„Du-te, tu”, ar fi zis Gogu meu dacă te-ar fi auzit. „Păi tălică în ce lume trăiești de pari așa de convins?” Și până la urmă Gogu ar fi avut dreptate. Că vezi și tu, puiucule cum roiesc ăștia în jurul tău, să-ți ridice osanale care de mai care. Dar nu la telefon, ci pe Facebook, să vadă toată lumea cât de drag le ești tu lor. Te like-uiesc, te share-uiesc, îți comentează postările, doar, doar îi bagi în seamă.  Iar ție, Romi, a început să-ți placă al dracului de mult. Să te simți important și chiar să te crezi că ai devenit cineva în județul ăsta. Da, bă, Romi, dacă like-urile și share-urile astea ar fi naturale, pornite din sufletul lor de liberali aș mai zice, dar atunci când ai sarcină de la partid să dai nu știu câte like-uri la fiecare postare a colegilor tăi, e ca și cum te-ai prostitua sau te-ai masturba în spațiul public, doar pentru că așa vrea partidul.

Spun asta pentru că de la tine am multe așteptări. Tu nu ești un fitecine, ci un tip umblat în lume, cunoști realitățile cerului și pământului, știi să te dai cu schiurile, cu parașuta, cu bițicla și cu TIR-ul, nu ca ăștia din PSD care iarna se dau cu sacul pe pârtie și fac baie în piscina de plastic, că nu știu să înoate. Și cu toate astea, n-ai avut nicio reacție când băieții responsabili cu descămoșatul hainei de președinte de CJ ți-au tras câteva „bărbi”, să-ți meargă bine toată săptămâna.

Ca în situația de față. „Acest eveniment (Festivalul Răchiei de la Băile Herculane, n.r.) s-a bucurat de sprijinul Consiliului Județean Caraș-Severin, prin președintele acestuia, Romeo Dunca, al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Caraș-Severin (…)” Bă, Romi, ce rost a avut, bă, să-ți amintească numele? Crezi că fără să facă asta ai fi fost mai puțin important? Nu, bă, o fac din slugărnicie și nicidecum din dragoste nețărmurită față de tine. Așa au făcut-o cu ăia dinaintea ta, așa o vor face cu cei ce îți vor urma la tron.

Ciudat e că, ai luat-o și tu pe urma altora cărora le place să-și vadă fățăul în ziar sau la televizor sau să se vorbească despre tine chiar și când nu ești de față. Așa că, puiucule, într-o țară în care descămoșatul a devenit sport național, niciodată să nu spui niciodată!

Într-un moment în care ieșirea sa a devenit halucinantă, Ungureanu i-a strigat acesteia:  „Sunteți nesimțită. Ați plâns ca nesimțiții pe la Cotroceni și oriunde că faceți bine, că faceți pacienții cu cancer bine. Dar sunteți nesimțită!”. Ungureanu i-a acuzat pe cei din PNL și PSD că voiau să amâne aplicarea planului până la 1 ianuarie 2024.

În replică, deputatul PSD de Caraș-Severin, Silviu Hurduzeu, spune că un astfel de comportament nu face deloc cinste Parlamentului României. Dimpotrivă.

„După modelul consacrat al USR, deputatul Ungureanu este un scandalagiu duplicitar, care una votează în comisie și alta spune poporului la ieșire. Este o minciună sfruntată că cineva ar fi vrut să amâne această lege. Scandalul iscat de Ungureanu a fost că termenul de elaborare a normelor de aplicare a fost extins de la 60 la 180 de zile, dată fiind multitudinea actelor normative subsecvente ce vor trebui emise pentru aplicarea legii.”, mărturisea Hurduzeu.

În opinia liderului PSD: „Acest comportament de țață, pusă mereu pe ceartă și scandal, a devenit emblematic pentru USR. Țipă, urlă, jignesc, fac gălăgie, iar în final realizează că măsura contestată e justificată și o votează. Alteori nici măcar nu mai realizează cât de aberante sunt pretențiile lor.”

Însă, e ceva la care reșițenii sunt unici. Ceva la care se pricep ca nimeni alții în țara asta. La ceva la care sunt mai specialiști decât orice…specialist  în domeniu! Îi bagă în buzunar pe toți! Este vorba de tramvai. Și să începem cu începutul.

Cică: „La ce e bun, bă, tramvaiul ăsta într-un oraș pe cale să devină comună (ca și număr de locuitori)?” „Numai unul ca Tăiețelu putea să gândească la așa ceva”. „Tramvai ne trebuia nou?” „Cu banii aruncați pe tramvai asfaltai trei orașe ca Reșița”. „Lasă, bă, că tot din banii noștri face tramvaiul, doar nu-i aduce de la el de acasă. De aia ne-a mărit taxele și impozitele pentru la anu’”. „E un bandit, ascultați la mine. Îl știu de când lucra în uzină. Așa era și acolo, șmecheraș. Îl mai alege dracu’ peste doi ani”. „Nu vedeți cum arată orașul, parcă e bombardat.”  „A tăiat teii de pe bulevard, a desființat parcările, deși ar fi existat soluții. Am informații sigure că ăia cu proiectul prevăzuseră și parcări pe bulevard, dar el s-a opus.” „Da, da, și eu am auzit că s-au rugat de el, dar n-a vrut.” Păi cum să vrea, aduce platani din Italia” „Nu din Italia, bă, din Ungaria,” „Nu mai contează de unde, important că-i aduce, că teii noștri nu erau buni.” „Nu v-am spus eu, se crede mai deștept decât noi. Vai de curu’ lui și de al nostru că l-am votat.” „Eu nu l-am votat și nici nu îl voi vota.”

Despre lucrările la tramvai: „Se lăuda că îl termină la anu’, în decembrie.” „În ritmul ăsta? Cât e lumea.” „Aici ar fi trebuit sute de oameni. Să lucreze zi și noapte. Inclusiv duminica. Știi cum ne scoteau din CSR și UCMR la muncă, nu conta cum era afară.” „Așa e, uită-te la ei: doi cu sapa, cinci cu mapa.” „O freacă cât e ziua de lungă.” „Ce-au lucrat în șase luni? Mai nimic. S-au chinuit de le-o ieșit ochii cu tuburile alea de apă și canalizare, de la Confecții” „Că s-au chinuit, n-ar fi nimic, problema e că n-au acceptul ministerului și dacă ăia nu-l dau se opresc lucrările și atunci să-i văd pe unde scot cămașa.” „Până acum a fost cum a fost, dar o să vină ploile, zăpada, gerul. Vede Tăiețelu’ pe dracu.” „Mi-o spus mie unul din primărie că șina asta trebuia să ajungă în iulie și a venit abia acum, că n-aveau bani cu ce s-o plătească.” „Și acum o venit ruginită. Cine știe de pe unde au adus-o!” „Stai, că ăsta e abia începutul.” „Eu am auzit că nu ar fi trebuit sparte trotuarele. Să vedem de unde ia alți bani.” „De la impozitele noastre, de unde altundeva?”

Despre constructor: „Or fi ei austrieci, dar de lucrat tot cu ai noștri lucrează!” „Uită-te la ei, primul strat, adică «patul» cum ar veni, ar fi trebuit să fie cu pietriș or ei au început cu nisip. Unde au văzut ei așa ceva?” „Acolo ar fi trebuit piatră. Ce nisip! Ce pietriș!” „Asta ca asta, dar uită-te la calea de rulare. Să nu așezi tu șina pe traverse, unde ai mai văzut așa ceva?” „Ai dreptate, te-ai uitat să vezi ce buloane subțiri au pus acolo? Alea se duc dracului într-un an an, ca popicu.”  „Uită-te și la eclisele alea, trebuiau mai groase, mai solide.” „Alea mai groase sunt și mai scumpe, ce știi tu…” „Eclisele, ca eclisele, dar unde ai mai văzut stații pe mijlocul drumului?” „Bă, numai avioane are în cap primarul ăsta!”

Concluzia reșițeanului priceput  la toate: bani aruncați pe fereastră! Cu banii ăia să ne fi mărit pensiile.

„Hai noroc. Mâine ne întâlnim tot acilea, să vedem ce-o mai fi!”

Dacă ai știi cum a fost ieri, măi puiucule! Toată lumea cu capul pe sus, așteptând să-ți vadă elicopterul aterizând în stațiune. Unii erau convinși că o să ne faci o surpriză cât casa: să cobori cu parapanta sau cu parașuta de pe Domogled. Alții erau gata să parieze că o să apari la volanul „namilei” ăleia de Ford Raptor. Tu nici pomeneală de așa ceva, parcă intraseși în pământ până la genunchi, ca Făt Frumos (nu mai contează din care basm) și nu mai puteai să ieși de acolo. Dar o dată tot am tresărit când Touaregul instituției, cu care ai rănit un animăluț pe șosea, a oprit în dreptul agentului îmbrăcat în ținută de vară care dirija circulația. „Vineeeee!”, s-a auzit un glas patriotic din mulțime. „Cine vine, frate?” a replicat altul (la fel de implicat politic). „Vine Duncaaaaaa!”. Pe dracu, din mașină au coborât consilierii tăi personali în frunte cu Zache Rădoi pe care nici măcar liberalii nu-l cunoșteau, darămite cei veniți să te vadă. O mână de oameni, cât să-i fi băgat într-un autocar și un microbuz cu 19 locuri. Nu mai mult.

Că uitai să-ți spun, Romică, la câți producători erau adunați acolo, puteai bine mersi să ții festivalul în sala de ședințe a Consiliului Local din Herculane. Ori în cabinetul tău de la CJ. Voi nu și nu, ați ținut morțiș în fața statuii lui Hercules. Să-i faceți și lui o bucurie și să vadă și el, săracul, cum e la un târg de răchie și bucate tradiționale organizat de liberali. Adică, prost. Frumos ar fi fost să-l fi dat jos să se ușureze. Știi ce zic? Că i s-o fi umplut beșica de când stă pe soclu ăla. Poate la anu’, dacă anul ăsta nu v-a trecut prin cap.

Și încă ceva, Romi. Bă, dacă nu erau primarii din Cornereva și Luncavița, să-și trimită producătorii la târg, pardon, festival, ați fi fost de menune. Că n-am văzut crac de producător din comunele conduse de liberali. Bă, unul, unul singur să fi fost prezent acolo. Putea să fie din Lăpușnicu Mare, Armeniș, din Clisură, Răcășdia, Măureni, de oriunde, numai să fi fost. Dar cum să fi fost, bă, dacă nici măcar conducerea Consiliului Județean și nici primarii PNL nu s-au deranjat să vină la Herculane? Să nu mai vorbim de deputați, senatori, secretari de stat cu carnet de liberal. Măcar așa, de sanchi. Cum? Ei joacă în Liga Vela? Acum te înțeleg de ce nu au venit sau nu și-au trimis răchia, clisa și cârnații la târg!  

Așa că, sună-l pe Hurduzeu, „prietenul” tău și mulțumește-i că datorită pesediștilor ți-ai mai trecut în cont încă o realizare în mandatul ăsta. „Bă, Silvică, dau o bere când ne întâlnim, că dacă nu erați voi…” Cum, te-ai răzgândit și vii astăzi la Herculane? Păi ce să cauți? Că festivalul trebuia deschis ieri. Tu vii la spartul târgului, după ce s-a premiat cea mai bună răchie, cel mai bun sorice, cel mai grozav mălai? Ce dracu, bă, Romi, unde ai văzut tu așa ceva?

A, tu vii la crosul ce se ține pe cărările și potecile Domogledului. N-ai tu treabă cu țăranii ăia de la tarabă. De ce nu spui, bă, așa. În felul ăsta vii de acasă, Romi, din respect pentru festivalul pe care Consiliul Județean îl patronează de peste două decenii.   

Gardienii l-au luat cu binișorul, i-au dat și bani de buzunar, și țigări, dar el nu și nu. „Hai, măi, Costele, nu te mai prosti atâta. Du-te acasă, că te-o aștepta Maricica și nu te mai gândi la cât de bine o fost la noi. Hai, du-te, că de azi nu mai ești în porție la prânz.” , i-ar fi zis ăia care-l păziseră până atunci. El, nu și nu, părea iremediabil îndrăgostit de pușcăria aia. O nebunie, nu alta. De dragul clipelor minunate petrecute în spatele pereților reci de beton, ferite de ochii curioșilor, Jan Val Jan de la Găiești s-a întins de-a curmezișul drumului ce trece prin fața penitenciarului, dând peste cap circulația mașinilor, căruțelor, bicicletelor și trotinetelor. Și iar s-au rugat băieții de el, cum au știut ei mai bine: „Măi, Costele, ce draq, ești om în toată firea. Înțelege și tu că nu mai e de stat aici. Tu zici, dar o gură în plus la iarnă atârnă greu în bugetul sărac al țării. Așa că, du-te și caută-ți de lucru.”

În timp ce băieții încercau să-l convingă să plece acasă, de pe margine, oamenii, indignați, strânși ca la urs, îl luaseră cu huo: „la muncă, la muncă, nu la întins mâna!”, el se bătea cu curu’ de pământ. În cele din urmă se pare că va avea noroc și dorința i se va îndeplini: a fost amendat cu 2.000 de lei pentru tulburarea liniștii publice, măsură pe care nu o va contesta, iar judecătorul va face ce a făcut și prima dată. Și uite așa se va întoarce în pușcărie pentru alte 11 luni, căci, unde e mai bine ca la Popa Șapcă unde ai de toate: masă, casă și câte o mai fi pe acolo din seria „Surprize, surprize”?

Răspunsul bărbatului, unul demn de vorba aia bătrânească cu „bătaia e ruptă din rai”, îi lasă cu gura căscată pe toți cei prezenți: „ce-am făcut de mă amendați? Așa o alint eu dintotdeauna. Întrebați-o dacă nu e așa.” Femeia îi întărește vorbele, dând din cap, cu o grimasă de durere în colțul gurii. „Vedeți, așa ne iubim noi.” Și ca să vedeți că bărbatul era umblat în lume, a scris în procesul-verbal încheiat de polițist: „asta nu e faptă, soția nu a depus plângere”, semn că era la zi cu legislația referitoare la violența domestică în familie. Ce-o fi urmat când cei doi au ajuns acasă, Dumnezeu mai știe…

Întâmplarea asta mi-a amintit de o alta petrecută cu mulți, mulți ani în urmă. La o masă, sub o boltă de vie, El, Ea, fata și ginerele veniți de la oraș acasă, în concediu. Ea prinde curaj și se descarcă: că El stă mai mult la bufet, că are pe una văduvoane, că fumează prea mult. El: „bă, femeie, taci, că nu de aia au venit copiii pe la noi.” Ea, crezând în mintea ei că el se va îndrepta de rușinea copiilor, dă înainte: „că uite, vine iarna și nu avem lemne, că nu se duce să macine la moară, că o picat colțul la casă…” El: „fă, mai tacă-ți fleanca, că-ți dau una peste mâncătoare.” (ce guriță, ce buze moi, direct peste mâncătoare!) Ea, nu și nu. El se ridică, ia strachina cu ciorbiță de pui acrită cu aguridă și pleosc, i-o toarnă în cap. Moment de uluială, de liniște profundă și contemplativă. Doar bâzâitul unei muște, care da târcoale resturilor de mâncare împrăștiate în țărâna strămoșească, sparge liniștea rurală. Ea se ridică, pleacă și se întoarce îmbrăcată cu o altă bluziță cu nasturei și părul ud. Își umple strachină cu ciorbiță și tace mâlc până termină de mâncat.

Povestea asta are și un sfârșit, El și Ea au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Ea fericită că El se potolise și nu mai sărea seara gardul la văduvoanea din tinerețe. Ba, mai mult, l-a îngrijit ca pe ochii din cap când El a căzut la pat, privind ultimii ani din viață pe fereastra cu geamul căcat de muște.

Două povești de Love Story mioritic, aproape identice, semn că nimic nu s-a schimbat în cei peste 50 de ani care despart cele două întâmplări. Sau cum ar zice cântecul: „când dragoste nu e, nimic nu e!” La români!

Să-ți explic, puiucule, ca să înțelegi și tu expresia aia populară cu „brânză bună în burduf de câine”. Ieri, la conferința de presă ți-ai amintit din nou de Spitalul Județean de Urgență Reșița (cred că de când a revenit Alina Stancovici pe funcție ai insomnii noaptea) și de parteneriatul transfrontalier cu Serbia, despre care recunoști (bravo ție), că nu suntem în stare să-l ducem la capăt, dacă nu se plătesc arieratele. Foarte bine ai făcut și frumos din partea ta că ți-e gândul și la altceva în afară de certuri, de postări și comentarii zilnice pe Facebook.

Sincer, când am văzut una ca asta, mi-am zis că: „uite, bă, la Romi al nostru, cine o zis că o ține tot în scandaluri și procese?” Dar, vorba lu’ Nicu Novac: „lumea-i rea, lumea-i dușmană”, iar tălică nu te poți abține să nu sari măcar cu gura. Te mănâncă undeva și nu te lași. Așa cum ai făcut-o ieri când, în loc să te fi arătat optimist, dacă nu chiar vioi (ca la început de săptămână), ți-ai amintit de toate ce le ai în cap de la începutul mandatului, legate de arierate, parteneriat și spital: „Spitalul nu are altfel absolut nicio șansă să-și revină!” Ce dracu, bă Romi, ești om în toată firea, cu experiență de viață pe pământ și-n aer, ești umblat în lume ba cu bicicletă, ba cu motorul,, ba pe schiuri și patine cu rotile, cu sute de ore de zbor cu elicopterul, ce-ți veni să zici una ca asta? În loc să ne încurajezi, să ne spui că o să fie bine, tu mai rău ne arunci în depresie. Nu ai deloc tact, n-ai învățat nimic de la șeful tău Vela și de la prietenul Nelu Tăițelu. Da’ nimic, nimic.

Și mai ziceai să vină parlamentarii toți, să vă așezați la un șpriț și să găsiți soluții pentru spital. Bă, Romi, mă faci să râd, bă! Cum să vină bă, Mocio, când tu cu două zile înainte îl făceai „creatură politică”? Cum? Ai fi tu cine ai fi, dar la cum le vorbești „Hurduzeilor, Popovicilor, Vrîncenilor și Ciascilor” nu vei reuși niciodată să aduci liniștea în județul ăsta. Dimpotrivă!

Sau, cel puțin așa au lăsat impresia: liniștiți, stăpâni pe situație, încrezători în alegerile din 2024. Și uite așa am fost convinși că vom trece fără probleme peste problemele acestei ierni. Că n-o să ne pese nici de coșavă, nici de crivăț, nici de gazele rușilor, nici de aia, nici de ailaltă. Că la cât de grijulii sunt, nu se vor putea așeza  la masă fără să se întrebe: „bă, poporul ăsta are bani de plătit facturile la gaze și curent? Are cu ce să-și cumpere varză de băgat la butoi, gogonele și alte legume de sezon?”

Da’, uite că nu fu să fie cum încercară să ne ducă cu zăhărelul.  Săptămâna trecută, ce se gândiră ei stând la un mic cu muștar și un țap cu bere: „ia să le majorăm noi impozitele pe case, vile, bordeie, magazii de mână și alte acareturi, ca altădată să nu mai fie atât de naivi și să creadă că tot ce zboară se mănâncă.” Bă, nea Nicule, bă, nea Marcele, vouă nu vă e rușine, bă, să majorați impozitele cu până la 50%? În plină criză, când mulți dintre noi nu se vor putea căca de foame și se vor scobi în cur să plătească facturile la gaze și curent, voi vă gândiți cum să mai luați un rând de piele de pe noi? Voi sunteți întregi la cap de faceți una ca asta? În loc să vă fi gândit cum să ne faceți iarna mai ușoară, mai puneți un bir pe noi? Ia, spuneți? Acum nu mai puteți da vina unul pe celălalt: „că noi n-am vrut, dar n-au fost de acord peneliștii.” Și invers. Bă, nea Nicule, ai îmbătrânit degeaba (mai bine zis, ești pe cale să o faci), te credeam oltean de omenie, cu dragoste de popor și de țara și când încolo, te iei după Marcel, punându-ne să strângem cureaua. Păi asta e treabă?

E pe dracu, de aia zic, duceți-vă după colț și dați-vă două palme, ca să nu vă dăm noi două șuturi în cur!

Cum e neamțul ăla din Parlamentul European, Guidi Reil, care, auzi la el, bă, frate, se întreabă cum e posibil ca o țară ca România, cu o infrastructură atât de proastă și cu o rată a corupției și infracționalității atât de mare să fie membre ale UE? Cică România este vestul sălbatic al Europei civilizate. Din acest motiv, Fritz al nostru este categoric: „Nu avem nevoie de România și Bulgaria în spațiul Schengen și nici în Uniunea Europeană.” Și asta nu e totul, Gogule, că s-o mai trezit un alt nemțălău, tot europarlamentar, să spună că: „Decât să ne extindem cu trei state corupte, România, Bulgaria și Croația, mai bine am regândi spațiul Schengen.” Regândiți-l, bă, stați dracului numai voi de voi în civilizație și în confort. Cine vă oprește?

Bă, asta e chiar nesimțire. De 30 de ani  ștergem la cur moșii și babele, le măturăm gunoiul din casă și le tundem gazonul, iar ei, în loc de „danke”, ne spun că suntem sălbaticii Europei. Și nu doar ei ne văd ca pe niște milogi și ne desconsideră în halul ăsta. Amintiți-vă cum unii strigau după noi: „țigani, țigani!”, de parcă țiganii n-ar fi și ei tot oameni. Ați auzit vreo poziție luată împotriva ieșirilor xenofobe? Nu și nici nu veți auzi vreodată că, vorba aia, Gogule, corb la corb nu-și scoate ochii. Dar ia să fi zis noi ceva de rău împotriva lor că ar fi fost dracu cât casa. Ar fi luat foc mătușa Europa.

Nu vă e rușine obrazului, bă, Fritzilor, să spuneți una ca asta? Profitați de cumințenia pământului de la Cotroceni care tace ca mutu, ca să nu zic altfel. Și el și alții ca el din țara asta stau capră și tac mâlc, vezi Doamne să nu-i supărăm cumva pe ăia de la Bruxelles care ne spun cum să gândim și ce să facem, de parcă noi nu am ține capul pe umeri doar de frumusețe. Care, într-un moment de reverie autumnală, întrebat fiind despre ieșirea lui Rareș Bogdan la jignirile nemțălăilor, a raspuns: „l-a luat un pic valul”. Atât și nimic mai mult.

Ai dreptate, Gogule, ce să fi zis mai mult? Numai să îndrăznească, că nu mai pupă el funcție la NATO cât e lumea!

Și cu toate astea, adică în condițiile în care te gândești să mai cumperi o plapumă, să scoți de la naftalină căciula aia rusească de blană, de dinainte de 1989 și să dai zor să termini ciorapii groși de lână pentru a trece cu bine de iarna grea care se anunță în locuințele noastre, pesediștii, o parte din ei, nu toți, au început să-și facă calculele pentru viitor. Viitorul lor, nu al nostru. Încotro să o apuce. Sigur, mai sus și la mai bine. Și tot la fel, binele lor, nu al nostru.

Un exemplu: Luca Mălăiescu. După trei mandate de primar la Oțelu Roșu, își dorește mai mult. Ca tot omul. Mai mult și mai sus (cât mai sus) unde deschiderea spre politica mare are o altă anvergură. Uitați-vă la Marcel Vela, pe modelul căruia ar merge și Luca. Ce s-ar fi ales de el dacă ar fi rămas la Primăria Caransebeș? Mai ajungea el ministru peste milițienii? Nici pomeneală. În cel mai bun caz s-ar fi apucat de sport, ar fi mers la sală să arate bine, și-ar fi luat trotinetă electrică ca a lui Felix și ar fi făcut concursuri cu acesta. Sau, ar mai fi purtat el geaca de TOP GUN? Pe dracu, s-ar fi mulțumit cu astea de provincie, de fâș-fâș, aduse de la turci și chinezi. Aș mai fi scris eu „Jurnal de pandemie” dacă don Marcel nu ar fi fost la butoanele afurisitului de Covid? În veci!

Așa și cu Luca Mălăiescu. Și-a făcut datoria de cetățean ales în fruntea urbei. Trei mandate de primar îi sunt suficiente. Orașul mic, perspective canci, în afară de circulația TIR-urilor pe drumul național ce trece prin oraș. La anii, experiența și relațiile sale gândul (bată să-l bată de gând) îi fuge departe. Spre Parlament, Consiliul Județean. Poate chiar și spre ziua în care va conduce  poporul pesedist cărășean. Că vorba aia, cu ce e mai bun și mai valoros decât el Silvică Hurduzeu, ca să nu mai vorbim de Marius de la Teregova? E cazul să-și ia rămas bun de la Scorileț, de la Casa de Cultură, de la Gai, de la frați, de la surori, vorba cântecului și să încerce ceva nou. Îi va purta în inima lui peste tot, nu-i va uita. A, dacă vrea să nu i se piardă mirosul și amintirea pașilor în primărie, poate să-și lase mandatul în familie (cum fac atleții cu ștafeta la 4×400 de metri), că tot e la modă în politică.

Ce i s-ar potrivi? Multe, mai cu seamă că are și o funcție importantă în partid, de secretar general, în fața căreia primarii, viceprimarii și toți cei care gândesc și simt social-democrat se închină. Unii zic că i-ar sta bine în locul lu’ Dunca. Nu cred că ar zice nu, dar dacă va trage în campania de peste doi ani așa cum a făcut-o în 2020, cu siguranță că Romi îi va lua fața și lui. Atunci la Parlament. Un don deputat sau un don senator. Ar merge, nu-i așa? Cum spuneam, acolo, la București e alt aer, o altă altitudine și atitudine, o altă oportunitate. Simți că pe umerii tăi apasă grijile acestei țări, că ai ajuns între bărbații de seamă ai neamului, iar pentru asta trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine. Pe când la Oțelu Roșu, ce să mai faci, ce să mai dai?

Bă, fraților, râdem, glumim, dar purcica-i moartă în coteț. În loc să vă gândiți spre ce foncții politice  să o apucați, mai bine puneți  murăturile în borcane și varza în butoaie așa cum o făceați cândva, pe vremea în care nu erați nici primari, nici secretari generali și nici măcar politicieni!

Am zis! vorba lu’ Dan Liuț!

Sigur, împotriva șefului secției de Chirurgie Cardiovasculară de la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara se putea lua și o altă măsură. Ba, chiar mai multe. Pentru fapte cu mult mai grave, unii sunt reținuți la domiciliu. Hoți, evazioniști, tâlhari. E adevărat, Marian Gașpar nu intră în categoria acestora, dar nu este nici primul și nici ultimul medic din România care va cădea pradă tentației de a lua mită. Însă, pot să număr pe degete situațiile în care un medic a rămas la bulău 30 de zile după ce a fost reținut. În cel mai nenorocit caz, ar fi putut avea parte de măsura controlului judiciar. Nici măcar ăla care a omorât cu mașina un copil și a fugit de la locul faptei nu a pățit una ca asta. De aici și întrebarea pe care mulți și-au pus-o: cui servește povestea asta cu reținerea după gratii a medicului, poveste care îmi amintește de o alta, cea cu Iisus și Barabas!

Să ne fie clar, nu-i iau apărarea doctorului Gașpar. Nu-l știu, nu mă număr printre cei care au semnat petiția de susținere a acestuia în fața Justiției. Din câte  cunosc, nimeni nu a cerut ca magistrații să mușamalizeze cazul, să-i treacă medicului cu vederea faptele de care este suspectat însă, până la aflarea adevărului, Marian Gașpar are dreptul la prezumția de nevinovăție, și nicidecum să faci din el un exemplu gen Bachus, din vremea lui Ceaușescu.

Pentru că între noi fie vorba, Marian Gașpar nu e un medic oarecare și, chiar dacă nimeni nu l-a comparat cu Alexandru Pesamosca, a fost „înger” pentru miile de bolnavi operați de el de-a lungul anilor. Pentru mii de oameni salvați de la moarte sau care și-au recâștigat speranța pierdută la un moment dat. Acum, ce și-o fi zis Justiția cea oarbă: „Ia să-i dăm, bă, lu’ doctoru’ ăsta ceea ce merită borfașii de rând. Să-l băgăm la bulău, să vadă o țară întreagă cât de corectă sunt eu!” Și asta a și făcut, fără să clipească. În loc să-l fi lăsat să opereze în continuare, să cârpească inimi făcute praf, să vindece familii de durerea apăsătoare a bolii, l-a băgat la bulău. Să se învețe minte ca altădată să nu mai îndrăznească să facă asta.

Până la urmă va ieși de la bulău (că n-o să-l țină toată viața), va fi trimis în judecată și condamnat, un an, doi, cu suspendare, că mai mult de atât ce poți să-i dai? Că au fost ei infractori care au făcut belele de ordin național și n-au pățit nimic. Își va relua viața de zi cu zi, ducând sau nu în spate povara acestui moment greu. Sigur, va avea din ce să trăiască și, chiar dacă nu va mai lucra la „stat” își va găsi un loc de muncă corespunzător, pentru că este cu adevărat un profesionist. Dar oare, ce simt bolnavii programați cu luni înainte să fie operați, acei oameni care și-au pus toate speranțele în doctorul Gașpar?

La câte probleme sunt de rezolvat în țara asta, cine să se mai gândească și la ei?