Pe soția domnitorului Cuza, a chemat-o Elena. Elena Doamna, cum a fost cunoscută de toți cei din Moldova și Țara Românească. Pe Lupeasca, amanta lui Carol al II-lea, tot Elena a chemat-o. Nu a ajuns regina României, dar a fost privită ca pe cea mai bârfită doamnă a protipendadei acelor vremuri, pe considerentul că făcuse din rege animăluțul dânsei de companie. Ceașcă, nea Nicu, carevasăzică, și-a luat și el o Elenă. Pe Leana care ajunsese din semianalfabetă revoluționară, savant de renume mondial, tovarășa de viață a lu’ tovarășu’. Adică „Cabinetul 2 al CC PCR”. Revoluția ne-a mai adus o Elenă. De data asta, o Nuți. Nuți de Pleșcoi, care, oricâte tumbe ar fi făcut, mai mult de „Blonda lu’ Băse”, nu a ajuns pe scara ambițiilor personale. Pușcăria nu se pune, că nu e OK să vorbești urât despre o femeie.

Și când să zicem că s-o terminat cu atâtea Elene, de nicăieri, vorba vine, apare, cum altfel, o altă Nuți. De data aceasta, de la USR. Elena Lasconi. Spre deosebire de toate celelalte Elene ale neamului românesc, userista are ambiții mari. Cele mai mari. Să dea mâna cu Trump și Zelenski și să i se intoneze „Marșul de întâmpinare”, ăla cu: „Gardă drepți. Pentru onor înainte, prezentați arm’!” Să ajungă președinte la Cotroceni. Primul președinte-femeie din istoria acestei instituții.

Dacă vă întrebați ce o recomandă pe madame să viseze până acolo, o să vă explice Gogu, specialist în probleme de bârfă urbană: Primăria Câmpulung Muscel pe care o conduce de două mandate. De ce râdeți? Credeți că este ușor să gestionezi un oraș cu 30.000 de locuitori? Să te ocupi de maidanezi, de pisicile fără adăpost, să supervizezi curățenia în oraș, pesta porcină, că tot vine Crăciunul, ori gripa aviară? Să te pui de acord cu poliția locală în privința traficului de semințe de floarea soarelui, să pui la treabă echipele de la deratizare și dezinsecție, declarând război țânțarilor, muștelor și șobolanilor? Ori să faci pace între grupările rivale de bagabonți din municipiul muscelean, să fii mereu un exemplu de bune practici pentru cetățenii de rând, ca soție iubitoare, mamă înțelegătoare, gospodină desăvârșită.

Sigur, că nu e ușor, dar uite că Nuți Userista a reușit să le facă pe toate. Să-i mulțumească și pe unii, și pe alții. Și dacă a reușit într-un municipiu de talia celui pe care îl conduce, de ce nu s-ar descurca și la Cotroceni? Ce mare brânză e să fii președintele României? Că România asta e tot un fel de UAT, gen Câmpulung, dar ceva mai mare. Și dacă Iohannis, pe care toți astăzi îl fac „dulap” și „clămpău”, a fost în stare s-o conducă fără să miște un pai de jos, de ce nu ar putea să facă același lucru și Nuți Userista?

Imaginați-vă un autobuz ticsit cu călători. Bărbați, femei, tineri, bătrâni. Bărbații, aproape toți pe scaune, femeile în picioare, cu o mână pe bară, cu cealaltă ținând plasele pline cu cumpărături. Ei, masculii, butonând distrați telefoanele, ele, doamnele, domnișoarele și mamele, purtând povara unei zile grele când, deodată, de pe un scaun sare drept în picioare un bărbat. Cine și de ce? Cum cine? Singurul bărbat galant din acel autobuz care se oferă să-i cedeze locul unei femei. Ați ghicit. E Sică, e Sică al nostru, iar doamna este Nuți. Nuți Userista, întorcându-se acasă de la cumpărături. Bine, o să vă întrebați, și pe bună dreptate: „Unde sunt bărbații de altădată? Unde sunt bunele manierele cu care cucereai o femeie, ieșeai în evidență la orice bal al protipendadei ori la plimbările de șosea?” S-au dus dracului de mult, mon cher! Ascultă la mine. S-au dus de parcă nici n-ar fi existat vreodată.

Noroc cu Ludovic, care, responsabil și îngrijorat de soarta țării sale după alegerile prezidențiale, a mărturisit în fața unei țări stupefiate de curajul său: „Mă retrag din competiția prezidențială. Îi acord susținerea mea Elenei Lasconi.” Moderatorii de la Digi 24 înmărmuriți, sala înmărmurită, poporul din fața televizorului mut de admirație.  Un gest asemănător cu cel din autobuz, demn de marii bărbați politici ai țării. „Îți dai seama, domnule, Sică împarte puținul lui de 1,7 procente cu Nuți Userista. Cine altul ar fi făcut la fel? Geoană? Cristi Diaconescu? Aiurea. Că atât a putut să strângă în trei ani de când conduce partidul.” Putea să se dea și peste cap, să facă tumbe, că tot degeaba. Parcă e un blestem să nu treacă de pragul celor 1,7 procente. Dracu’ a mai văzut una ca asta. Cu un gest demn de poveștile de Crăciun, Ludovic și-a scos procentele din buzunarul în care își ține piaptănul, spunându-i: „Ia-le, tu, Nuți, ia-le, că nu ele sunt averea mea, ci țara și poporul meu!”

Apoi, Sică Mandolină, a părăsit scena, demn, în aplauzele sălii, răsuflând ușurat că a scăpat de o povară atât de mare, cu speranța că în pauzele concertelor de Crăciun ale lui Fuego va încânta publicul cu melodia pe care o visează să o cânte în duet cu Irina Loghin: „Împodobește mamă bradul.”

Într-unul dintre episoadele difuzate și la noi, o scenă melodramatică. Nu știu din ce motive, Pamela, soția lui Bobby Ewing, mai visătoare de felul ei, se supără pe bărba-su, își face valiza și dă să plece de la ranch-ul din Dallas. Bobby, mai mămos din fire, o vede și o întreabă din priviri de ce și unde pleacă. Replica nevestei, demnă de un film american: „Bobby, te-am iubit, te iubesc, dar nu mai pot sta cu tine.”. Cum dracu vine asta, nu am înțeles nici în zi de astăzi, dar chiar așa o zis. Bobiță al ei a rămas siderat săracul, că o iubea mult de tot, și doar atât a apucat să spună: „Bă, femeie, bagă-ți mințile în cap și du-te și mătură în bucătărie, dă cu mopul, calcă-mi o cămașă. Măcar atât să faci și tu în casa asta” Ea, Pamela, căreia i se urâse de atâta bine, nu și nu.

Cam așa și cu Marea Familie de Dreapta din România- PNL și USR – în care, nu știu de ce și cine l-o băgat și pe Geoană. Bolojan, despre care unii spun că la un moment dat va fi salvatorul României, îi bate  un apropos solid lu’ Nuți userista, să se ogoaie, să nu mai rupă din voturile cetățenilor onești, să se retragă din cursa pentru Cotroceni și să-l lase pe Bunelu Ciucă ca singur candidat al Dreptei la alegerile prezidențiale. Iar dacă o zis așa viitorul salvator al României, e clar că treaba e nasoală rău de tot, în legătură cu șansele la prezidențiale. Răspunsul lu’ Nuți a fost ceva de genul: „S-a întâlnit hoțul cu prostul și eu nu știu? Să se facă sondaj și care stă cel mai bine dintre noi doi, ăla să se ducă” Sondaj? Cum? Când? Că numai mâine nu-s alegerile. Ei, la asta nu se gândise Nuțica.

Tupeu maxim la această doamnă care ar fi citit dânsa nu știu unde, cum că ar sta mult mai bine în sondaje decât Bunelu Ciucă. Ba chiar s-ar putea ca până duminică să-l întreacă până și pe Jorjelu de la AUR. Și atunci, de ce ar trebui dumneaei să renunțe la candidatură? Să renunțe Bunelu că și așa e pensionar. Om care a văzut multe la viața lui, a ridicat obiective mărețe în Bihor, s-a lăsat greu înduplecat să intre în politica de la București, Bolojan aproape să facă infarct. Mai, mai să-i zică cum i-o zis Bobiță din Dallas lu’ Pamela: „Nuțico, bagă-ți mințile în cap și treci la cratiță, că de când te-ai apucat de politică și te crezi buricul pământului, cred că nici ciorbă nu ma știi să gătești.”

Până la urmă, nu ar fi exclus să i-o zică de la obraz, că numai așa ar putea să-i scoată lu’ Nuți filmele pe care le are în cap.

Târgu Jiu, spital județean, UPU, adolescent cu peritonită, stare gravă. Medicul de gardă refuză să-l opereze pe motiv de fișa postului. El e chirurg pentru oameni mari, nu pentru copii sau adolescenți. Însoțitorul pacientului îl roagă, îl imploră să-l opereze, indiferent de consecințe. „Bă, femeie, tu nu înțelegi că domnul doctor e din ăla care operează oamenii în toată firea, nu copii? Ce dracu ești atât de grea de cap?” Femeia continuă să se roage. Să se tânguiască: poate totuși, totuși mai e o speranță. Doctorul se ține tare. Tare ca piatra aia din care Brâncuși a sculptat Coloana, Masa Tăcerii. Nimic nu-l mișcă. Nici măcar lacrimile femeii, sora adolescentului. Doctorul e tare, iar ambulanța care să-l transporte la spitalul din Craiova lipsește. Lipsește pentru că trăim în România. Atunci când ai nevoie mai mare de ceva, nu găsești.

Și scenariul, demn de un roman al absurdului continuă. Cineva sună la Craiova și cere o ambulanță care să preia un pacient în stare gravă de la Tg. Jiu. Până să se pornească salvarea de la Craiova, până să parcurgă cei peste 100 de kilometri, până când… Până atunci tânărul moare. Moare cu zile, cum ar zice un localnic obișnuit cu astfel de situații.

A doua zi, unii ridicau din umeri, alții se scuzau (cazul nu părea de competența lor), iar sora și rudele băiatului acuză. Cine să o asculte? Doar e campanie electorală. Mare campanie, cu promisiuni, angajamente, dispensare, spitale județene, medici și scule de primă mână. Într-un cuvânt, este despre reforma sistemului.

Despre cazul de la Tg. Jiu? Ce rost ar avea să se mai spună ceva că știm cu toții vorba aia: despre morți, numai de bine!

Ce bine ți se potrivesc, frate Damian. Marius Damian, de la Teregova, deputat de PSD. Pardon, deputat PSD până ieri, la prânz, că după ce ai servit zupa și sarmele la bufet, ai urcat la tribuna Parlamentului, de unde ai dat vestea cea mare. Citez cu aproximație, cu semnele de punctuație de rigoare „Plec fraților din PSD după 25 de ani în acest partid (scuze, sunt 22 de ani, nu 25), că m-am săturat de naveta asta săptămânală Teregova-București. Că din cauza ei iarba e necosită și pierd subvențiile de la APIA și am rămas și fără prune strânse pentru răchie. Ba, am ajuns și de mirul lumii, fără gogonele și crastaveți la borcan. Dacă nu mă grăbesc, rămân și fără varză pe iarnă, de-o să râdă toți ruscanii de mine”. Bine ai făcut, bro, să vadă și ei de acum încolo cât e de rău fără tine în PSD!

Bă, frate, ce ți-e și cu politica asta! În primăvară, Mariusică se și vedea primar la oraș (că nu degeaba se născuse la maternitate), chiar dacă partidul i-a zis-o de la obraz în câteva rânduri: „Ogoaie-te și stai pe curu’ tău până ți-e bine. Că nu se știe.” El, nu și nu.  Că cine era ca el! Socoata lui era simplă: În Caransebeș locuiesc cel puțin 200 de familii de teregoveni. 200 de familii= 400 de voturi. Familiile astea au și ele prieteni și cunoștințe. 200, 300 de voturi și tot așa până câștigarea alegerilor. Unii ziceau că avea în cap să scoată pavajul ăla lu’ Vela din centru și acolo să-l sape și la primăvară  să să-l umple cu straturi, straturi: cu ceapă și roșii, cu pătrunjel și lobodă, cu curechi și morconi, piparcă și păsui verde. Produse bio și tradiționale. Ca în grădina lu’ Ion unde toate păsările ciripesc vesele că au un asemenea primar.

Nea Marius, îți plâng de milă. Nu pentru ai plecat din PSD, repet, după 22, nu 25 de ani, ci pentru ce o să te aștepte zilele următoare. O să râdă ăia de la Rusca Teregova de tine. O să te arate cu degetul gugulanii de la oraș, unde tu ai vrut să ajungi primar. Și o să facă bășcălie Felixu de tine, de n-o să mai scoți capul în lume până la primăvară. Iar ție, nea Marius, nu-ți rămâne decât să te pregătești de serbarea de Crăciun, recitând cu intonație rondelul de care îți vorbeam: E vremea rozelor ce mor// Mor în grădini, și mor și-n mine// Ș-au fost atât de viață pline// Și azi se sting așa ușor.

Ce zici, o înveți până la serbare? Eu zic să o înveți, să-ți aducă și ție ceva Moș Crăciun, să te bucuri și tălică de sărbători!

Din păcate, mai sunt și unii cărora li se umflă mușchii de la borhotul care dă pe din afară. Și atuncă, sunt gata să se ia la trântă cu zmeii zmeilor, cu Bruce Lee, Van Dame ori cu balaurii din poveștile lu’ Ispirescu. Să-i ia de urechi, să dea cu ei de pământ, să-i calce în picioare sau măcar să scoată limba și să se strâmbe la ei. Dar cum balaurii și zmeii dorm la ora aia, iar Van Dame a ajuns un amărât de pensionar, unii își aduc aminte de cursurile de karate, trânte și judo practicate în tinerețe și atunci iau la „omor” tot ce întâlnesc în cale: coșurile de gunoi de pe trotuare, stinghiile băncuțelor, floricelele și pomii ornamentali. Calcă în picioare orice că, vorba aia, pe cine să întrebe la 3 noaptea dacă are voie să rupă, să mâzgălească ori să dea cu pumnul într-o vitrină de butic? Pe sectoristul care nu mai e? Pe echipajele mixte (polițist+jandarm) mândria țării în alte vremuri?

Și chiar dacă, să zicem, ăștia ar fi acolo, el tot și-ar face damblaua. Tot ar găsi ceva de care să se lege, să distrugă, să rupă, să facă ceva, că altfel nu poate să adoarmă. Așa cum e tipul ăsta care a distrus cuva de la tomberonul de gunoi aflat pe o platformă din micro IV (lângă parc și peste drum de blocuri) din Reșița. Tipul sau tipii. Să nu vă gândiți că această cuva, confecționată din inox, e pusă acolo doar așa, de flori de măr, prinsă în două șuruburi. Nu, domnule, e fixată zdravăn, să reziste zeci de ani. Și așa ar fi trebuit să se întâmple dacă nu ar fi apărut tipul, sau poate tipii, dotat (dotați), cu ranga, barosul și alte scule de genul acesta. Oricât s-au chinuit, n-au reușit să-și ducă opera la bun sfârșit. Dar nu s-a dat bătuți, au revenit noaptea următoare și, cu mai mult elan și cu mai multă dorință de a face rău, au smuls-o. Nici nu e de mirare: noaptea toată lumea doarme: polițiști, locatari, până și spiritul civic face nani.

Uneori, îi dau dreptate lu’ Gogu. Pentru unii dintre noi, parcă nu se merită eforturile primăriei de a face ceva, de a trăi și noi într-un oraș civilizat. Zic. Nu dau cu barosul sau cu ranga.

În sfârșit, un lucru de Doamne Ajută, preluat de la alții din Europa. Bine, colectarea asta la noi datează de pe vremea lu’: „Sticle goale cumpărăm, sticle și borcane”. Le place unora sau nu, ăia, care umblau cu sacii în spate printre blocuri, au fost pionerii a ceea ce astăzi numim SGR (Sistem de Garanție Returnare), doar că atunci era o rușine să fi spălat  sticlele de ulei și de bere, ca să le fi vândut pentru câțiva lei. Poate și acum unii sunt animați de același sentiment că, vorba aia, dacă ai bani să-i întorci cu lopata, nu te mai pui să aduni de prin casă sticlele de plastic pentru apă, suc și dozele de bere golite peste săptămână. Că, sigur, nu te îmbogățești cu cei 10-15 lei pe care i-ai primi pe ele, dar e posibil să te alegi cu remarca răutăcioasă a prietenilor sau cunoscuților: „Uite, bă, și la ăsta ce a a juns. Vinde sticle ca toți amărâții, nu-l mai satură Dumnezeu.” Dincolo de răutățile noastre de români neaoși, există statistici care ne arată că suntem pe drumul cel bun: În medie, se colectează peste 1,7 milioane de astfel de ambalaje/zi, iar în nouă luni de funcționare a SGR, au fost colectate aproape două miliarde de PET-uri și ambalaje de aluminiu.

Partea proastă e că aceste aparate pentru colectare funcționează ca orice lucru de pe la noi. Când ți-e lumea mai dragă, se blochează, te lasă cu ochii în soare și îți face un car de nervi. Și tot ca la noi, explicațiile sunt de bun-simț! Ba că o rămas câțiva stropi de apă în recipient și nu e bine, ba că te prea grăbești cu introducerea ambalajului, ba că ai aruncat în dușmănia sticla de plastic, ba eticheta e lipită strâmb și aparatul nu o poate „citi”, ba că n-ar chef de lucru etc. Ultima dată, o duduie de la un supermarket, mi-a explicat, în mare, dar științific, de ce se blocase aparatul: „După golire, înăuntru au loc mai multe reacții care duc la procesul de vidare, care la rândul său se răsfrânge asupra contactului pe care recipientul îl are cu aparatul de colectare.”

Altfel spus, e dat dracului aparatul ăsta, domnule!

Umăr lângă umăr, braț la braț, exemplu de armonie și de bune practici pentru cetățeanul umil. Politicienii și popii. Popii și politicienii. Același lucru. De la trepădușii de jos și până la cei din Dealul Patriarhiei. Toți o apă și un pământ. Unii cu programele de guvernare, alții cu căldărușa și busuiocul înmuiat în apă sfințită. Fiecare își știe interesele. Unii așteptând un semn de bunăvoire de la Dumnezeu, alții un telefon pentru zămlisirea unei noi biserici sau cruci. Unii cu promisiunile, ceilalți cu chemarea la pupat de moaște.

Și unii, și alții, lipsiți de grija zilei de mâine că, vorba aia, „dacă nu curge, pică.” Și dacă ne uităm la ce au în bătătură, pică al dracu’ de bine. S-a dus vremea colivei și a colacului de la pomeni, sau a bufetului de la gospodăria de partid. Azi la modă sunt casele de vacanță, cât mai numeroase, mașinile scumpe, cât mai scumpe, amantele, cât mai multe, pelerinajele pe plaje exotice ori pe munții sfinți și tradiționalul îndemn care ne face „mândri” că suntem români: „strângeți cureaua, că o să vină și vremuri mai bune!”

Și mai e ceva, unii cu rugăciunile, alții cu banii. Cine a spus că banul e ochiul dracului?  Nu cu plasa, ci cu virament bancar. „Să fie primit, fiule și Dumnezeu să te binecuvânteze.” Și, cum altfel? răspunsul nu poate fi decât unul singur: „Doamne Ajută, să te audă cel de sus, părinte!”

Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție!

UPDATE: La popi e ca la femei: ultima relație contează. (Din înțelepciunea populară)

Liderul PSD a spus că se întoarce în fruntea celei mai importante instituții județene, ceva mai alb la păr, dar cu mai multă experiență, cu o echipă mai puternică alături de el şi cu determinarea de a produce o schimbare reală. În opinia sa, Consiliul Judeţean este locul de unde se pot implementa proiectele cele mai importante pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii cărăşenilor, iar acesta este obiectivul fundamental al mandatului care începe astăzi.

Le-am promis cărăşenilor că vom încheia scandalului politic permanent care a măcinat această instituţie şi care a generat numai probleme. Am de gând să mă ţin de cuvânt şi mă voi asigura că şi echipa care este alături de mine va face asta.

„Avem un Program de guvernare locală pe care oamenii l-au votat cu un scor fără precedent pe 9 iunie. Ştim ce avem de făcut şi nu avem nicio scuză să nu ducem la îndeplinire obiectivele asumate. Oamenii județului Caraș-Severin și-au pus încrederea în noi, vă asigur că nu va fi nicio vânătoare de vrăjitoare în perioada viitoare. Vreau să punem punct și să începem de la capăt. Pe drumul nostru, vor fi însă trudă, calm, cumpătare şi înţelepciune. Sunt convins că cetățenii nu își mai doresc scandaluri politice de nicio formă. Este de datoria noastră să răspundem așteptărilor cetățenilor”, a mărturisit Silviu Hurduzeu.

Liderul PSD a lăsat să se înțeleagă că nu e deţinătorul adevărului absolut şi nici un vrăjitor care poate rezolva problemele bătând din palme. Știe însă că, dacă el și echipa sa nu reușesc să schimbe lucrurile în mod fundamental, tot efortul va fi fost degeaba şi speranţele oamenilor vor fi risipite.

Pe de altă parte și-a asigurat colegii din Consiliul Judeţean – indiferent că sunt de la PSD, AUR sau PNL – că va fi deschis la colaborare. Orice proiect bun pentru judeţ va fi sprijinit. La fel cum tot ceea ce a început în ultimii patru ani va fi dus la bun sfârşit.

Silviu Hurduzeu a avut și un mesaj adresat direct angajaților Consiliului Judeţean, cum că „epoca mârlăniei s-a încheiat”.Și că aştept seriozitate, competenţă şi muncă. La schimb, voi oferi sprijin şi respect absolut tuturor. Vreau o atmosferă propice performanţei administrative.”

La ceremonialul de învestire a președintelui Hurduzeu și de constituire a Consiliului Județean, au participat prefectul Ioan Dragomir, ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, precum și un sobor de preoți în frunte cu PSS Lucian, Episcopul Caransebeșului.

Consiliul Județean Caraș-Severin are în componența sa 14 consilieri PSD – Marius Isac, Gabriela Stuparu, Ioan Crina, Mihai Bona, Elena Borchescu, Viorel Bașag, Bogdan Miloș, Dan-Ioan Sîrbu-Klecs, Petru Valentin David Izvernar, Ionela-Ancuța Pascu, Petru Pârvulescu, Ion Șimoniac-Coilă, Gheorghe Stoichescu, Camelia Ene – , 11 consilieri PNL Ovidiu Rădoi, Ioan Cojocariu, Vasile-Liviu Brumar, Doru-Sorin Coșei, Mircea Teodorescu, Felicia Quint, Ovidiu Cristian Chimigeriu, Viorel Lolea, Andrei Apostol, Ovidiu-Petru Bistrian, Adrian-Laurențiu Dacica – și 4 consilieri AUR – Ilie-Bebe Iova, Paul Purea, Sandra Țepurică, Sergiu Ionuț Crețan.

În ciuda baladelor, legendelor și basmelor care circulau (fără aviz Schengen!) în Europa pe seama noastră, Nea Petrică (îi spun așa că de acum jumătate e de-al nostru) a rămas surprins, dacă nu chiar șocat când, într-o zi, scos la o plimbare romantică de doamna Ferrari, a văzut pe o străduță cu restaurante de fițe, trei bolizi made familia sa. Nu unul, nu doi, ci trei, într-un oraș în care se aștepta să-l muște câinii, cerșetorii să se țină scai de el și să-l agațe fetițele dulci de București, vorba lu’ Trio Grigoriu. A făcut ochii cât cepele, iar mai apoi să pice din picioare, nu altă, când a observat în spatele acestora alte trei bijuterii de Lamborghini. Noroc că au sărit cei din garda sa de corp să-l sprijine, să-l așeze pe un scaun și să-i dea să bea un pahar cu apă rece și zahăr, că cine știe ce s-ar fi întâmplat.

Unii au crezut că bătrânul Fieraru (v-am spus, o fi el Ferrari, dar de acum e și de-al nostru) suferise o cădere de calciu sau făcuse o criză glicemică. Doamna sa i-a liniștit pe curioșii care tot o sunau să se intereseze de soarta bossului de la Ferrari: „Nu este OK să-ți afișezi bogăția în felul acesta. Piero a zis că dacă era așa ceva în Italia, venea Guardia di Finanza și îi aresta pe toți. Așa ceva nu vezi în Italia, să-ți afișezi mașinile mai scumpe decât casa în care stai. Practic nu vezi, poate doar la Monaco…”.

Don Piero, ce dracu’ domnule. De la matale am atâtea așteptări. Mă mir că erai pregătit să dai peste un București murdar,  cu drogați și de curve la tot pasul și nu te așteptai să vezi un oraș plin de Lamborghini și Ferrari. Păi vino vara pe la noi, nea Petrică. În vamă la Nădlac, într-o zi când se întorc ai noștri acasă cu puradeii. Ia-ți un scaun pliant, un creion și o hârtie să-ți notezi câte Lamborghini, Ferrari, Mercedesuri, Lincon-uri intră în România. Te asigur că la sfârșitul zilei o sî constați că Monte Carlo e pistol cu apă pe lângă Românica…

Cu toate acestea, intuiesc o campanie ineficientă, care nu-și va atinge decât în mică parte obiectivul propus. Și cei de stânga, și cei de dreapta eșichierului, și extremiștii, și moderații, și cei de treabă, și cei abonați la putere vor pica în același păcat. Cu o zi înainte, vor suna la primarii sau la consilierii locali de pe sate, asta în cazul în care partidul are  așa ceva, și își vor anunța prezența cu îndemnul: „Bă, strânge și tu la căminul cultural o sută de susținători, că venim mâine să le vorbim…” Primarii, colegi de partid, se conformează, adună nu o sută, ci două sute, de oameni de-ai lui și are loc întâlnirea. Liderii veniți de la județ le explică oamenilor cât este de deștept candidatul lor la președinție, de ce este important ca la parlamentare să voteze candidații partidului din care fac ei parte, le vorbesc despre programe, proiecte de tot felul. Chestii, trestii pe care puțini le vor înțelege. Apoi beau o răchie, pun ceva și la pachet și pe aci ți-e drumul.

Efectul unei astfel de întâlniri electorale este zero, atâta timp cât între cei 100 de participanți, nu este niciunul de la alte partide. (Ce să caute ei acolo? Să se ducă la mitingurile organizate de ai lui!) Efect zero, pentru că oricum acești o sută de oameni vor vota cu partidul lor. Important ar fi ca acești activiști, lideri de partid sau ce or fi ei, să se adreseze celor indeciși ori susținătorilor altor partide. Ca să bați județul de la un capăt la altul doar pentru a le vorbi unor  oameni care au votat timp de 30 de ani același partid, e o pierdere de timp și o mare eroare de abordare a unei campanii electorale. Ani de zile s-a apelat la această practică electorală: PSD se întâlnea cu membrii și susținătorii săi, PNL cu ai lui, scăpând din vedere esențialul. Acela de a se adresa indecișilor și celor care gândesc diferit din punct de vedere ideologic. Acești politicieni nu înțeleg că astfel de campanii electorale nu  mai sunt la modă. Că lumea s-a schimbat și locul adunărilor de acest gen a fost luat de prezența în mediul online, în cadrul unor emisiuni live adecvate momentului,  la care iau parte nu 100 de oameni, nici 200, ci mii sau zeci de mii de votanți de toate culorile politice.

Și un sfat pentru politicianul de acest gen: „Decât să vă dați like-uri între voi și share-uri pe grupurile voastre de socializare, ori să alergați ca bezmeticii  prin târguri, locuri aglomerate, pe străzi și ulițe desfundate împărțind fleyer  cu ce veți face și drege (fără a avea certitudinea că le va citi cineva), mai bine du-te în piețe și cumpără-ți varză pentru murat. Cumpărând-o, păstrezi tradiția pornită de la geto-daci și dovedești respect față de munca țăranului român. Unde mai pui ca, după o noapte cu lăutari și femei frumoase, o cană de moare băută dimineața pe stomacul gol, face cât un pumn de medicamente.”