Deosebirea dintre cei doi e că Decebal era deja rege pe când le vorbea supușilor, pe când Călin, doar președinte ales și asta numai la televiziunea poporului. Numai că, băiet citit și umblat în toată lumea asta, Călin i-a încurajat pe oamenii din piață care i s-au plâns că viața e grea sub Cholo de Buzău și Bolo de Biharia. Că banii nu le ajung de la salariu la salariu, de la pensie la pensie. Că n-au ce mânca și noroc cu televiziunea poporului, care le ține și de foame, și de sete. Și după ce i-a ascultat, le-a cerut să reziste cu stoicism până va descăleca în curtea Cotroceniului și i-a îndemnat să se apropie de el, să-l atingă ca pe racla cu moaștele Sfintei Parascheva.

Apoi i-a întrebat dacă știu de ce mănâncă omul. S-au uitat mirați unii la alții și de teamă să nu spună vreo prostie la o astfel de întrebare filosofică, au ridicat umerii și au căscat ochii așteptând să-i lumineze guru: „Nu ca să aibă energie, ci ca să de de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”. Și tare s-au minunat amărăștenii când, după 2000 și ceva de ani, în sfârșit au aflat că ei mâncau nu pentru că le era foame, ci pentru a hrăni paraziții. Paraziții… „Care paraziți, neică?” a întrebat un susținător de-al său mai destupat la mine. „Ăia intestinali ori ăia cu funcții?

Călin i-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” „Ei, asta nu mai cred”, ar fi sărit cu gura o jupâneasă durdulie și cu țâțele lăsate până la buric. Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”

Mulți s-au minunat oamenii când au aflat toate astea, iar pe drumul de întoarcere acasă își spuneau unii altora: „Bă, e dat dracului omul ăsta. E dintr-o bucată: ori la bal ori la spital.” Așa e, în curând intrăm în postul Paștelui, gata cu balurile, cu chermezele. Mai lesne e cu spitalele. La alegere: Socola, Gătaia, Poiana Mare…

Și pe modelul ăsta cu Neil Armstrong țopăind pe lună în seara de 20 iulie 1969, iată că dăm acum peste scenariul legat de furtul coifului și a celor trei brățări dacice din muzeul  din Olanda. O adevărată teorie a conspirației autohtone. Că de fapt, furtul n-ar fi chiar furt, adică unul pe bune, cu scopul de a-ți însuși respectivele bunuri, ci o făcătură ordinară pritocită în laboratoarele serviciilor secrete. Scopul? Acela de a deturna atenția de la problemele grave legate de ceea ce se întâmplă în țară și de a-i face eroi pe neamțul de la Cotroceni și pe Cholo de la Buzău căci, într-un final, hoții (care numai hoți n-ar fi) vor abandona marfa într-un container cu gunoi sau într-o cutie poștală din gara centrală din Amsterdam, iar neamțul și Cholo vor poza în salvatorii tezaurului, a onoare și istoriei neamului geto-dacic. Un scenariu demn de mintea elucubrată a lu’ madame Șoșoacă. Hitchcock e pistol cu apă. Ca să nu mai vorbim de Agatha Christie.

Călin (File de poveste) a lăsat pentru un  moment din mână târnăcopul cu care sapă la canalul Marea Neagră-Marea Caspică pentru a-și aduce și el contribuția la teoria cretinoidă despre furtul apei, aerului, energiei, iar acum, al brățărilor dacice. Suflecându-și mânecile, în direct la Realitatea TV, el cere demisiile miniștrilor Hurezeanu și Intotero, pe care îi vede vinovați de producerea furtului, dovedind delăsare și incompetența culturală și istorică, dar și complicitate. Apoi se întreabă: „Unde era paza? Unde era statul român implicat în protecția istoriei și patrimoniului nostru?” Îți spun eu, nea Căline: „Paznicul mersese să facă pișu, că e în vârstă și stă rău cu prostata, iar statul se pusese la somn, că era noapte, Căline!

Jorjelu nu s-a lăsat nici el mai prejos și a plusat, cerând și demisia ambasadorului și a întregului corp diplomatic  de la Haga. Că bine le-ai făcut, nea Jorjelu, să se învețe minte incompetenții, delăsătorii și complicii din această țară. Păi cu voi suveraniștii lu’ Pește se pun ei. Ei, drăcia dracului!

Și ca noi să nu uităm și să fim bine informați, draga de ea, ne anunță de fiecare dată când creează un mega eveniment artistic cu cântece de petrecere, manele și alte triluri folclorice. O face fie pe canalul său de Youtube, fie pe Tik Tok, fie pe Facebook. De exemplu, pe 1 februarie (asta pică într-o zi de lucru), ne invită la Viena, pe 14 februarie (într-o vineri), cântă la Ineu, la Moara cu noroc, la 1 martie (asta e într-o sâmbătă) dă spectacol la Timișoara. În 7 martie cântă la Caransebeș, la Palace, și tot așa.

Nimic pe pagina sa de Facebook despre activitățile de la Casa de Cultură unde e manager. Unde are carte de muncă, iar primăria îi suportă toate fițele și cheltuielile ca la orice angajat. Oamenii răi spun că nici măcar condica de lucru nu și-o semnează, darămite să dea pe la lucru. Și ce să facă, bă, la lucru în fiecare zi? În primul rând că ea are valoare, apoi orchestră populară nu mai e, formația de dansuri a Junilor s-a mutat de acolo, spectacole se țin din an în Paști, cenaclu literar nu mai există, iar lansările de carte nu e de competența managerei. Și, atunci, ce să caute Stana noastră la Casa de Cultură? Să ardă gazul de pomană sau doar să se afle în treabă? Nu e de ajuns că trece pe lângă ea atunci când se întoarce lunea de la Rusca? Ei, drăcia dracului.

Apropos de Rusca. Unii și mai cârcotași sunt convinși că Stana a ajuns manager și că face ce face la Casa de Cultură tocmai pentru că este din Rusca, sat de care primarul este atașat efectiv și afectiv. Personal nu cred așa ceva. Din câte îl cunosc, pe primarul care este, acesta nu ar permite pentru nimic în lume ca un angajat de-al său să nu-și îndeplinească exemplar atribuțiile din fișa postului. Să miște în front. Așa e domnule Felix? Știam eu că e așa.

Ai dracu sunt ăștia care n-au loc nici de matale. Care n-au avut norocul lu’ tălică în viață.

Apoi, a ridicat nivelul pretențiilor de tot felul că, deh, nu de flori de măr ajunsese să conducă o comună, un oraș, un municipiu sau o capitală. Și așa a apărut modelul de primar cu cât mai multe case, cu cât mai multe terenuri intra și extravilan, primite sub formă de moștenire sau donație, cu cât mai multe și babane conturi bancare. A, era să uit, cu cât mai multe consiliere personale. Unii, mai fricoși sau de bun simț, au lăsat-o mai moale sau au „împrăștiat” averea prin bătăturile neamurilor, amantelor sau a oamenilor de încredere. Dar au existat și primari care s-au ghidat după principiul „Furi, nu furi, vremea primăriei trece.” Adică, „Mă prinde, stau doi ani la mititica, după care trăiesc ca boierul tot restul vieții din ce am agonisit ca furnica.” Și așa s-a născut prototipul primarului de la sat cu vile la oraș, și al primarului de oraș, cu case de vacanță  la sat.

Și când credeam că le-am văzut pe toate, aud că în această dimineață DNA-ul i-a bătut în poartă primarului din Sinaia. Primarul, în izmene, că încă nu se luminase bine afară. „Hai, îmbracă-te, că avem treabă.” N-a mai întrebat ce fel de treabă, (știa el că o să vină și ziua asta), doar a apucat să-i zică unuia din casă: „Sună-l pe Pierre, castelanul, să fie cu ochii în patru la toți cei care dau târcoale în zonă.” Da, ați citit bine. Castelanul din Franța era pus în temă: Să ridice dronele în aer, să dea drumul la pitbullii, rottweilerii și dobermanii ăia de la castel, să nu permită nimănui să pătrundă pe proprietate.

A cui e proprietatea? A primarului din Sinaia, cum altfel! Sătul de cabane și vile la munte și la mare, de apartamente la oraș, de terenuri pe malul apelor, omul s-a gândit să-și investească micile economii, donațiile și moștenirile într-un vechi castel, dacă tot n-avea ce să mai facă cu atâția bani. Un castel ieftin, la mâna doua, cumpărat cu banii din prima de Crăciun.

Ce se va întâmpla cu el în continuare? În cel mai rău caz va avea soarta primarului din Constanța, a lui Radu Mazăre, după care va lua o binemeritată vacanță recuperare la Chateau d’Argent, din Franța. Dar până atunci, rămâne prezumția de nevinovăție și suspiciunea fabricării unui dosar politic. Că așa se cade în cazul uni primar a cărui temelie s-a bazat pe umărul solid și de neclintit al unui politician de top ten, precum Lucian Bode.

– Și așa zici, cumetre, ai dat mâna cu domnul nostru Ștefan cel Sfânt, rupse tăcerea un megieș așezat pe ciment, cu spatele lipit de caloriferul din fontă.

– Nu doar că am dat mâna, ba chiar am luptat alături de el, la Podul Înalt. Eram acolo, pe cal, acolo la Podul Înalt. Parcă îl văd și acum.

– Pe Măria Sa, cumetre?

– Nu pe dânsul, ci pe podul acela. Un pod înalt, construit special pentru astfel de momente, nu din fonduri europene, ca acu’, ci din donații, muncă voluntară și dragoste de țară. De-o parte turcii, câtă frunză și iarbă, iar de cealaltă parte, oamenii Măriei Sale. În primul rând, răzeșii veniți de bună voie din toate satele Țării Moldovei, apoi cei de la situații de urgență, cum ar fi ISU din zilele noastre, după care arcașii din spatele scuturilor împletite din nuiele și tot așa, până la Măria Sa Ștefan. Eu lângă dânsul.  El cu mâna pe paloș, gata, gata să-l scoată din teacă, eu cu sfaturile. Îmi permiteam să-i dau sfaturi, căci văzusem multe la viața mea, pe la workshop-urile la care am participat. Îl învățam să-și stăpânească emoțiile, trăirile și ce să facă, în timp ce turcii veneau peste noi.

– Apăi, bădie, prin grele momente trebuie să fi trecut.

– Așa e, că turcii erau fără număr, de unde și expresia aia cu banii aruncați la maneliști. Erau pe pământ, în apă, ba chiar și-n aer… Suiți în copaci, de unde aruncau în noi cu ce aveau la îndemână.

– Și Domnul nostru ce zicea? Ce făcea?

– Vă dați seama că nu-i era totuna. Mai, mai să dea ordin de retragere.

– Uite, asta nu am știut.

– N-aveai de unde să știi, bre, că în manualele de istorie nu scrie una ca asta, își dădu cu părerea un bărbat îmbrăcat în pijama și papion la gât.

– Noroc că i-am vorbit de pământul strămoșilor, de bucatele moldovenești, de hangițele care nu se vor mai uita la dânsul dacă va face pasul înapoi, de curentul suveranist care prindea tot mai mult contur în Europa. Dar nici așa nu părea convins să mai lupte. Până nu i-am zis, „Vai de cozonacul celui ce dă bir cu fugiți.” Și cum a auzit vorbele astea și a tras un gât de vin roșu de Cotnari, a prins putere și a pornit el însuși la luptă. Și dă, și luptă, și crapă, și taie în stânga și-n dreapta, până când pe podul Podul Înalt n-a rămas crac de otoman. Și totul a plecat de la vorbele mele cu cozonacul ăluia care fuge ca un laș.

– Și Măria sa ce a zis? Ce reacție a avut Ștefan Vodă?

– Una de mare strateg. A doua zi m-a chemat la el în cort și m-a întrebat dacă accept să-i fiu consilier pe tot felul de probleme existente în lume. Am acceptat și primul sfat a fost unul simplu de realizat: «Măria Ta, uite care-i treaba – După bătălia de ieri, Moldova este graniță nu doar cu gurile Dunării, iar de acolo cu Marea Neagră, ci și cu Marea Caspică. Facem un culoar Marea Neagră – Caspică, mă duc în China și îi atragem pe chinezi la Mediterană, în afacerea asta.»

– Și noi cu ce ne alegem?

– Cu adidași, geci și fesuri. Vorbim cu cei din dinastia Ming și o să îmbrăcăm și o să încălțăm cu geci și adidași tot poporul moldovean, Măria Ta.

Și în timp ce toți se minunau de logica cumătrului, ușa Salonului Alb se deschise larg și înăuntrul intră tanti Lenuța, asistenta dolofană, mereu cu zâmbetul pe buze:

– Călinuș, mamă, ia tu pastiluța asta și hai la culcare, că e ora de făcut nani.

Că ce ne propune Călin în tratatul ăsta este demn de năzuințele înaintașilor, începând cu Decebal, Burebista și terminând cu Ceaușescu, de a-i vedea pe nemți să vină în România în căutarea unui loc de muncă. Și nu așa, acceptând chiar să șteargă la cur moșii și babele care nu mai știu ce să facă cu așa pensii mari. „Cu 30 de milioane de români, vom fi motorul Europei. O să vină neamțul în România și o să ceară să lucreze. O să-i spunem: ne pare rău, dar s-au ocupat locurile. Acum, Germania este într-un prag groaznic economic”.  Că bine le zici, nea Căline. Să vadă și ei ce înseamnă dorul de casa părintească, de copiii lăsați în grija bunicilor și fraților mai mari. Să simtă și ei să trăiești într-o țară străină, suverană și demnă.

În fața unei astfel de profeții, cuvintele sunt fie prea sărace să exprimi ce sentiment de încearcă, fie lipsesc cu desăvârșire. Ștefan, Mircea, Mihai și toți ceilalți voievozi și baroni locali ai neamului se vor simți în sfârșit răzbunați văzându-l pe „neamț, neamț cotofleanț” stând la rând la AJOFM, să primească undă verde să ne culeagă prazul oltenesc.

Auzi la el, vom fi motorul Europei. Ce BMW, ce Opel, ce Mercedes! Motor de Dacia fabricată la Mioveni fără de care Europa nu va mai fi Europa, NATO se va duce dracu în cap, iar de UE se va alege praful. Eu nu zic că nu are dreptate Călin, că cu ăștia care trag păpucul după ei pe holurile spitalului și îl alintă cu cuțu-cuțu, nu-și prinzi mintea. Are dreptate, dar nu azi, nu mâine. O recunoaște și el, cu onestitatea care-l caracterizează: „Cu 30 de milioane de români vom fi motorul Europei.” Bre, când ajungem noi la 30 de milioane, că acu’ nu trecem de 20, cu tot cu ăia care te-au votat pe Tik Tok. De unde-i scoți, maitre să atingi pragul fabulaților lu’ tălică?

Nu știi? Dacă nu știi, vorba lu’ Ancuța: Marș, bă, de aici. Cântă la altă masă!

În iarna asta, Lăiță nu doar a primit colindători și a fost plecat cu sorcova, ci a și lucrat la proiectul pe care îl are pentru Oțelu Roșu. Deocamdată în cap, în schițe și în discuțiile cu prietenii din Malu, Cireșa, Baia, Colonie și Gai. Unul mare de tot, dar care în principiu e cam același. Adică, circulația mașinilor să se facă tot pe partea dreapta, culorile la semafoare să fie păstrate în aceeași ordine, trecerile de pietoni vor fi marcate cu o vopsea super lavabilă, ca alea de pe Tik Tok, clubul muncitoresc să rămână pe mai departe club muncitoresc, iar gazonul din fața primăriei să fie tuns tot la două zile și două ore.  

Simi-Împăratu vrea și el primar. Și tot la Oțelu Roșu, invocând trecutul: „Dacă prima dată am reușit să ajung  venind de la Primăria Glimboca, de ce n-aș putea și acum?” Așa e, cu precizarea că de data asta Împăratul vine din pensie. Pensie și din PMP, partid din care, în afară de el, mai fac parte  doi, trei gealați cu care joacă șeptic, „66” și Păcălici, povestind din tinerețea lui revoluționară, pe care vrea, cu ocazia alegerilor din mai de la Primăria Oțelu Roșu, să o resusciteze, revigoreze și s-o etaleze în prezența lu’ Băselu, prietenul lui de altădată. Așa e când te plictisești, vorbești singur pe drum și nimeni nu te mai sună să te întrebe dacă mai trăiești sau „Ce mai faci Împărate?

Din momentul în care i-am auzit pe Lăiță și Simi ce vor să facă, mă tot gândesc dacă nu ar fi bine să candidez și eu. Ce dacă locuiesc în Reșița? Îmi fac buletin de Oțelu și fac dovada, cu documente, că 20 de ani am copilărit și hoinărit acolo. Ar fi un motiv demn de luat în seamă, dacă legea îți permite ca în astfel de situații să te muți ca țiganul cu cortul.

Călin (File din poveste) a încercat s-o scalde. Să-l aburească, așa cum o face cu noi.  „Dragă Donald, cu mare plăcere aș fi venit, dacă aș fi valid fizic și mental, ca să zic așa. Că de câteva zile mă dor toate oasele și capul, de zici că-mi plesnește, nu alta. Mă încearcă o gripă urâtă de tot. S-ar putea să fie vorba de gripa aia care face ravagii la chinezi. Dacă e așa, atunci sigur am luat-o de pe Tik Tok, în timp ce citeam mesajele suveraniste.”

Îngrijorat, Trump i-ar fi răspuns: „Îmi pare rău ce aud, dragul meu prieten de la răsărit. Stai în casă, bea ceaiuri de mentă, mușețel și tei. Fac minuni, nu alta. Sună-mă dacă nu te pui pe picioare, și o să-ți recomand cel mai bun doctor care vindecă toate bolile posibile, inclusiv boala lu’ Calache.”

Ciolo și cu Bolo, dar și Huno, au făcut bășcălie de el: „Cum, să te cheme, dom’ le, Trump la Casa Albă? Că altă treabă n-a avut decât să-l sune pe Călin”

Seara, la televiziunea poporului, i-a povestit moderatoarei, adevărul. Nu că ar fi fost bolnav și nici că ar avea ceva de împărțit cu Trump și poporul american, ci pur și simplu el peste principiile sale suveraniste, moștenite de la Decebal, Burebista, Deceneu și Ilie de la Sculărie nu poate trece: „Am primit invitație și am refuzat. Nu am de ce să mă duc. Mă duc ca om demn să reprezint poporul român cu demnitate și onoare. Nu te duci altcumva. Eu va spun care este poziția mea. Poziția mea este că a venit momentul să nu mai stăm în genunchi în față nimănui. Nu putem sta în genunchi decât în fața lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este părintele națiunii române, nu Rotschild și nici Soros. Să ne înțelegem foarte bine. Este problema fiecăruia ce crede. Eu spun doar ce trebuie făcut și în ceea ce cred cu toată ființa mea, și ceea ce crede și poporul român, drept dovadă zecile de mii de oameni în stradă.”.

Că bine zici, frate Călin. Se merită să te duci până la Washington pentru un pahar cu șampanie și o burtă de mâncare? Că burgeri și hot-dog-uri sunt și la București. Să-l vezi pe Macron și alții ca el gudurându-se pe lângă Trump, în timp ce tu stai în picioare, pierdut în mulțime? Să fim serioși. La valoarea pe care o ai în spațiul carpato-danubiano-pontic ai procedat ca un adevărat voievod ce ești. Bravo, ne-ai dat o lecție pe care, cu siguranță, Trump nu o va uita cât o trăi el.

Am văzut-o ieri în piețele din București. Nu, nu la Matache sau Obor, venită să cumpere varză acră pentru sarmale, morcovi și pătrunjel pentru ciorbe, ci acolo unde se adunaseră suveraniștii lu’ Călin (File din povești) și hauriștii lu’ Jorjelu. În mijlocul mulțimii care se călca în picioare s-o atingă, să-i vorbească, să-i pupe mânușițele, să-i simtă răsuflarea. La un moment dat, Anca Alexandrescu, a înșfăcat un tricolor și l-a fluturat deasupra mulțimii, chemând la luptă pe toți cei rămași acasă, din varii motive lângă neveste, copii, nepoți: „Turul 2, înapoi” , a scandat dânsa cu vădită mândrie naționalistă, în timp ce poporul din piață a acompaniat-o ca-n corul robilor din Traviata: „Turul 2, înapoi”.

Imagine demnă de un film neorealist: Televiziunea poporului, în mijlocul poporului. Ana Ipătescu și Ecaterina Teodoroiu par pistol cu apă pe lângă Anca lor. Și ca totul să pară ca la teatru, aceasta s-a întors către jandarmul care o filma: „De ce mă filmezi? Spune, de ce?” Bine, nu l-a făcut javră ca pe Iohannis și Ponta și nici nu i-a zis: „Marș, bă, de aici!”

Ziaristul este și el om. Face și lucruri bune, are și păcate. Spune și adevărul, iar uneori mai și greșește. Mai închide un ochi, mai sare și calul, de dragul senzaționalului. Are și prieteni, are și dușmani, chiar din rândul politicienilor. Fără să fie ipocrit, câteodată e cu unii, alteori se dă cu alții, în funcție de cum cântă cucuveaua la Palatul Cotroceni și de cine stă în capul mesei la Palatul Victoria.

Anca Alexandrescu e altceva. Până nu de mult, o anonimă în ale meseriei pe care o practică cu atâta abnegație și grijă față de popor. Alegerile prezidențiale au făcut din dânsa cel mai cunoscut, cel mai incisiv, cel mai patriot, cel mai drept, cel mai naționalist,  cel mai competent, cel mai curajos, cel mai suveranist, cel mai uimitor ziarist. Da, cel mai ce.  Mai sunt ziariști din categoria „cel mai ce”, dar ca ea nu. Și totul peste noapte. Din momentul în care l-a întâlnit pe Călin (File din poveste), când a simțit că omul ăsta e o pâine bună de mâncat. Și a început să-i ia cu sictir pe javrele politice din jurul său. Cu subiect și predicat. De unde atâta bun simț? Ce atâta deontologie profesională? Cui mu-i place, să schimbe canalul. Javre, pe față. Și câte și mai câte vorbe slobozite în spațiul public. Din acel moment, Anca Alexandrescu a devenit stindardul luptei de clasă pentru toți cei care sunt amăgiți cu sloganul „Nu ne vindem țară.”

Repet, ziaristul este și el om, motiv pentru care poate aș înțelege-o pe Anca Alexandrescu doar că, în timp ce aceasta îl întreabă pe jandarm cum de-și permite să o filmeze și flutură tricolorul în piața publică, chemând mulțimea la lupta cea mare, (aia, cu „rob cu rob să ne unim”) la doi pași mai încolo, colegii dumneaei de la alte televiziuni, sunt înjurați, scuipați, agresați fizic, li se distrug aparatura de emisie.

Cam asta e genul de democrație pe care ni-l propune și îl promovează „cel mai cel” dintre ziariștii momentului din România!

Și ce-i cu asta? Vremurile astea au fost cândva. Până când o venit unul cu nume de sfânt care a făcut ochii roată, iar mintea i-a fătat pe loc o maximă rămasă celebră: „industria românească este un morman de fiare vechi.” A spus sau  nu a spus? Și dacă da, de ce vă mirați că am ajuns să nu mai producem nici măcar ace, brice și carice? Nu l-ați crezut pe cel pentru care, în acei ani, de tristă amintire, croitoresele de la APACA se călcau în picioare doar să-i atingă celebrul pulover de la revoluție, scandând cât le țineau gura: „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Petre să ne…”, dar ați dat urechea la cei care o spun întruna că turismul este salvarea județului. Care turism? Ăla cu obiectivele care doar printr-o minune nu au avut soarta furnalelor, turbinelor și locomotivelor cu abur?  Pe bune? Stați așa că nu e timpul pierdut. Unii încă se mai gândesc să pună de câte-o ispravă, marcă înregistrată. Cine? Cineva care nu iubește, de pildă, Semmeringul bănățean.

Periodic, mai ales pe timp de iarnă, cei de la Regionala din Timișoara, vor să tragă locomotiva și trenul în depou și timp de trei, patru luni să agațe într-un par cartonul ăla pe care stă scris: CLOSED. Adică să facă economie. Cică sunt prea puțini călători și cheltuiala prea mare se bate cap în cap cu Ordonanța Trenulețu. În aceste condiții, calea asta ferată construită în urmă cu 160 și ceva de ani în urmă (vă dați seama cât războaie, revoluții și atentate politice au trecut de atunci?) a devenit o pacoste pentru CFR Călători. Ca atare, CFR Călători emite și trimite în data de 8 ianuarie o Dispoziție către Divizia Trafic, Birou Mers Tren, în care cere să dispună modificări în circulația trenurilor de călători pe relația Oravița-Anina și Anina Oravița. Mai pe înțelesul tuturor, începând cu data de 13 ianuarie și până în data de 17 aprilie, se anulează circulația Semeringului în zilele de luni, marți, miercuri și joi.

Bă, voi sunteți sănătoși la cap? În loc să găsiți soluții profitabile pentru bijuteria coroanei Curții Imperiale de la Viena a acelor ani, să atrageți călători și sponsori, să promovați o campanie națională tu, Regională, manager, Consiliu director sau cum mama dracului ți se mai spune, semnezi ordinul de închidere. Că așa vi se pare vouă că e mai simplu să scăpați de probleme. Când alții cu scaun la cap ar da orice să aibă o astfel de comoară, voi puneți lacăt pe acest traseu turistic, fără nicio remușcare. De ce? Pentru că și tu Regională, manager, Consiliu director ați primit dispoziție la alții, la fel de habarniști și de neputincioși? Sau numirea voastră pe criterii politice în aceste funcții nu are nimic în comun cu istoria și turismul Banatului de Munte?

Parafrazându-l pe Nicușor, prințișorul ceaușist, realizez că voi nu sunteți în stare nici măcar să păstrați ceea ce ați moștenit de la alții, darămite să construiți ori să promovați ceva. Or, cel care nu iubește Semmeringul, cu siguranță, nu este bănățean!

Gogo, așa cum era cunoscut de toată lumea, a fost răpus de o boală căreia nu i se găsește leac. O boală scurtă și plină de suferință, care l-a răpit dintre noi la doar 50 de ani.

Profesional, o perioadă de timp a ocupat funcția de director al Casei Județene de Asigurări de Sănătate. Dincolo de meseria sa de medic stomatolog, Gogo era la al doilea mandat de consilier județean, implicându-se activ în viața comunității pe care o reprezenta în forumul județean: Teregova. În plus, Gogo Stoichescu a fost un participant constant la activitățiile culturale, sprijinind financiar acțiuni de acest gen.

În urma sa, rămân un copil, care peste o lună va împlini 5 ani, o soție și o famile îndurerate, colegi de breaslă, de partid, prieteni și cunoscuți, care îi vor păstra veșnic amintirea.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace.

UPDATE: Cel mai probabil, înmormântarea va avea loc luni, 13 ianuarie, în Teregova, locul în care s-a născut și a ales să trăiască pentru tot restul vieții.

FOTO: Radio Reșița