoarce mai repede decât îți imaginezi. Fii pregătit dacă nu cu covorul roșu, măcar cu muzicanții de la Casa de Cultură să cânte imnul de întâmpinare.” Cică unchiul l-ar fi suspectat pe nepot (de gradul nu știu care) de complicitate cu conducerea spitalului. Povești, cum să facă un primar așa ceva?

Din acel moment a început lupta. Să se ia la trântă, zi de vară până-n seară, exact ca în basmele lu’ Ispirescu, dar nu pe câmpurile mănoase, în livezile cu pruni de la Cărbunari ori în parcările cu plată din municipiu, ci în instanță. De la Judecătoria Caransebeș, la Tribunalul Caraș-Severin, iar în final la Curtea de Apel Timișoara. Ghiță Borcean în calitate de reclamant, Spitalul Municipal de Urgență, de pârât. Când câștiga unul, pierdea celălalt și tot așa. Până ieri când, ceacea Ghiță l-a sunt pe Felix, să-i dea vestea cea mare: „Ți-am spus nepoate că mă întorc? Adu tu covorul roșu, că lăutarii îi plătesc eu!”  

Prin sentința, definitivă, de ieri, 2 iunie, Curtea de Apel a anulat Decizia spitalului privind încetarea contractului colectiv de muncă din 28 septembrie 2024. „Obligă pârâtul spitalul Municipal de Urgenţă Caransebeş să continue raporturile de muncă cu reclamantul Borcean Gheorghe în condiţiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 264/2004. Obligă pârâtul-intimat la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea drepturilor salariale începând cu data de 31.08.2024 şi până la data reintegrării reclamantului.”

Felix, lăsând gluma la o parte, cea cu covorul roșu și muzâcanții de la Maciova, rămâne, totuși, o nedumerire: cine îi plătește lui Ghiță Borcean drepturile salariale pe astea nouă luni? Că cineva trebuie s-o facă. Și nu sunt bani puțini, că la cât câștigă astăzi pe lună un doctor, înmulțit cu 9 luni, se adună de o sumă frumușică cu care ai fi putut să organizezi un festival de manele la Caransebeș. Dar v-o mâncat în cur și v-ați lins pe bot de festival. Zi că nu e așa!

Jorjelu încearcă să dreagă busuiocul, după gafa din seara alegerilor când s-a lăudat precum Mircea Geoană în 2009: „Sunt noul președinte al României cu o mare diferență.” Ciuciu-banana, nea Simioane. De unde atâta președinte, bre? După dezamăgirea trăită în noaptea care a urmat, Simion al nostru și-a luat straița cu merinde, a încălecat calul, primit în dar de la fra-su Petru Rareș, și a plecat de acasă. Ar fi putut să se ducă la Tanța în vale care, cică, l-ar fi așteptat cu plăcinte, pui fript și vin,  însă el a lăsat de-o parte plăcerile și bucuriile vieții, alegând calea pribegiei și datoriei față de țară și neam, să se întâlnească din nou cu moldovenii de dincoace de Prut. Cu ăia de dincolo de apa cu poduri de flori n-a vrut să se vadă. Și nici nu vrea să audă de ei. Aordel e supărat foc, că au ascultat de doamna Maia și l-au votat pe Mucușor. Pardon, Nicușor.

Să nu disperați, să nu vă impacientați, vine vremea noastră”, le-a spus Jorjelu celor cu care s-a întâlnit la o cafea în drumurile sale europene. „Să ne luăm țara înapoi, fraților care sunteți.”, i-a îmbărbătat urmașul lu’ Apus de Soare!. „Cum, Măria Ta?” au întrebat diasporenii din Spania, Italia și alte țări aflate în agenda post-electorală a acestuia. „Cum? Prin muncă și luptă, moldovenii mei. Și ardelenii mei. Și bănățenii mei. Toți care m-ați votat. Am vrut să spun și oltenii mei, însă doamna Olguța, la care am ținut ca la surioara mea, m-a trădat și a votat cu Mucușor.” Apoi le-a explicat ce vrea de la ei: „Uitați ce mi-a trecut prin cap în nopțile în care n-am pus geană pe geană, de tot m-am frământat și m-am gândit întrebându-l pe cel de Sus: «Doamne, cu ce ți-am greșit, Doamne, de m-ai pedepsit în halul ăsta. Arat-mi calea ce trebuie să o urmez de acum înainte, Doamne». Și m-a luminat Dumnezeu. După modelul «Luna Pădurii», haideți să facem din iunie, luna membrilor AUR, Veniți cu toate neamurile voastre, prietenii, cunoscuții și necunoscuții în partid. Suntem în topul preferințelor românilor. Românii ne vor. Nu trebuie să mai așteptăm trei ani și jumătate. Lupta noastră de abia acum începe și trebuie să se termine cât mai repede cu o victorie a românilor, nu cu a pro-europenilor.”

Unii i-au promis că îl vor urma, alții au zis că se mai gândesc, iar el a încălecat iapa nărăvașă, pardon, calul, a umplut straița cu suveniruri și s-a întors acasă, unde îl aștepta Tanța-n vale cu plăcinte, pui fript și vin din producția suveranistă.

Unii, și nu puțini, au sărit într-un picior de bucurie, au destupat sticlele cu vin păstrate în beci pentru ocazii speciale, au chemat lăutarii și au pus de un chef de pomină. Că vorba lu’ Jiji de la FCSB: „De ce trebuie tot prostu’ să știe câte mașini am eu în garaj, câte conturi în bancă, câte borcane cu murături în șpais. câte orătănii în curte, câte oi și capre la târlă?” Bă, o fi Jiji cioban, da’ prost nu e. Că cine ține cu tot dinadinsul să-i numere căcărezele țurcanelor și merinoaselor lui, să facă bine să vină la fața locului, să se convingă singur de adevăr.

E bine, bă, fraților, e bine. Iar Nicușor ar face și mai bine să tacă. Să o lase mai moale cu transparența. Să nu se mai ia în clonț cu judecătorii Curții Constituționale, chiar dacă ăștia au dat din nou cu mucii în fasole. Să-și vadă de ale lui, de dusul și luatul fetiței de la școală, de consultările cu partidele, de mersul la piață. Să lase CCR să-și facă damblaua, să nu-și mai bage nasul unde nu-i fierbe oala și să nu-și mai dea cu presupusul. Nu de altceva, dar dacă n-ar fi fost CCR-ul, pe care îl hulește jumătate plus unu din țara asta, să anuleze alegerile, mai ajungea el președinte? Că atunci nu l-am auzit să-i fi luat apărarea lui Călin file de poveste, sau să fi criticat hotărârea judecătorilor constituționali. A stat, Doamne iartă-mă, că iar mă ia gura pe dinainte, ca ăla în lanul cu păpușoi, bucurându-se că Georgescu a fost trimis să plimbe ursu’.

În concluzie, are dreptul nea Nicușor să le bată acum obrazul ălora de la Curte?

Și asta pentru că Dumnezeu a avut grijă de noi, trimițându-l în toamnă în Parlament pe Andrei Plujar. E drept, la redistribuire, cu un scor chinuit și tras de păr, dar ce mai contează. Care Andrei Plujar ne dă de veste acum că are ușa deschisă la Cotroceni. Mesajul său nu trebuie interpretat că ar fi prieten la cataramă cu președintele și nici că s-ar duce la Cotroceni ca la el acasă sau la ferma de la Ticvani, ci că vom avea, prin el, un prieten în Nicușor. În Nicușor grație căruia, în urmă cu nouă ani, s-a hotărât să intre în politică. Asta se întâmpla prin 2016. Într-o dimineață, stând la o cafea cu prietenii, citind pe Facebook o postare de-a lui Nicușor Dan. A fost dragoste la prima vedere. Pardon, impuls instant pentru politica de calitate: „Bă, ascultați ce spune omul ăsta: «bunul simț și decența trebuie să primeze pe scena politică.» Gata. Pe mine m-a convins. Mă bag în politică pentru a face bine oamenilor, pentru un stat funcțional, eficient și echitabil.” Ce noroc pe noi, bă, frate, că ce s-ar fi întâmplat dacă în dimineața aia din 2016, Andrei n-ar fi dat peste postarea lu’ Nicușor?

Și ca să ne convingă că n-a vorbit prostii cu ușa deschisă, a postat o poză cu președintele. Zâmbitori și optimiști amândoi, ca și cum ar fi vrut să ne spună că România e pe mâini bune. Mulțumim, Andrei. Ne-ai liniștit și ne-ai redat încrederea în instituțiile statului: DNA, DIICOT, Justiție, DSVA, Asociația Femeilor Abuzate, Protecția Consumatorilor, Asociațiile de Proprietari, Protecția Animalelor. Pentru asta și pentru tot ce vei face de astăzi înainte, USR tău merită tot ce-i mai bun. La alegere: prefect, subprefect, director la orice instituție vrea. A venit și vremea ta, Andrei. Lasă modestia la o parte și termină cu chestiile astea că pe plan local nu ai primari, consilieri județeni, nici rezultate în alegeri. Fii serios, Andrei, cine în ziua de astăzi mai ia în seamă nimicurile astea când le arăți poza cu tine și Nicușor. Ce dracului, doar trăim în România!

După un an de campanii, alegeri, contestări, proteste, tribunale, lovituri de stat, democrație furată, Putin, Georgești, Ciolaci, Simioni, Ciucani, Anomalii, Cristele, Turul 2 înapoi, Hrană-apă-energie, Potra, AUR, Ponta și POT, în sfârșit România s-a liniștit. I-a revenit roșeața în obrăjori, a prins viață și o dă pe distracții. Pe rugi, nedei, zile ale comunei, ale orașului, pe întâlniri ale fiilor satului, pe festivalul zambilei, al lalelelor, garofițelor și ochiul boului. Pe orice ce înseamnă distracție, mici, bere, lăutari, kurtos-kalacs, hamsii, tobogane gonflabile, vată pe băț, bâlci. Pe orice, numai pe muncă, nu. E adevărat, munca înnobilează omul, dar nici lenea nu a omorât pe nimeni. Cel puțin până acum.

Îndemnul patriotic a lu’ nea Ilie Bolojan: „Stopați, bă, cheltuielile că dați de dracu” e pentru proști, pentru fraieri, nu pentru primarii care cheltuie anual sute de milioane de euro din bugetul local. Îi auzi plângându-se că n-au bani nici măcar pentru plata salariaților? Nu-i credeți, că dacă ar fi așa, n-ar arunca pe fereastră zeci de mii de euro pe maneliști, guriste și folcloriste „despuiate”. Dacă au bani pentru paranghelii de tot felul, atunci trebuie să aibă și pentru reparația unui drum, a unei străzi, a unui cămin cultural, nu să-i aud toată ziua văitându-se peste tot: „N-am, bă, frate, n-am, ne-au nenorocit ăștia de la București.” Că nu e chiar așa. Asta e doar pentru fraierii care pun botul la palavragelile unor primari de doi bani.

De asta zic, USR-iștii merită toată stima și mândria noastră, pentru toate faptele pe care le-au scris în cartea de aur a neamului, începând cu lupta de la Posada, continunând cu cele de la Rovine în câmpii, Plevna și Smârdan în care s-au remarcat în mod cu totul și cu totul aparte (dovadă fiind poezia ce i-a fost scrisă cu dedicație) Peneș Curcanul, cel care la întoarcere în Vaslui a fost pus să sufle în etilotest, în timp ce conducea un atelaj tras de boi.

De azi încolo, USR-iștii  vor avea tot dreptul să se umfle în pene la o televiziune, pe care o va plăti cu contracte de publicitate și sponsorizări, televiziune la care își vor prezenta programul de guvernare, după chipul și asemănarea lor. Ajunși la putere, n-ar trebui să ne surprindă că vor renunța la mașini și că îi vom vedea venind la job cu trotinete și skateboard-uri. Dar nici faptul că vor fi mereu acolo, în prima linie a celor care vor mărșălui prin București sub deviza dătătoare de speranțe pentru poporul român creștin-democrat: „Când doi se iubesc, nu mai contează sexul.”  

Nu știu alții cum sunt și cum judecă. Cât de cârcotași au fost sau vor deveni, dar eu când mă gândesc ce dor mi-a fost să-i mai văd pe USR-iști o dată trași la costum, cu papion la gât și încălțați cu sandale, mai, mai că îmi vine să sar în sus ca mingea aia de fotbal mângâiată de exteriorul lui Lamine Yamal!

Ieri, pe la orele prânzului, l-a sunat disperată pe Jorjelu: „Neica Simioane, neica Simioane.” Aflat la repetiții cu galeria de la AUR, neica Simion, a expediat-o repede. Ea, nu și nu: „Neica Simioane, neica Simioane, doar o vorbă să-ți mai spun.” Într-un final, galant, neica Simion a cedat, întrebând-o: „Ce vorbă vrei, fă să-mi spui?” „E groasă, neică. E groasă.”  Din vorbele ei precipitate, neica Simion a înțeles repede că Anomalia părea speriată de bombe. „Neica Simioane, neica Simioane, ăștia vor să-mi ia partidul. Să mă lase în curul gol.”

Nedumerit, neica Simion o întreabă din nou: „Anușka, fii concisă și la obiect că nu înțeleg nimic din ce spui: care partid, care ăștia?” „Hoții, neică Simioane, hoții!” Lui Jorjelu i se luminează creierul: „Păi de ce nu spui așa. Sună la 112 și reclamă că ți-au spart partidului sau ce ți-o fi spart, să trimită o echipă de criminaliști să cerceteze cazul la fața locului.” Anomalia, disperată: „N-ai înțeles nimic, neica Simioane. Nu e vorba de hoții, hoți, ci de bandiții de la PSD, USR și PNL, care îmi iau deputații și senatorii. Eu i-am făcut oameni, am investit în ei nopți nedormite, dragoste de mumă, de tată, de râu, de ram, iar ei îi iau acuma gata școliți în politică. Până acum mi-au plecat zece deputați și un senator. În ritmul ăsta, până la toamnă rămân doar eu, soră-mea și senatorul ăla cu zece clase.”

Ca un adevărat bărbat ce e, neica Simion a îmbărbătat-o în cel mai suveranist mod posibil: „Anomalia, tu vei salva România. O vei salva să se vindece de prostie, fără pastile, fără internări, ci doar privindu-te seara la televizor.”

A doua zi, spre prânz. La fel, undeva în Mogoșoaia, sună din nou telefonul. Răspunde Călin, file de poveste. Scurt și la subiect:

–  Alo!

De la celălalt capăt al telefonului fără fir:

– Te-am sunat și azi noapte, dar cred că dormeai.

Călin, file de poveste, nervos:

– Bă, prostane, să știi de la mine că eu noaptea nu dorm, decât dacă-0mi dai somnifere. Și nici nu umblu teleleu ca tine, ținând iapa de căpăstru, ci mă rog după tot ce s-a întâmplat duminică la vot.

– Dacă nu e cu supărare, pentru cine te rugai, șăfu?

– Pentru Muc cel mic, prostane, pentru el mă ruga

– Pentru Mucușor?

– Da, bă, ca așa se face între gentlemani. Și m-am rugat la Doamne, Doamne să fie un președinte înțelept pentru România și în mod special pentru aceste vremuri extrem de tulburi și de complicate, în țară și în lume. Dincolo de politică, mă uit și la omul din el, căruia îi revine misiunea de a iubi acest popor, întregul popor.

– Adică și pe noi?

– Da, bă, noi ce-am avea să nu ne iubească? Că nu iubește de la el, ci din obligațiile ce-i revint din fișa postului.

– Șăfu’, da’ pentru mine, copilul matale, nu te-ai rugat?

– M-am rugat și pentru tine, prostane. Cum să nu mă rog? Să-ți dea Doamne, Doamne minte, că tupeu ai să dai și la alții. Să-ți slujești țara neabătut, cu energie, cu onoare, cu H2O, cu umilință și să pășești cu credință procedurală pe calea luminoasă deschisă de mine în noiembrie 2024. Că tu nu ești prost degeaba, cum te văd unii, ci ești masculul Alfa care va duce România pe cele mai înalte culmi de Carpați, de dealuri, movile și alte forme de relief.

– Mânca-ți-aș gura lu’ matale șăfu, că vorbiți ca un om bătrân. Ca înțelepții ăia care treceau pe uliță la vale ce ne sculau din morți cu glasul lor: „Sticle și borcane cumpărăm!” Da’ știi ce nu înțeleg eu?

– Tu nu înțelegi multe, Jorjelule, nu doar pe ăsta. Ia, să te aud ce dilemă zace în capul tău.

– Șăfu’, de ce tot repeți că sunt prostan?

– Pentru că ești, Jorjelu. Că dacă nu erai, stăteai dracu în banca ta, nu umblai ca bezmeticul după copite de cai morți în Europa. Nu ți-i puneai în cap pe franțuji, pe Ema Macron.

– Aici am greșit, iartă-mă, șăfu.

– Ce să te iert, bă? Tu ești de iertat după ce ai spus că dai afară 500 de mii de bugetari? Cum să te fi votat ăia, cum? Că le faci case cu 35.000 de euro și benzina 1 euro litru. Bă, ce-o fost în mintea ta, bă?

– Păi șefu’, nu matale spuneai asta cu benzina în noiembrie?

– Dacă am spus, tu trebuia să bagi la cap toate prostiile debitate de mine? Bă, chestiile alea toate, inclusiv cele cu „apa, aerul și fraierul” sunt de natură filosofică și nu oricine le înțelege. Astea sunt cu circuit închis, nu-s pentru orișicine. Ai înțeles? Ai înțeles pe dracu! Că dacă ai fi înțeles, nu mă mai rugam azi noapte pentru Mucușor!

Nu trebuie să vă spun eu cum, la început, totul e ca într-o căsnicie, când neamurile, vecinele, cumetrele se strâng a doua zi după nuntă, la o cafea și un lichior și-și dau cu părerea:

– Fato, tu ai văzut ce copil de treabă e ginerică ăsta? E ca o fată mare, mânca-l-ar mama de zâmbăreț ce e el.

– Ai dreptate soro, cuminte, respectuos, cu mult bun-simț. Se vede că a vine dintr-o familie bună.

Așa și cu Nicușor al nostru. Luni dimineața, la nici 12 ore după ce a fost ales președinte, pe Facebook circula o postare cu dumnealui ducându-și fetița la școală. Pe jos. Așteptând să se facă verde la semafor. Nu pot să cred! Pe jos, bă? Da, bă, pe jos și fără badigarzi după el. Și asta nu e tot. Pe trotuarul din față, nu știu cum dracu se face, două mămici (puteau fi și bunici, că nu li se auzeau decât vocile) comentau extaziate:

– Dragă, ăsta da, președinte, fără mașină, fără avion (sic!), fără SPP…

– Așa e, fato. Și uită-te la el, e tot cu costumul de aseară de la televizor, tot cu pantofii ăia…

– Bă, să știi că ai dreptate. Și cămașa e tot aia, ba chiar și cravata. E tare tipul, ce mai!

– Eu cred că și buchetul ăla de flori e tot de aseară că la ora asta nu găsești florării deschise…

– Fato, ce mai contează de unde sunt florile, important e că îmi place de el. E picco bello.

Gata, ajunge. Lăsați-l pe Nicușor să-și revină. Nu-l mai ridicați în slăvi, că e așa și pe dincolo. Așa ați făcut și cu Iohann. L-ați lăudat până vi s-a urât, iar lui i s-a urcat la cap, după care nu mai știați cum să scăpați de el. Lăsați-l pe Nicușor să bea și el un șpriț cu prietenii, să-și termine treaba la primărie, să-și plătească chiria la casă, curentul, gazele, cablul. Apoi aveți tot timpul din lume să vorbiți despre cum vine la serviciu cu metroul sau troleul, cum călătorește cu trenul până la Făgăraș, la casa părintească, cum va merge la mall în weekend să mănânce înghețată, cum îl va trimite nevasta în piață după morcovi, pătrunjel și păstăi, cum după servici va plivi buruienile din grădinița casei, precum președintele Uruguayului care a murit sărac, dar cinstit, cum va renunța la automobil în favoarea trotinetei, cum… Cum vi-l doriți fiecare dintre voi să fie în următorii cinci ani.

Acuma, gata. La muncă cu voi!

Dar Doamne, Doamne nu-i țigan, dovadă că, de acolo, de sus, din tinda raiului unde își bea dimineața cafeaua cu lapte, a dat ordin pe unitate ca lucrurile să reintre pe făgașul lor de până atunci. La aflarea veștii, îi fusese trimis un  mesaj pe grupul de pe WhatsApp, Simion a încremenit: „Sil vu ple, mon Dieu, sil vu ple. Nu mă abandone să mă fais de rahat în fața la mes  haoriști.” Sfântul Pătru s-a conformat și i-a transmis scurt: „Plimbă ursul, dacă vrei să se mai audă și mâine de tine. Ciocul mic și joc de glezne, praleo.” Și-a încălecat Simion mârțoaga, i-a dat pinteni și a plecat la Tanțica în vale hăulind de supărare: Hauă hauă hau-hau-hauă hu-uă hu-uă. Câinii lătrau, copilașii fugeau speriați, oamenii ieșeau la porți, priveau și scuipau în sân.

Nu râdeți, bă, de bietul om care s-o visat șăf la Cotroceni chiar și când apăruseră exit-poll-urile. Mai ales voi, ăștia care l-ați votat pe Mucușor, că vă e rușine să recunoașteți că ați stat cu morcovu-n cur două săptămâni, ați aprins lumânări și ați plătit acatiste până vi s-a urât. Că nu-i de râs, bă, poate doar de compătimit și de înțeles că la ora aia toate circuitele cu Că(că)lin file de povestit nepoților căzuseră din cauza rețelelor de telefonie mobilă supra aglomerate. De aceea ceruse să vorbească codat cu guru pe o centrală telefonică dezafectată odată cu privatizarea: „Alo, colega, bagă-mă pe care linie vrei tu, numa’ fă-mi legătura cu H2O. Da, da, H2O, aerul și fraierul. Să-l întreb dacă mai vrea turul 2 înapoi. Ca să știu ce să-i răspund la întrebările lu’ Gâdea.” Săracul era ca o găină beată: „Alo, alo! Stați pe loc. La liberte, la egalite et fraternite a învins. Jeu sui le președinte de la Romanie. Jeu et neica Călin. ”

De asta zic. Nu râdeți de el. Lăsați-l în pace și nu-l mai băgați în seamă, că o să-și revină din beția puterii. Și ca el, toți hauriștii, georgeștii și suveraniștii care au visat cai verzi pe pereți. Hauă hauă hau-hau-hauă hu-uă hu-uă.