De primit în casă, l-om primi, că așa suntem noi românii, miloși cu toată lumea. Îi vom deschide ușa și îl vom întâmpina cu un colind din folclorul de viață nouă: Moș Crăciun, Moș Crăciun// Te credeam deștept și bun// Dar mă uit la tine, zău// Vai și amar de curu’ tău// Că te-ai făcut foc și pară// Iar nouă viața amară// Că în loc de bucurie// Tu ne aduci doar sărăcie// Lerui ler și lerui lin// Numai jale, numai chin// Moș Crăciun, Moș Crăciun.

Cum altfel l-am putea pe colinda pe Moșul ăsta îngâmfat și fără minte care în loc de jucării, hăinuțe pentru copii și bombonele pentru seniorii patriei vine cu pensii și salarii la stat înghețate? Nu îl interesează că tot la a treia casă e un bătrân care nu are ce pune pe masă în ziua de Crăciun. Un copilaș care încă mai crede în darurile aduse cu sania trasă de reni. Că în loc de un cozonac, de o jucărie, de o punguță cu bomboane, el o să aducă vestea cea mare, a disponibilizărilor și a înghețării veniturilor. Băi, Moșule, cu pensionarii, șomerii și cu persoanele cu dizabilități ți-ai găsit să faci… aia mare? Atâta minte ai, bă?

Nu știu, dom’le, unde te-or fi găsit șefii tăi din Laponia sau ce pilă ai avut de te-or trimis la noi, că din câte știm noi, Moș Crăciun este darnic și e bun. Din sărăcia lui, el aduce bucurie și speranțe în casele creștinilor. Lumină și zâmbete pe fețele copiilor care un an întreg sunt sfătuiți să fie cuminți și ascultători dacă vor să le aducă Moșul ceva. Uită-te, bă, la tine cum arăți. Dincolo de mutra asta de bidon turtit, faci de rușine breasla lu’ Moș Crăciun cel adevărat, că la cât ești de cărpănos și de dușmănos, nici părul nu-ți crește, bă. Nici dacă ți-ai face implant, la câtă răutate ai în capul ăla. Chel ca Spânul din Harap Alb și negru la suflet ca ăla care crăpa de ciudă când vedea unul mai deștept decât el, mai bun la suflet și mai destupat la minte.

Cam așa arată Moș Crăciun din acest an, cu tichie de mărgăritar și nădragii rupți în cur care ne va face viața și mai amară decât e în realitate.

. Și ca lucrurile să meargă strună, să nu se mai piardă timpul cu tot felul de prostii, delegațiile au fost repartizate pe două grupe de lucru. Capii de serie, Franța, Germania, Italia și altele, au fost repartizați la Berlin. Exact ca la fotbal sau în alte sporturi. România a făcut parte din grupul Helsinki, unul care contează și nu prea în economia NATO, deși de-a lungul și de-a latul războiului a luat de la gura poporului ca să susțină cauza poporului frate ucrainean. De fapt, în războiul ăsta, România lu’ Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Nicușor și Bolojan a fost ca un soldat disciplinat și ascultător. Un bun executant care a ieșit mereu bine la inspecția de front, la bătut pasul de defilare, la exercițiile tehnico-tactice de la câmpul de instrucție. Dar n-a fost de ajuns.

Între noi fie vorba, nici ăștia de la NATO nu sunt chiar așa de proști cum îi crede Trump și Putin. La ce să ne fi chemat la discuțiile de la Berlin, cât timp noi suntem vai de mama noastră. Cu inflația cât Casa Poporului, cu deficitul bugetar care la noi crește într-un an cât la alții în trei. Mai pe românește, la ce să ne fi chemat dacă noi, concret, nu ne-am angajat la nimic de-a lungul acestor ani? Că am fi putut zice; „Bă, Mark (Rutte, șeful mare de la NATO) uite, ne-am gândit să ajutăm și noi Ucraina cu militari, cu niște kalașnikoave, aruncătoare de mină, cu câteva lăzi cu grenade. Uite, aici, soldele celor 1000 și ceva de generali pe care îi are Armata noastră, luați-le și dați-le lu’ fratele Zelenski.” Hai, înțeleg, nu s-a putut cu armament sau bani, dar măcar niște afeturi de tun, acolo, ar fi mers. Să vadă nord-atlanticii că avem voință. Dar noi, nu. Și atunci, pentru ce să ne fi chemat la Berlin?

Până la urmă a fost bine și așa. Nicușor a profitat din plin de programul lejer de la Helsinki și a mers la shoping. A cumpărat ornamente pentru bradul de Crăciun, globuri, beteală și o instalație electrică eco, papuci de casă îmblăniți, o căciulă cu urechi, dar și o pereche de patine, că erau la ofertă, a mâncat turtă dulce  joulukinkku și lanttulaatikko, a băut glögi, o băutură foarte asemănătoare vinului fiert, preparată din vin roşu, vodkă, suc de coacăze negre, zahăr şi diferite condimente: scorţişoară, cardamon şi cuişoare. Și după două pahare, a făcut selfie cu toți finlandezii pe care i-a întâlnit în cale la ora aceea.

Rămas fără obiectul muncii, Romi se ia de toată lumea politică, mai puțin de Jorjelu de la AUR al cărui fan a devenit peste noapte și pe care l-ar fi vrut președinte în locul lu’ Nicușor. Inclusiv de Elie Beau Le Jean, prietenul lui din vremea în care ne promitea să construiască  două spitale în Reșița, (unul ar fi fost prea puțin!) un sanatoriu la Marila, să pună pe șine un tren cu hidrogen de la Timișoara la Gara de Sud, și că o să facă din rahat bici, care pe deasupra o să și pocnească. Pe toți îi tocă mărunt, mărunt, apoi îi înăbușă în ceapa distuită, pardon, în tot felul de reflecții filosofice care fac din el un personaj nepereche.

Unde-i rost de bălmăjeală, hop și el. Un chibiț de la galerie care are impresia că le știe pe toate. Că se pricepe nu doar în chestiuni de politică, economie de piață și administrație, ci și la cele de Justiție. „Jos ăla!” „Huo Lia ciocârlia!” Un fel de Făt Frumos din tei, din lacrimă, din Dumbrăvița sau din ce vreți dumneavoastră care se ia la trântă cu toți cei care sug sângele poporului, vorba Domnului Tudor.

Mai nou îi bate obrazul lu’ prietenul său de la Oradea, ajuns boier mare la Palatul Victoria. E drept, mai cu perdea, dar tot nu se lasă. Amenință că nu mai plătește taxe și impozite și spune că va închide firma sa de transport, că lasă elicopterul la sol, în parcarea din fața casei, că nu va mai cheltui un leu în cluburile de la mare, dacă statul, al cărui exponent principal este nea Ilie, nu asigură o Justiție dreaptă, care să-l oblige, necondiționat să-și demoleze cabana construită ilegal pe Țarcu.: „Cer domnului prim-ministru Ilie Bolojan să arate, în ograda dânsului, că dorește să ia măsuri!” Și ca să-i arate că nu se joacă, spune că le va cere angajaților săi să intre, pentru început, în concediu fără plată, începând cu 20 ale lunii și până la Bobotează.

Iar pe domnul prim-ministru îl doare fix în pix de ce spune Puiucu. Dânsul are prea multe pe cap să se coboare la mintea lu’ Puiucu, E adevărat, odată i-ar fi zis lu’ Nelu Tăițelu să strângă sub stindardul liberal oștirile împrăștiate ba pe la Forța Dreptei, ba pe la AUR. De la AUR să aducă înapoi oaia rătăcită care de un an încoace gura nu-i mai tace, doctrina nu-i mai place, ci doar stă și behăie și toată ziua lălâie pe ale platforme de socializare. Dacă Tăițelu crede că se va procopsi cu Romeo, atunci să-l aducă înapoi în PNL, pentru propășirea marelui partid, vorba unui liberal veritabil, ca pe noi să ne fericească și să ne înveselească, cu prostiile lui. La anu’ și la mulți ani!

Și Făt-Frumos de la oraș vrea să se însoare, să scape  de gura lu’ tătâne-su, puțin îngrijorat de faptul că ăluia micu’ îi era gândul la tot feluri de festivaluri, concerte, bairamuri, majorate,  numai la însurătoare nu. „Însoară-te, măi, copile că anii trec, eu îmbătrânesc și tu tot holtei rămâi și nu e bine fătu’ meu, nu e bine. Însoară-te cu o fată cinstită și cu frică de Dumnezeu, care împarte dreptatea în mod corect, fără partipriuri.” Sătul de atâta cicăleală, într-o bună dimineață Făt-Frumos s-a urcat la volanul Logan-ului (era un Făt-Frumos autohton, de asta conducea Dacia) și a plecat să-și caute nevastă, tânără, frumoasă și de s-ar putea, și neprihănită. Și pe unde oprea, fătul nostru întâlnea tot felul de june, una mai frumoasă decât cealaltă, mai deșteaptă și mai harnică însă, cum se întâmplă de obicei, mai toate erau fie promise de micuțe, fie deja luate de alți omologi de ai săi.

Și pe când se pregătea să se întoarcă acasă cu buza umflată, numa’ ce aude strigături dinspre piața mare: „Lia, Lia, te așteaptă pușcăria!”  Asta-i Injustiția, și-o zis Făt Frumos care a grăbit pasul spre locul de unde se auzeau scandările: „Bolojane, du gonoiul, dă-l afară pe Predoiu!” Iar aia care face zarvă, precis e soră-sa Justiția. Și așa era. Justiția ieșise afară din case să-și strige supărarea, în timp ce soră-sa se ascunsese după fusta lu’ mă-sa bătrână. Se ascunsese și pitulase dosarele coanei corupția. „Ei, aici e de mine. De aici trebuie să-mi aleg fomeie deșteaptă și cinstită.”, și-o zis Făt-Frumos frecându-și mâinile fericit.

Și s-a amestecat cu oamenii, s-a pierdut în mulțime, fascinat de cum scandau: „Lia, Lia, te așteaptă pușcăria!”  „Bolojane, du gonoiul, dă-l afară pe Predoiu!” Nu mai văzuse așa ceva până atunci. Totul spontan, din suflet și din simțiri. „Da, bă, ăștia oameni drepți și cinstiți. De aici o să-mi aleg fomeie”, și-a zis el fericit. Și scandau oamenii ăia și împotriva lu’ Ponta, și a lu’ Grindeanu, și a lu’ PSD și asta îi umplea inima de bucurie. Totul până când, ceva îl puse pe gânduri, că prost nu era el să nu bage de seamă că nimeni nu amintea în slogane nici de de Barna ori de Vlad Voicuescu, și nici de ăla care e președinte la CJ Iași, de Moșteanu ori Clotilde Armand… „Păi așa nu mă mai joc”, și-a zis Făt Frumos, care a încălecat pe-o șa și s-a întors acasă neînsurat.

Deci, dragă domnule țăran, politica asta nu este pentru matale, cel de la coada vacii. Nu că ai fi mai prost decât alții or că dânsa ar fi o curvă, după cum zic unii, ci pentru că, domnule țăran, politica otrăvește suflete, dezbină prieteniile, destramă familiile, ucide speranțele. Din om sănătos și zdravăn la cap, ajungi să o iei razna, să te îndepărtezi de prieteni, chiar și de părinți și frați. Nu cred că ai nevoie de așa ceva, acolo în căsuța de la țară unde dimineața te trezești cu zâmbetul pe buze, iar somnul ți-e ocrotit de crucea făcută înainte de culcare. Politica este făcută pentru orășenii care, vorba cântecului, au uitat că „La țară-nfloresc toți pomii// De la țară vin toți domnii. Drept pentru care, au uitat obiceiurile strămoșești, poveștile bătrânilor din serile lungi de iarnă, gustul mămăligii și al laptelui nefiert, dar mai ales, buna-cuviință și credința în cele sfinte.

Ca un sfat, acum în postul Crăciunului,  dragă domnule țăran, lasă-i pe ei să se spurce unii pe alții, în Parlament, să se hlizească seară de seară la televizor, să-și numere arginții și dosarele penale. Lasă-i să-și spună poalele-n cap și să se încaiere ori de câte ori au ocazia. Un spectacol dezagreabil acum, de sfârșit de an, care ne arată cât de hidos este chipul politichiei mioritice.

Matale, vezi-ți de cele moștenite de la muma și tata-bătrân. Scoate din odaia de la drum, hainele ale bune, de sărbătoare creștinească, întinde masa cu bunătăți simple și sănătoase ce amintesc de pământul pe care îl muncești cu trudă și de „Scumpa noastră copilărie// Tinerețe cu păcate. Apoi,  împodobește bradul și așteaptă-ți colindătorii. Cu sufletul curat, cu dragoste și cu convingerea că atâta timp cât faci toate acestea, n-ai să-ți părăsești niciodată casa părintească, căci în ea mereu îți vei găsi liniștea sufletească.

Astăzi, locul ei este luat de partid. Nu contează culoarea. Ai carnet de membru, ai parte de toate. Fără examen, fără o pregătire de specialitate pentru funcția ce urmează să o ocupi. E suficientă o cerere olografă adresată ăluia care taie și spânzură, stăpânul inelelor ce ține în mâinile sale pita și cuțitul: „Subsemnatul… fiul lu’ și al … solicit prin prezenta un post de… Și aici precizezi ce post vrei. De la director și asistent manager, până la ceva mare într-un minister, într-o regie sau companie de stat. Sau, de o recomandare din partea ălora care împart puterea.

Spuneam că pregătirea școlară nu contează. Nici măcar aia profesională. Moșteanu e un exemplu. Nu doar că nu terminase o facultate, dar nici măcar nu știa cum arăta pe dinăuntru o unitate militară. Nu știa, dar el fusese pus să conducă Apărarea, să le ordoane generalilor să bată pas de defilare și să nu lipsească de la inspecția de front. Și când credeam că useriștii au învățat ceva din experiența asta, prin târg se aude că viitorul nominalizat la conducerea ministerului este un specialist în creșterea porcilor de rasă. Porci, unul și unul, crescuți de mici, cu grijă, dragoste și în respect față de normele UE, în porcăria de la Fizeșul nostru din Banatul de Munte.

Bine, creșterea porcilor e un hobby, că adevărata sa meserie e cea de inginer electrotehnic. Adică, un fel de inginer electric, conform DEX. Și într-un caz, și-n altul, legătura dintre cele două preocupări și viitorul său la comanda Apărării este ca cea dintre sulă și prefectură. Cu o deosebire că în adolescența sa Șipoș împărțea în pauza dintre ore sandvișul cu unsoare, ceapă și boia cu Nicușor Dan, colegul său de clasă, de la liceul din Făgăraș. Ba, chiar săreau gardul în grădina vecinului care avea cele mai frumoase cireșe de pe stradă.

În cazul ăsta se schimbă socoteala. Când în copilărie jucai lapte gros, iubeai aceeași puștoaică cu colegul de bancă și te trăgeai de șireturi cu viitorul președinte, la ce-ți mai trebuie pregătire și experiență în domeniu ori să zboare Ghiță din coteț? Important e ca domnul Șipoș să se fi purtat frumos cu porcii, să le fi vorbit cu calm înainte de asomare, explicându-le rostul lor în această viață trecătoare.   

Teoria ca teoria, dar practica te omoară. Așa și cu Băluță favoritul sondajelor de opinie din campania electorală. Aseară, la afișarea primelor rezultate neoficiale, omului nu-i venea să creadă ochilor, după ce o lună de zile i se inoculase convingerea că va fi noul primar general al Capitalei: „Bă, tătică, stai liniștit, situația e sub control, Ciucu se bate cu Drulă, iar tu vei fi alesul,” l-au tot încurajat ai lui. Și cum să nu fi crezut Băluță, atâta timp cât și marele Pieleanu îl scotea de trei ori pe zi câștigător? Așa că, deși i se înmuiaseră picioarele la afișarea pe ecranul televizorului a scorului de ora 21, el tot a crezut într-o minune. „În ceea ce privește rezultatul exit poll-ului, el este unul neconcludent, este esențială numărătoarea voturilor și îi rog pe toți colegii mei din secțiile de votare să fie extrem de atenți și să somez pe toți cei care au gânduri necurate să uite de ele. Vom supraveghea numărătoarea voturilor până în ultima secundă” Știa el săracul, ce știa, din moment ce până și Anca Alexandrescu a avut mai multe voturi decât el. Ce să-i faci, copil bun, harnic și ascultător, dar fără noroc în viață.  

Înfrângerea lui Daniel Băluță reprezintă o palmă usturătoare primită de PSD. Încă una, dacă e să ne gândim la cele contabilizate până acum și care au dus partidul într-o situație ridicolă, aceea de a face opoziție într-o coaliție aflată la guvernare. Un partid care vorbește mult, amenință, și mai mult, cu ieșirea din guvern, dar care pare resemnat, fără vlagă și fără soluții la măsurile lui Ilie Sărăcie. Deși este cel mai mare partid din această alianță, PSD nu a dat țării nici președintele, nici premierul și, iată, de aseară, nici primarul general al Bucureștiului.

Social-democrații au pierdut duminică Primăria Generală, dar au câștigat Consiliul Județean Buzău, prin Marcel Ciolacu, și Primăria Marga, prin fiul rătăcitor, Lăiță Beg, ceea ce demonstrează încă o dată că PSD rămâne un nesecat izvor de talente și tinere speranțe în ale politichiei de pe la noi!

Care Jorjel s-a bucurat și nu prea că a fost reales la marele congres. Bucuros că a îmbrăcat șuba lui Pintea haiducu’, însă sceptic, trist și rezervat în privința viitorului, precum baba Vanga „În 2026 se poate întâmpla orice. De la a fi arestat până la a forma o guvernare cu AUR, o guvernare la care românii au mari, mari speranţe. Te poţi aştepta de la orice şi la fel este situaţia în societatea modernă cu care ne confruntăm”. Jorjele, ce dracu, bă? în loc să-ți încurajezi poporul aurist, jurându-te pe ce ai mai scump că vei muri de gât cu useriștii, pesediștii și liberalii și că la nevoie îl vei scoate din mormânt chiar și pe soldatul sovietic necunoscut, tu vii cu chestii de astea căcăcioase. Că de unde le scoți, bă, pe asta cu arestatul? Ai avea tu și ai tăi în cap numai avioane, dar lăsați-o mai moale, bă, că nici copiii de grădi nu mai cred în prostiile voastre.

Fii bărbat, măi, Jorjele, ce dracu. Că vorba ta, „nu e vreme de plânsete, nu e vreme de bocete, nu e vreme de relaxare, ci e vreme de luptă și de huiduit”. Bă, Jorjică, cum ați putut bă, să huiduiți la Alba Iulia, de 1 Decembrie, în timp ce se intona imnul? Ce haiduc ești tu, bă, de ai făcut una ca asta? Ce român se dedă la așa ceva, să-și șteragă bocancii plini cu imală de însemnele naționale? În loc să fi huiduit, de ce nu v-ați dus, bă, să vă dați cu capul de zidurile cetății? Că la urma, urmei, nu l-ați huiduit, bă, pe Bolojan, ci imnul țării pe care vă lăudați că o iubiți. O iubiți pe dracu, bă, Jorjele.

Eu în locul ălora care v-au păzit la Alba Iulia, v-aș fi băgat pe toți într-un țarc și v-aș fi dat amenzi până v-ar fi ieșit pe nas huiduielile alea. Și v-aș fi uitat acolo, până v-ar fi venit mintea la cap.

Problema lu’ Moșteanu, împuternicit de Nicușor și nea Ilie Sărăcie la comanda Armatei, e că uită de mână până la gură. Una spune azi, alta mâine. Să nu mai vorbim despre ce a făcut sau nu a făcut în urmă cu 15-20 de ani. Omul e varză sub toate aspectele. Varză creață de Bruxelles. Nu trebuie să stai de vorbă cu el, e suficient să-l privești cum vorbește la televizor să-ți dai seama că habar nu are pe ce lume trăiește. Îl întrebi la ce universitate și-a făcut studiile și o dă în bâlbăială. „Parcă Atheneum, din câte îmi amintesc. Vă dați seama, e mult de atunci și niciodată nu mi-am încărcat memoria cu fleacuri de astea: cine m-au fost colegi ori profesori. De un lucru sunt sigur: am început mai multe facultăți, dar nu mă întrebați pe care dintre ele am terminat-o că nu-mi mai știu. E trecută în CV-ul personal, dacă vă interesează”, le-ar fi spus ministrul cârcotașilor.

 Ăia de Atheneum neagă că ar fi avut un student cu numele ăsta, în timp ce el își amintește brusc că de fapt, nu e vorba despre Atheneum, ci despre Bioterra: „La câte am pe cap… La urna, urmei, ce contează unde am făcut facultatea? Că e vorba de Atheneum sau Bioterra, tot un drac. Important că am făcut-o cum au făcut-o și alții. Iar dacă nea Ilie îmi cere demisia până la 1 Decembrie, nicio problemă. Cum mi-am găsit de lucru și până acum, conducând consilii de administrație și ministere, fără ca cineva să mă întrebe câte clase am, îmi găsesc și de acum înainte. Că vorba aia: «cât USR e în floare, nici în pix nu mă doare»”.

Puzderie de turcaleți, care călare, care pe jos, mărșăluind într-o demonstrație de forță, nemaivăzută până atunci pe meleagurile moldave, de la bucătari, ospătari, grăjdari și eunuci, până la temuții ieniceri și spahii. Dar, exact ca în Scrisoarea a III-a a lu’ Eminescu al nostru, moldovenilor li s-a fâlfâit de dușmani și nu s-au temut o clipă de ei căci, așa cum consemna cronicarul în letopiseț, de partea lor au avut râul, ramul și iubirea de moșie. Ba, chiar și vântul, care începuse să sufle cu putere chiar atunci, în ziua aceea de vineri, 10 ianuarie, zi în care moldovenii postiseră și se rugaseră dimineața în biserică să termine repede și cu bine bătălia ca să aibă un weekend liniștit.

Calm, fără să-și piardă cumpătul, Ștefan cel Mare și Sfânt, i-a convocat pe cei mai destoinici generali ai săi, întrebându-i ce este făcut când a aflat că raportul de forțe era de 1 la 5 în favoare stră, stră, străbunicilor lu’ Ercep Erdogan și Fatih Terim, cel de la Galatasaray. „Luptăm, Măria Ta, asta facem. Chiar dacă raportul ăsta are o marjă de eroare de plus, minus 3 la sută, tot ne vom da viața pentru țară și popor și al său conducător. Adică, pentru tălică”

Zis și făcut, moldovenii au luptat ca niște lei paralei, după cum aveau ei să se laude peste veacuri, deși nu văzuseră în viața lor un asemenea animal de safari. I-au atras pe otomani mai la deal de Vaslui,  într-o vale mlăștinoasă și urât mirositoare, de la gropile neconforme cu gunoaie menajere,  și au început să-i căsăpească ca pe hoții de cai. Pe unii i-a făcut șnițele de la atâtea lovituri cu parul și ciocanul, iar pe alții i-a tocat mărunt, mărunt, ca pentru pârjoale moldovenești. Nechezau caii, croncăneau ciorile, chirăiau otomanii, mlaștina aia se făcuse roșie de la atâta sânge vărsat, iar cerul se înnegrise de la corbii pregătiți de festin. Pe scurt, turcaleții au luat bătaie la curul gol și puțin a lipsit ca însuși Suleiman Pașa să fie luat prizonier și prezentat ca trofeu de război în cetatea de scaun a lu’ Ștefan cel Mare.

550 de ani mai târziu, istoria se repetă. Cu o singură observație, nu mai e vorba de invazia urmașilor lu’ Suleiman Pașa, ci de un atac cu o dronă rusească. Război modern. O dronă care a survolat Dobrogea, apoi județele Tulcea și Galați. Armata a trimis două avioane de luptă în urmărirea ei. Drona, când apărea, când dispărea de pe radare. Piloții și-au dat seama că era blândă, inofensivă, că nu venise să ne facă pagube ca-n Ucraina, ci doar să observe dacă fermierii au terminat arăturile și însămânțările de toamnă, și au lăsat-o în pace. Și bine au făcut, că dacă trăgeau cu tunul sau lansau vreo rachetă, cine știe ce nenorocire se mai întâmpla. Că vorba lu’ Ionuț Moșteanu, primul soldat neinstruit din istoria țării pus să conducă Armata:  „Nu putem să tragem fără să ne gândim la consecințe.” Ai dreptate, mon cher, când ți-o mai făta mintea, să ne dai și nouă un pui!

Până la urmă, drona s-a lovit de crengile unui corcoduș din gospodăria lui moș Gheorghe, un țăran autentic care a povestit cu lux de amănunte prin ce trecut în dimineața de marți: „Stăteam pe tronul privatei tradiționale din fundul grădinii butonând iPhon-ul 17 când, deodată am auzit un vuiet prelung, urmat de o bufnitură scurtă, dar zgomotoasă. Am sărit ca ars de pe tron și am ieșit repede din privată cu izmenele în vine. La doi pași de mine, un fel de lighean șifonat rău de tot, care piuia și pâlpâia slab. Sincer, mă așteptam ca de sub el să-și scoată capul omuleții verzi, dar nimic. Eu m-am uitat la dânsul, dânsul la mine, și la un moment dat mi s-a părut că a încercat să se ridice, așa că am luat un par și l-am pălit până când a amuțit. Apoi l-am sunat pe don primar, dânsul mai departe. Așa am aflat că arătarea aia care îmi violase mie proprietatea nu era  OZN, ci dronă. Seara m-a sunat don ministru Ionuț și m-a felicitat, spunându-mi că făcusem treabă bună. Ba chiar foarte bună, cât două avioane de luptă la un loc.

Puțini își mai amintesc de acele vremuri. De îndemnurile considerate  responsabile și patriotice. Poate că așa era pe atunci, când România avea și fabrici, avea și uzine. La tot pasul te împiedicai măcar de o fabrică de conserve de legume și pește sau de confecții. De una de îmbuteliat suc (celebrul Cico) ori de confecționat galoșii din cauciuc. Să nu mai vorbim de zecile, de fabrici și uzine de prelucrat fierul, de fabricat locomotive, trenuri, mașini, avioane,  de sutele de mine, unele ajunse până la noi pe filiera dacilor. E de înțeles de ce lozinca respectivă a făcut istorie în epoca de aur în care ni se inoculase un alt slogan, cel cu „uzina noastră, casa noastră.”

Astăzi, la ce ar mai fi bună o astfel de lozincă? Că vorba aia, fabricile de legume, pește și galoși din cauciuc au dispărut, cele de îmbuteliat Brifcor nu mai există nici ele, ca să nu mai vorbim de minele de aur, fier, argint, cupru și cărbune ori de cele de fabricat vapoare și locomotive. Nu mai există nici măcar ambiția de a construi capitalismul, așa cum scrie la carte, și nici dorința de a ne întoarce în timp într-o lume în care, pentru o bună bucată de vreme, „adidașii de porc” și ghearele de pui „frații Petreuș” reprezentau simbolul fericirii și bunăstării.