Din primele cercetări la fața locului, a reieșit faptul că bărbatul nu-și amintea să-și fi altoit nevasta, el fiind de-a dreptul siderat când polițiștii l-au întrebat de ce n-a stins pe cale amiabilă conflictul ce a generat bătaia cu pricina. „Ce conflict? Ce bătaie, domnilor? Eu nu sunt în stare să strivesc o muscă, darămite să-mi lovesc soția” Pur și simplu era uluit și nu putea să creadă că a fost în stare de așa ceva, mai ales că în acele zile lucra la un proiect de lege privind violența domestică.

După vreo două zile și jumătate de uluială, dar și de abureală, nea parlamentarul și-a amintit că în seara cu pricina s-a certat cu nevasta pe fondul unei crize de gelozie a femeii care i-ar fi strigat: „vezi-ți de curvele tale.” Că, cică, dumnealui și-ar fi tradus nevasta cu o colegă de partid și că dă prea multe like-uri la femeile cu care este prieten pe Facebook. ’geaba a încercat bărbatul să-i explice că like-urile alea se vor transforma în voturi pentru el și partid la alegerile de la anu’. Femeia, nu și nu. Să-și vadă de alea de pe Facebook, ce mama dracului.

Hopa! „Vezi-ți de curvele tale.”, a reacționat bărbăția din el. Cum adică, colegele de partid ale ’mnealui sunt curve? Să avem pardon. Ele sunt în parlament datorită integrității morale de care dau dovadă în societate, fiind instruite să țină piept puterii, să promoveze cinstea, corectitudinea și dreptatea, în timp ce ea, consoarta, care în afară de cratiță și telenovele turcești și indiene nu știe nimic să facă, aruncă cu noroi în ele? Hai, dacă le zicea pițipoance, mai treacă, meargă, dar să le facă curve, prea de tot. Și atunci nu merita o corecție fizică? Mai cu seamă că, în buna tradiție românească, femeia trebuie să-și țină fleanca, nicidecum să turuie fără rost. Să-și scoată din cap ideile feministe luate din reviste și ziare, că uite unde se ajunge: scandal, bătaie, 112, presă (vai ce mai așteaptă presa subiecte de genul ăsta), excludere din partid a consortului, carieră politică terminată. Și pentru ce? Pentru-două trei palme și un cap în gură? Că până la urmă, tot și-a retras plângerea pe care o depusese la Poliție împotriva bărbatului. C-așa-i la români, ce să zic altceva?

Din aceeași reclamă de la 1923, aflăm că „cu experiență de mai mulți ani câștigată în străinătate și cu exactitatea cea mai perfectă(!) este preparat din cea mai curată rânză de vițel, cheagul lichid este garantat pentru tărie 1:10.000 adecă, un kgr. cheag pentru 10.000 kgr. lapte, cu preț favorabil și ieftin.”. Reclama, hazlie pentru cei care o citesc astăzi, avea, însă, un mesaj clar: cumpărați produse românești care sunt cele mai bune!

Cheagul, câți mai știu la ce e bun acesta? Unii nici măcar nu au auzit de așa ceva. Alții știu cu ce se mănâncă, dar ce folos dacă în bătătură nu ai nici vițică, nici căprița și nici oița adulată de nea Pătru Daea.  Ai niște orătănii, și alea pe număratul degetelor de la o singură mână, doar că din „laptele de pasăre” nu ai cum să faci brânză. Sau poate ai și nu știm noi! În schimb, mâncăm brânză din lapte de soia sau brânză care nu știe cum arată laptele în realitate. Dar mai are vreo importanță. Cum? Sănătatea noastră? Fii serios, în fuga după îmbogățire cine are timp să se gândească la sănătatea noastră?

Lumea nu stă pe loc, evoluează, nu se mai poate întoarce la reclama cu cheagul fabricat la Caransebeș și atunci mâncăm ce găsim în galantare și ceea ce ni se servește pe unde ne ducem. Ce mai contează. Vorba lu’ Gogu care a văzut multe la viața lui: „mare brânză că în loc de cheag, am ajuns să folosim clorură de calciu. Da, clorură de calciu, aia pe care o aruncă drumarii iarnă pe drumuri…

Vine rândul coreenilor să arate ce pot. Oamenii lui Kim Jong-un aduc  cu ei cele mai performante utilaje fabricate de ei pentru export, cu care au mutat munții din loc, după care scuipă în palme, dau șepcile pe spate și se apucă de lucru pe ritmul odelor înălțate marelui conducător. Nici ploaia, nici vântul și nici dorul de cei de acasă nu mai contează. Gândul lor e cum să doboare recordul fraților chinezi, iar până la urmă reușesc: opt kilometri de drum de munte reparat și terminat în zece zile și nouă ore. Juriul e surprins de performanța coreenilor, muncitorii aruncă șepcile în sus de fericire, în timp ce Marele Kim Jong-du anunță trei zile de sărbătoare națională.

La urmă, intră în concurs și românii. Senini, relaxați, spărgând semințe de bostan, spunând bancuri. Fără să se streseze. O companie (vorbim de un SRL de pe Clisură, din Sichevița), care câștigă o lucrare de pietruire a DJ 571 și 571 A, în valoare de 343.000 de lei, și în lungime de aproape 8 kilometri. Bă, fraților, am văzut și am auzit multe la viața mea, inclusiv despre acei chinezi care au construit de la zero un hotel cu 30 de etaje în doar 15 zile, dar ce mi-a fost dat să citesc în contractul încheiat cu Direcția de Drumuri Județene Caraș-Severin, întrece orice imaginație. Minune Dumnezeiască, nu alta: 8 km de drum pietruit în șapte zile de la emiterea Ordinului de începerea lucrărilor semnat de Primăria Moldova Nouă. Șapte zile, nu mai mult. Păi numai transportul a zecilor de carosate pline cu piatră și sort îți ia o săptămână. Să nu mai punem la socoteală împrăștierea și compactarea. Plus organizarea de șantier și câte și mai câte.

Don president! Don Romică, eu înțeleg că trebuie să trăiască și firmele liberale. Să mănânce și gura patronilor o ciorbiță, dar parcă e prea de tot. Prea bătător la ochi. Să dobori recordurile chinezilor și coreenilor, când pe noi ne știe toată lumea că nu suntem în stare terminăm 100 de kilometri de autostradă în 10 de ani, sună ca dracu. Ia și verifică matale cum stau lucrurile și vezi dacă nu cumva în loc de piatră și sort e mai mult pământ întins pe drumurile alea două. Că așa vorbesc gurile rele.

A, și încă ceva, pentru cârcotași. E adevărat, la o lucrare atât de „complexă” și garanția a fost una rezonabilă: șase luni. Până să ieșim din iarnă. După care, alți bani, altă distracție și, cine știe, un alt record în materie de finalizări de lucrări…

La fel era și la școală. Veneai cu lecția neînvățată, te prindea profesorul copiind, șopteai colegului din fața ta ori făceai vreo prostie în pauză erai pregătit cu mâna întinsă să primești binecuvântarea liniarului sau a nuielei care, obligatoriu, făcea parte din parte din categoria materialului didactic. Nu crâcneai și nici nici prin cap nu ți-ar fi trecut să-l întrebi pe dascăl de ce te altoia. Nici nu aveai curajul să te duci acasă să le povestești ălor tăi ce-ai pățit, că te cafteau și ei. Așa erau vremurile: tăceai și înghițeai. Iar dacă aveai simțul umorului, ba te și lăudai la puștoaicele din clasele mai mici așa, de amorul artei!

Nu știu dacă a fost bine sau nu, atunci. Nu știu dacă s-a învățat de frica bătăii ori dacă nu aveam alternativă la ceea ce ni se repeta până la enervare: ai carte, ai parte! Pe atunci, diploma era sfântă. O aveai, erai șef până la pensionare. Bine, nu toți care terminau o facultate erau și deștepți, dar asta nu mai conta.

Astăzi, școala e cum e. Fără nuia, rigle, jigniri, vorbe aruncate aiurea, dar și cu profesori timorați, care refuză să mai predea la ore, cu clase monitorizate cu camere de supraveghere. Așa cum se întâmplă  într-un colegiu din Satu Mare unde, jigniți în permanență, unii profesorii au fost aduși în pragul disperării, până au făcut plângeri penale împotriva elevilor (care susțin că li se încalcă intimitatea cu prezența acelor camere de supraveghere) în timp ce alți dascăli, au apelat la polițiști pentru a-și ține orele. Cei din comitetul director ridică din umeri și dau de înțeles că au făcut tot ce le-a stat în putere să aducă liniștea în școală, dar degeaba.

Probabil, cazul de la Satu Mare nu este unul izolat. Cu atâta democrație și atâtea drepturi ale copiilor, stai și te întrebi: o fi bine, o fi rău?

Dar ce să vezi, frate, minune, nu alta. Deodată, lebedele se dau peste cap și se transformă în prințese. Una mai sexi decât cealaltă. Uluit de flic-flac-urile necuvântătoarelor, Siegfried, alias nea Pătru Daea, se prinde în horă, mă rog, în ceea ce e pe scenă, pentru că se îndrăgostește subit și iremediabil de Odette, care se dovedește a fi prințesa lebedelor. Și înainte de coborârea cortinei la sfârșitul actului I, Siegfried de Mehedinți, îi mărturisește Odettei, în aplauzele furtunoase ale publicului: „Tot timpul fac balet cu mintea, pentru că o am la mine. Nu obosesc.”.

Bă, nea Petre, de unde dracului le tot scoți, domnule? Ieri erai la Bruxellex cu jalba în proțap pentru cormoranii care fac baie în piscine, și cu urșii, care au plecat teleleu din bârlogul lor pentru a dirija circulația mașinilor pe Valea Prahovei. Mai an, o dădeai cu oaia care e statui vie căci, vorba aia, lângă ea găsești o frunză, dar lângă frunză nu găsești o oaie! Azi o dai cu baletul. Ne înnebunești, nu alta, nea Petre cu reflecțiile matale filosofice. De unde îți vin toate astea? Nici tălică nu știi? Cum vine, bre, treaba asta, le zici, dar nu știi de unde le scoți?

Auzi, dar e adevărat că matale primul lucru pe care îl faci când cazi din pom întâi și întâi te uiți dacă ai coaste rupte, pe urmă te scuturi bine, bine de țărână şi abia pe urmă începi să zbieri? Adică, nu zbieri înainte cum fac alții să atragă atenția. Normal, cum să zbieri înainte ca prostul, doar de dragul de a impresiona pe ăia din jur? Cum, asta se întâmpla de mult, în tinerețe, când erai dănac și umblai noaptea la fete? La alea la care te suiai să scuturi le dudele și corcodușele? Ai dreptate, la asta nu m-am gândit. Cum să te urci la anii matale în cireș, nuc sau ce-o fi el, că doar nu ai dat în mintea copiilor.

A, de la suit în dud și de la căzături ți-au rămas reflecțiile astea filosofice. Da, da, da… Acum înțeleg nea Petre, pardon, Siegfried. Stai, că m-am zăpăcit de tot…

Astăzi? Poliția e plină sindicate, de civili, de Zile ale porților deschise, de activități tematice, ba chiar și de proteste în fața guvernului și de polițiste fără număr, vorba lu’ Adi Minune. În Poliția de azi e ca la târg, unii vin, se uită în stânga și-n dreapta, socotesc, analizează, stau un an, doi, după care pleacă fie că nu suportă ordinele altora, fie că leafa e prea mică. Și dacă tot e democrație (bă, mie să nu-mi vorbești așa că reclam la sindicat și dai de dracu), polițistele, alea mai idilice și mai nebunatice, renunță la fusta și vestonul din inventar și o dau pe videochat. Că vorba aia, că de cât s-o faci pe de-a moaca cu colegul în timpul misiunii, mai bine pe bani, să se bucure și ochiul, și sufletul bărbaților ahtiați după nebunii pe net.

Într-o astfel de ipostază au găsit-o ăia de la DIICOT pe Luana în timpul perchezițiilor de la frații Tate. Fata a lucrat în poliție, ca ofițer, dar s-a lăsat de meserie când a văzut că leafa îi ajungea doar pentru primele zile din lună. În următoarele zece mânca covrigi cu iaurt, iar în ultimele zece făcea greva foamei. Așa că, Gogule, fata s-a apucat de videochat, a satisfăcut toate fanteziile erotice ale ălora care stăteau cu ochii bulbucați în fața computerului, după care a devenit consultant în gașca fraților Tate, expertă în administrarea activităților pornografice în mediul online. Câștiga în două ore cât într-o lună la Poliție.

Nea Bode, între două plagiate și o ședință în Modrogan, vorbește și matale cu don Ciucă să le mărească lefurile polițiștilor că altfel, într-un an, doi, rămâne poliția în curul gol. Că unii s-ar putea să plece să-și caute de lucru pe afară, iar altele să experimenteze videochat, ca Luana, a cărei credință jurată patriei și poporului a ținut până la prima leafă.

Bă, băieți, voi, în lipsă de subiecte, vă dezinformați cititorii. Știți de ce? În primul rând uzina asta, în care mandea a lucrat vreo șase ani, nu a fost niciodată combinat. Nici pe vremea lui Ceașcă, când avea cel puțin 12 secții de producție, nici după 1989 când s-a numit, pe rând, Socomet, Gavazzi Steel ori Mechel. Asta pentru că un combinat siderurgic cu o singură secție, oțelăria electrică, și aia în conservare de vreo 10-12 ani și cu un laminor în care, aproape doar zidurile a mai rămas de el, nu are cum să existe. Un combinat cu 3-400 de angajați nu este combinat ci, în cel mai bun caz, el poate fi un punct de lucru al unei companii mai mari, așa cum este în cazul TMK Reșița.

Pe de altă parte, măi, băieți și măi fete. Unde ați pomenit voi ca o fostă uzină  socialistă pe care s-a pus lacătul capitalist, mare cât plosca, să-și deschidă din nou porțile? Dați-mi un exemplu în județul ăsta și îmi fac seppuku. Unul singur. Hai să le luăm pe rând. Arsenal Reșița, mândria tunurilor românești. Am avut și ministru la Apărare, Frunzăverde, despre care un alt confrate spunea, citez din memorie: „lumea se călca în picioare să-l atingă.” Adică, făcea minuni pe unde trecea pasul lui. Doar la Arsenal nu s-a întâmplat una ca asta. Apoi, mina de la Anina. A trecut Băsescu pe acolo într-o dimineață de iarnă, plângând pe umărul celor ce-și pierduseră copiii și bărbații în explozia din subteran, și asta a fost tot. A mai deschis-o careva de 15 ani? Păi vedeți, măi, copii. Minele de uraniu, de fier și de ce-or mai fi fost ele de la Ciudanovița, Lișava, Ruschița, Lupac. Combinatul de mobilă Balta Sărată. Cum, n-ați știut că am avut și o altfel de fabrică până la momentul privatizării? Păi, vedeți? Și voi credeți că uzina aia din Oțelu Roșu (combinat siderurgic, cum vreți să-i spuneți) se va (mai) deschide vreodată, că așa v-a spus vouă primarul Mălăiescu.

Ce naivi sunteți, măi, copii, ce a păpat gaia e bun păpat. Și încă ceva: nu mai dați urechea la don Luca care de când s-a închis oțelăria electrică tot asta repetă întruna: vin ăia, vin ceilalți, și de venit n-a mai venit nimeni. Și nici n-o să mai vină.

Noi (ca popor creștin și iertător ce suntem) am uitat și de interzicerea funcționării școlilor în limba română, și de îngrădirea drepturilor etnicilor români, și i-am aștept pe ucraineni în vămi cu pături, ceai, cafea, pachețele cu mâncare, apă, țigări și ce-o mai fi fost, gândindu-ne că așa ne vor primi și pe noi ungurii în cazul că ne vor ataca nu știu cine.

Mai mult de atât, ăia de la București le-au dat casă, masă, ba chiar și bani de buzunar, să nu simtă că erau în țară străină. Și ca să arătăm lumii cât de ospitalieri suntem noi, am deschis granițele terestre, maritime și aeriene pentru trupele și armamentul NATO și USA, primindu-i cu pâine și sare pe combatanți, cu mămăligă și brânză, ciorbiță și sărmăluțe în foi de viță.

Vai ce parodie de scenariu scris pentru naivii Europei, dar nu numai. Sute de milioane de oameni au pus botu’ la discursurile nervoase ale actorului la adresa Occidentului. Pe fondul morții a zeci de mii de militari și civili, din primele zile ale războiului  Zelenski le-a tot cerut ălora care păreau interesați să-l sprijine, fie cu intrarea în NATO sau UE, fie cu armament de ultimă generație. Nu mâncare, nu alimente sau medicamente de primă necesitate, ci puști, rachete, tancuri, drone, avioane, bombe și ce se mai găsește prin depozitele strategice americane și NATO. Aliații, oameni de calitate, ce să mai vorbim, executau orbește ordinele acestuia, bucuroși că scăpau de armamentul aflat pe stoc, în timp ce actorul de la Kiev cerea mai mult, și mai mult de fiecare dată.

Acum, Zelenski așteaptă ca Putin să cadă de la fereastra cabinetului său să-și rupă un picior și chiar să moară. Sau să se mai ia la trântă cu ursul, ca în reclama aia de pe vremuri, pentru ca războiul să se termine. Dar până atunci, trage o fugă până la Washington DC să se întâlnească cu moș Biden, îmbrăcat în haine ce fac parte din recuzita teatrului, cu aceeași bocanci, tricou și pantaloni pe care îi purta și în urmă cu an. Semn că pacea e doar o iluzie pe care și-o fac toți cei care au crezut în acest scenariu scris de urmașii lui Tolstoi.

Vă mai amintiți de Bombonel, cel din urmă cu 20 de ani care, într-un moment de beție al puterii, i-a îndemnat, rânjind, pe ziariști să-i numere ouăle? Cum care Bombonel? Ăla, bă, de la PSD care ajunsese prim-ministru. Ăla cu mătușa Tamara, cu livingul și mobila de bucătărie aduse de unde o înțărcat dracu’ copiii, tocmai din China lui Jiang Zemin. Da, bă, să-i numere ouăle. Ha, ha, ha, asta da glumă demnă de un …bombonel, cum îl alintau prietenii și cunoscuții pe Adiță Năstase, care avea o fermă de moțate la Cornu.

După modelul lui Năstase, mulți alți politicieni au căzut în patima creșterii găinilor de curte. Unii au comandat gazon de gazon, tocmai în Olanda, pe considerentul că din ouăle alea prepari cea mai bună omletă din lume. Alții, mai patriotici, au mers pe rețeta tradițională, cu iarbă autohtonă și uruială din glia strămoșească. Lista e lungă și aș pierde vremea să enumăr politicienii care se laudă pe Facebook, în interviuri ori în ziarele de divertisment cu isprava lor. La unul, m-aș opri, însă. Pentru că mi se pare special. Sau cel puțin așa îl văd eu.

Tras mereu la costum, cu batistuța la vedere, răsfrântă peste buzunarul vestonului. Ați ghicit: Rareș Bogdan. Spre deosebire de Adiță Bombonel, Batistuță al nostru a ales să crească găini în București. În curtea casei din Capitală. Cine e ca el. Toți cresc porci, curci, viței și alte orătănii la sat, numai el în București. E drept, nu lângă Casa Poporului și nici lângă sediul din Modrogan al PNL, dar totuși… Deocamdată nu are multe, doar vreo douăzeci și ceva și nici nu i-a îndemnat pe ziariști să-i numere ouăle, dar mai are timp. Când e acasă, el cu mânuțele lui le hrănește, le mângâie și le vorbește de programul liberal „Dezvoltăm România”, și să vedeți drăcie cum se pun pe ouat găinile. Sunt ambițioase și se iau la întrecere, nu alta. Când e la Bruxelles, sună acasă. Mereu la oră fixă, să le amintească nevestei și copilului să le hrănească, să le schimbe apa, să curețe găinatul. Din punctul ăsta de vedere, e foarte grijuliu, dar și găinile îi sunt recunoscătoare, lăsând în cuibar cel puțin 12 ore pe zi.

La drept vorbind, ce să facă toată ziua și la Bruxelles? Că la un moment dat te plictisești de atâtea restaurante și muzee, shaormerii și buticuri. De atâta moțăit la ședințele alea lungi și plictisitoare. Cu siguranță că se vor găsi destui cârcotași să râdă de el că a ajuns să crească găini în București. Și nu e drept. Omul cât trăiește în viață, învață. Așa și el, învață chiar și din vorbele alea grele cu care îi trimitea pe liberali la lada cu gunoi a istorie și promitea că el și ai lui vor tăia pensiile speciale în mai puțin de o lună de la preluarea puterii. Acum încearcă să crească găini. Ce aveți cu Batistuță, are și el o dambla! Dacă îi reușește și se lasă de politică? La așa ceva nu v-ați gândit! 

După 1990, a început nebunia. Satisfăcuți de lovitura dată dictatorului și ălora din partidele istorice și contemporane, Iliescu și Petrică Roman, cum vedeau câte un ofițer cu bolovani pe umeri, cum îl chemau la ei și îi întrebau tovărășește, direct și fără ocolișuri: „Vrei să te fac general?” Poi, cine era prostul să fi zis ba? Unii au avut bunul-simț să spună că nu îndeplineau condițiile, fiind doar lent-colonei. „Nu-i bai, nene, am făcut noi împreună lovitura asta de stat, pardon, revoluția, și nu suntem în stare să te înaintăm la gradul de general? Mâine te facem colonel plin, iar săptămâna viitoare, pentru merite deosebite aduse Bulevardului  Victoria Socialismului, vei fi general.”, îi încuraja Iliescu pe sceptici.

Adevărul că țara post-decembristă avea nevoie de generali, chestori și amirali ca de aer. Și ca să nu supere pe careva, nici măcar pe ăia de la trupă, ne-am trezit cu generali făcuți din rândul civililor. Nu a contat ramura sportivă, ci performanțele pe terenul de fotbal, pe apă, pe terenurile de tenis și aplauzele din spectacolele de muzică populară. În câțiva ani, armata s-a umplut de generali, unii zic că la un moment dat aveam vreo 2.350, la cel mult 70.000 de militari. În mod firesc, din ceata asta de pițigoi (dai într-unul, pică doi) s-a ridicat un general care, de dragul politicii, și-a dat jos vestonul cu epoleți și fireturi de aur să fie făcut prim-ministru și, cine știe, președinte peste doi ani!

Vă dați seama, iubiți cititori, să fi avut bădia Ștefan din Apus de Soare  atâția generali în armata domniei sale ori neica Mihai Viteazu de la Craiova unde ar fi fost granița noastră de răsărit, ca să nu mai vorbim de cea vestică? Cu siguranță că astăzi Austria nu s-ar mai fi opus intrării noastre în Schengen!

Dar să lăsăm gluma la o parte, că vreau să te întreb ceva la modul cel mai serios: Bă, Romică, ce căutai, bre, cu Touareg-ul Consiliului Județean la ora aia, în afara programului de lucru? Că ieri, și cu atât mai mult aseară, nu lucra nici dracu-n țara asta, să fi zis că veneai de la nu știu ce inaugurare de drum. Ai coborât de pe munte sau veneai de la o paranghelie cu camarazii? La urma, urmei nici nu mai contează de unde veneai. Important e că te duceai acasă, la Dumbrăvița, cu gândul la proiectele tale ce nu-ți dau pace nici noaptea. Bine, mă, cu elicopterul nu puteai face asta? Că acolo în aer nu sunt nici semne de circulație cu „cedează trecerea”, nici TIR-uri și nici polițiști de la rutieră care să te tragă pe dreapta. Și ajungeai mai repede. De ce cu Touareg-ul Consiliului Județean? Că ai făcut mașina asta harcea-parcea. Amu un an ai dat cu ea în nu știu ce animal ce ți-o sărit în cale pe drumul Lugojului, apoi ai dus-o pe muntele mic și ai împotmolit-o în ale noroaie de ai scos-o cu tractorul. Acum ai făcut-o varză și te mai și lauzi că pe asta o arunci la fier vechi, că-ți ia tiristul alta nouă pe asigurarea lui. Eu cred că Frunzăverde s-ar răsuci în mormânt dacă ar știi ce a ajuns Touareg-ul lui de care avea grijă ca de ochii din cap. Pe tine te doare la bască.

Știi ce nu înțeleg eu, puiucule? Dacă tot ai vrut să te plimbi cu mașina, de ce nu ți-ai luat șoferul, pe Giusi, că de aia l-ai angajat. Să te ducă unde ai nevoie. Sau tu îl plătești doar să se pozeze cu tine pe la sărbători? Dacă n-ai vrut să-l deranjezi, de ce nu ai comandat un taxi să te fi dus acasă? Ori să-ți fi sunat un consilier, că ai o grămadă la cabinet? De ce, bă, de ce? Doar că pe tine te cheamă cum te cheamă și faci ce vrei tu în județul ăsta?

Bă, Romi, spune mersi că ai scăpat doar cu o sperietură că, ești sănătos și nu ai pățit nimic. Nu te mai gândi la Touareg și să nu-ți pară rău după el, că numai belele ți-a adus de când ești la CJ. Mai bine du-te la mănăstire  și aprinde o lumânare și vorbește cu duhovnicul, în cazul în care ai așa ceva, să ți se ierte toate păcatele cu voie și fără voie în ăștia doi ani de mandat. Și nu te mai urca la volan, că nu ți se potrivește precum manșa elicopterului.