Zău, bă? Cine ți-o zis că e imoral și neconstituțional? Președintele e președinte și când merge ca o jucărie trasă cu cheia, și când râde de unul singur. Pentru asta, el face ce vrea. La fel cum făceau Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân ori Mihai Viteazul. Sau crezi că ăia făceau altceva decât aveau ei poftă în ziua respectivă? Să fim serioși. Președintele face orice, numai să ne fie nouă bine.

El poate să dea curs reclamațiilor și sugestiilor venite din partea cetățenilor care reclamă lucruri neprincipiale, neconforme și nelalocul lor. Dacă pe e-mail-ul privat cineva sesizează faptul în Piața Amzei varza, gogonelele, mărarul și pătrunjelul se vând la preț de speculă, Nicușor se poate duce să verifice și să vadă cu ochii lui dacă lucrurile stau chiar așa. Întocmai ca domnul Cuza din scrierile cu ocaua și moș Ion Roată. Sau dacă are informația că în nu știu ce locație se adună duminică dimineața o mulțime de oameni e și normal că trebuie să meargă acolo, că de aia e președinte, să constate dacă nu se pune de rezmeriță, de un miting sau de vreun protest împotriva ordinii de drept.

Asta s-a întâmplat și ieri. De grija noastră, Nicușor s-a trezit cu noaptea în cap, și-a băut cafeaua cu lapte și când să treacă la omletă, a primit un measj pe WahtsApp legat de o adunare populară spontană. A lăsat totul baltă, s-a îmbrăcat repede, a chemat șoferul și dus a fost. Alarma a fost dată curvește de un dușman al președintelui căci, adunarea de oameni era de fapt adunarea USR-iștilor care îl lansau pe Cătă Drulă la Primăria Capitalei. De unde să fi știut săracul?

Când a intrat în sala respectivă și i-a văzut pe prietenii săi, n-a mai putut da înapoi. Ce-i drept, s-a bucurat să o vadă pe madame Țoiu, pe Drulă și mai ales pe Fritz care a dat tonul la distracție:„Dragi prieteni, vă rog aplauze, pentru colegul nostru, pentru președintele nostru, Nicușor Dan. Omul fără de care USR n-ar exista în această formă, omul fără de care Bucureștiul n-ar fi orașul dinamicii cu viziune ce este și omul fără de care România nu ar avea astăzi această atmosferă de speranță pe care o resimțim de câteva luni încoace. ” Ce frumos le-ai zis, măi tată, măi! Ptiu, pe tine, Fritzule, să nu te deochi!

Bă, Jorjelule, tu cum ai fi procedat în locul lu’ Nicușor? Ai fi făcut stânga-mprejur și te-ai fi întors la omleta de acasă, care oricum se răcise, considerând că e imoral, neconstituțional, ori  ai fi rămas, ca să nu creadă ăia că ești neam de straiță? Păi, vezi… Ș-apoi, ce-o greșit când a spus că se bucură văzându-și la un loc colegii de partid, prietenii și pe toți cei dragi lui? Tu nu te-ai fi bucurat? Ți-am mai spus, el ca președinte are tot dreptul să facă tot ce-i stă în putință ca nouă să ne fie bine. Și o face cu sârg și din dragoste pentru Fritz, Țoiu, Moșteanu și Drulă.

Dar, la urma, urmei, Jorjelule,  cu ce drept te legi tu de  domnu’ președinte? De Nicușoru nostru? De când și până când îi faci tu programul și îți permiți să te tragi de brăcinari cu dânsul? Bă, băiete, bagă-ți mințile în cap că în loc să dai toată ziua din gură, mai bine te-ai pune să faci o opoziție constructivă. Ei, drăcia dracului!

Moșteanu, de pildă. Ionuț Moșteanu, ministrul Apărării, care n-a ținut în mână în viața lui nici măcar un ZB, pușca celebră din al doilea război mondial. Ce să mai vorbim de o gamelă, o marmidă, o grenadă de mână, un AG, o lopățică. Și omul a explicat, sincer, de ce nu a făcut armata în vremea în care aceasta era (încă) obligatorie.

„În 1992 am intrat la facultate, apoi m-am apucat să muncesc. (ce? nu se știe!) Am zis că termin eu facultatea la un moment dat, Automatica. N-am mai terminat-o. (păi dacă muncea mai avea timp și de facultate? Să fim serioși, maitre!) După care, m-am apucat de o particulară, (ceva în genul: una cu sediul într-un garaj din Sectorul V.) am tot muncit (dragul de el.) Eu când am intrat de-a lungul vieții și am tot lălăit-o cu școala, cum se zice pe românește… (ptiu, să nu te deochi, deșteptu’ lu’ uica ce ești tu) După aia m-am angajat. De fiecare dată am fost head hunted (sculă pe basculă după care alergau patronii cu limba scoasă) au tras unii, alții de mine să vin să lucrez cu ei, ceea ce a fost convenabil.”

Și uite așa, prins cu școlile pe care le începea, după care le abandona, cu muncile la patron, apoi cu sarcinile trasate pe linie politică, anii au trecut și Moșteanu a scăpat și de ZB-uri, și de aviația la joasă înălțime, de salturi, târâșiuri, mâncare la cazan, pas de defilare,măsuratul  dormitorului cu bățul de chibrit, de tras la ținta „vacă”, de plantoane, gamele și toate cele ce țineau de armata obligatorie. Gurile rele spun că nici cu „Particulara” n-a dat-o prea bine, în sensul că, târîș, grăpiș, ar fi făcut-o, dar nimeni nu-și mai amintește dacă lucrarea de licență a susținut-o într-o universitatea adevărată ori tot în garajul din sectorul în care Vanghelie „Almanahe” avea să ajungă primar.

De ce ce spun toate astea? Ca să înțelegeți că există mereu o explicație pentru orice lucru, inclusiv pentru faptul că nu-ți trebuie multă școală, pricepere, vocație, sau îndemânare ca să ajungi cineva în viață. De exemplu, ministru’ Apărării.

Cum ar fi foamea de la un padoc din Reșița unde a apărut fenomenul de câ(i)nibalism. Sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă o doamnă parlamentară, cea care a descoperit acest loc al groazei în care câinii fără stăpâni sunt condamnați la moarte groaznică chiar din momentul capturării lor. Câini care se băteau pe leșurile altor câini. Imagini dintr-o altă lume, dintr-un alt timp, care au făcut turul rețelelor de socializare, al ziarelor, al poveștilor de groază. „Cum, bă, la Reșița cu tramvai și grădină botanică între căile de rulare, cu promenadă, cu pistă de bob și biciclete, cu funicularul ăla celebru, cu fântâna lu’ Lucaci, cu… Acolo se întâmplă grozăviile astea?” s-au întrebat unii convinși că ceea ce vedeau nu era decât un fake news ordinar, regizat, montat și distribuit de oamenii răi care au ce au cu primarul Popa și mâna sa dreaptă, în cea care ține trabucul, Dani Călin.

Da, acolo, că știți zicala aia cu „afară-i vopsit gardul, înăuntru e leopardul.” La drumul mare, tramvai, promenadă, plante perene, sau cum s-or numi ele, semafoare din cincizeci în cincizeci de metri, pădure de platani, stejari și salcâmi pe mijlocul benzilor de circulație, blocuri anvelopate, picturi murale, care îți iau ochii, te încântă și te fac să păstrezi amintirea unui oraș smart, inteligent sau cum vreți să-i spuneți.

În spatele a ceea ce vrea să-ți arate administrația, gunoiul băgat sub preș. Sau, Reșița cealaltă, cu Moniom, Cuptoare, Țerova, Doman, cartiere cu străzi de pământ, clădiri publice degradate, drumuri pentru care nu vor exista niciodată bani pentru a fi asfaltate, condiții de țară, deși taxele și impozitele sunt la fel ca cele de la oraș, și, peste toate, acest padoc al groazei.

De câteva zile, autoritățile locale mor de dragul bietelor dobitoace  rămase în viață. Au îndepărtat fecalele în care zăceau, au spălat și dezinfectat și sprayat cuștile, au pregătit adăpostul pentru frigul de afară, au făcut rost și de hrană, au luat legătura cu ONG-urile, îndeamnă populația să adopte câte un cățeluș cu părul creț.

A trebuit să vină o doamnă parlamentar, de care nimeni nu a auzise până atunci, să le bată obrazul celor din primărie. Cu atât mai rușinos, cu cât doamna respectivă face parte dintr-un partid, POT, care azi e, iar mâine s-ar putea să nu mai fie, căreia nu i-a fost indiferentă soarta câ(i)nibalilor de la padocul din Reșița. Ceea ce nu se poate spune același lucru despre autoritățile locale, asociațiile și ONG-urile care mor de dragul câinilor fără stăpâni.

Anul acesta s-a făcut atâta grâu, peste 13 milioane de tone, încât n-am avut unde să-l depozităm. Am umplut magaziile, pătulele, sacii din producția lui 2025, am mai dat și la unii la care avem obligații, dar tot a mai rămas. Și încă mult. La noi chestia asta se repetă, în fiecare an, producția de grâu este peste capacitatea de stocare și atunci, îl vindem în afară că doar nu o să-l lăsăm să se îngrașe graurii, ciorile, pitpalacii și alte păsări de curte cu ele. Îl vindem ălor care nu au, să se bucure și gura lor  de cel mai bun grâu de panificație din UE, după cum se lăuda mai zilele trecute ministrul Agriculturii: „Dumneavoastră de ce credeți că croissanturile franțuzești, mespais-urile vieneze și strudeul nemțesc sunt atât de bune? Păi dacă n-ar fi făcute din făina grâului nostru s-ar mai linge ei pe degete?”, dixit un specialist în materie.

Crește inima în mine când aud vorbe atât de frumoase rostite la adresa grâușorului nostru de Bărăgan care, iată, indirect, pune și el umărul la eforturile scăderii deficitului bugetar al țării. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Realitatea este alta. Cumplită, chiar. Vindem grâu la un preț de căcat, căcat, și importăm făină, aluat și pâine congelată la preț de rahat. Rahat turcesc, frumos ambalat, cu ștampilă de garanție din țări care nu au grâu nici măcar pentru colivă. Anul trecut am importat făină în valoare de un miliard de euro. Un miliard!. De ce s-a ajuns aici? Pentru că, pe lângă lipsa capacităților de depozitare, nu avem nici tehnologia necesară măcinării grâului. Avem mori prea puține la o producție atât de mare. Cineva spunea că cu cât există mai mulți deținători de terenuri însămânțate cu grâu, cu atât există mai puțină tehnologie. Și în loc să ne tehnologizăm ce avem, să căutăm soluții pentru creșterea capacității de depozitare, să ne chivernisim altfel, importăm făină, aluat și pâine congelată. Pentru că e mai la îndemână și pentru că așa i-am învățat pe ăia de afară. Nu de azi, nu de ieri, ci de vreun veac și ceva.

Așa că, atunci când mâncați o felie de pâine sau de cozonac și o prăjitură dintr-o cofetărie oarecare, să nu vă gândiți neaparat la grâușorul nostru de Bărăgan, depozitat și măcinat în morile mioritice, că s-ar putea să vă înșelați.

Ce a înțeles acest ministru? Esențialul. Ceva în genul: „Bă, băieți, lăsați-le dracu de festivaluri, de paranghelii  că și așa a venit toamna, mâine, poimâine vine iarna, facturile de la gaze, apă, curent și canal și nu cred că o să vă mai ardă de așa ceva. Gata cu boieria, că a înțărcat bălaia.” Când i s-a amintit  de anularea  Festivalului Internațional de Jazz de a Brăila „Johnny Răducanu”, onor ministru ar fi zis: „Țara arde și lu’ tanti Elvira de la Brăila îi arde de festival. Ei, drăcia, dracului.” Chiar dacă n-a spus baș așa, situația e căcăcioasă rău de tot: „Bă, avem bani pentru salarii, doar până luna asta. Vă convine, nu vă convine, asta e situația. Eu nu am de unde să vă dau. Nea Ilie, care face atâtea sacrificii ca nouă să ne meargă bine, nici atât.” Și cu asta s-a spălat pe mâini.

Ce au înțeles managerii de muzee, teatre, biblioteci și alte instituții din subordinea Ministerului Culturii? Să nu mai achiziționeze cărți, nici măcar alea de povești, reviste și almanahe, (vom ajunge toți la Marian Vanghelie cu astfel de măsuri) să nu mai organizeze evenimente culturale pe cheltuiala statului, să se termine cu sintagma comunistă: „Un om citit și informat este un om educat”, că nu mai ține vrăjeala. La ce-ți trebuie cultură, cât timp deficitul bugetar, inflația și prostia din pachetele de măsuri  propuse de Bolojan urcă de la o zi la alta?

În schimb, onoratul domn ministru le sugerează să stea de vorbă cu fiecare angajat în parte, să le explice cum stau lucrurile, sugerându-le să-și ia concediu neplătit pe ultimele două luni din acest an, ca în felul acesta să-și aducă și ei mica contribuție la succesul reformelor monosprâncenatului de la Bihor. În plus, să se odihnească, să-și pună viața în ordine, să se roage la icoana făcătoare minuni, să viseze la cai verzi pe pereți (în sensul că de la anul va fi foarte bine), să meargă pe stradă, vorbind de unu singur sau cum ar spune ăia de la Morometzii

9 români din 10 sunt relaxați…
Pardon. Resemnați. A mai rămas un român
din 10 să se relaxeze.. Pardon, resemneze…

România, trezește-te!

Atât de pornit era împotriva lor, încât se pusese, bineînțeles, nu singur, să-i numere bucată cu bucată, și să estimeze cam cât pește haleau  cormoranii ăștia.  O sută de mii de exemplare, 30.000 de tone de pește halit. Din pricina asta, nea Pătru nu mai avea somn noaptea. De împușcat, nu putea să-i împuște, că ne puneam în cap ONG-urile din UE, pe Brigitte Bardot, Asociațiile pentru protecția păsărilor ihtiofage și Societatea de ornitologie, care mai degrabă ar prefera să-i vadă pe români crăpând de foame, decât să-și dea acceptul privind stârpirea bietelor păsări.

Și am crezut că o poveste ca asta, legată de securitatea și continuitatea nației române, (vedeți de ce a ajuns kilul de hamsii să coste cât cinci kg hamsii?) și, oarecum de TVA la stabilirea prețului de pe tarabă, n-o să mai întâlnesc vreodată. Numai că, șeful Fiscului readuce în discuție problema TVA-ului. Dar nu pe cea cu peștele mâncat de cormorani, ci pe cea a gemului de prune făcut de bunica în căldare. Cum ar veni, gemul ăsta pe care îl facem de pe vremea Mușatinilor, Brâncovenilor și Buzeștilor, ca să-l ungem pe pită iarna, ar influența GAP-ul la TVA, adică diferența dintre cât ar trebui, teoretic, să colecteze statul şi cât colectează efectiv. Mai pe românește GAP-ul ăsta măsoară, între multe alte chestii, și evaziunea fiscală.

Ptiu, drace, muream și nu știam că am în familie nu unul, ci doi, dacă nu chiar mai mulți evazioniști la TVA pe gemul de prune Bistrița. Că și mie îmi place gemul făcut în casă, ce-i drept pe aragaz, în lipsă de curte, și nevestei și nepoatei. Nu-mi dau seama la cât se ridică evaziunea/borcan de 350 g, dar din ce am citit , din ceea ce am auzit de la alții, specialiști în GAP-uri, se adună o sumă frumușică. Zece borcănele de la mine, cinșpe de la vecinul și tot așa dintr-un un milion de gospodării cu mâncare tradițională, ca la mama acasă, se adună ceva. Șeful Fiscului a dat exemplu doar GAP-ul de la gem, dar gândiți-vă că tot la fel de bine există GAP-ul la zacuscă, GAP-ul la murături, GAP-ul la varză acră, GAP-ul la compot și câte și mai câte GAP-uri din pricina cărora TVA a ajuns vai de capul ei.

E nasol, frate, nasol din cale afară. Și o să se nasolească și mai rău, atâta timp cât nu ne vom lecui de prostul obicei de a face gem și zacuscă în mijlocul bătăturii, inconștienți că în felul acesta încurajăm evaziunea pe consumul propriu și suntem o piedică în calea dezvoltării societății capitaliste multilateral dezvoltate.

Obosiți? Da de unde! Frig? Nici pomeneală! Că așa cum povestea o enoriașă venită din celălalt capăt al țării, Sfânta Cuvioasa Parascheva le dă putere oamenilor să reziste și îi înconjoară cu căldură și o bucurie aparte, cum numai ea știe să o facă. Nici mâncare, nici apă nu le trebuie stând la rând și povestind despre minunile Sfintei. „Cuvioasa ne ajută să stăm trezi, să nu simțim frigul ori durerile.” Dar nu numai atât. Unii sunt convinși că Sfânta îi lecuiește de boli, alții vor să scape de necazurile din familie. Unii se închină și se roagă pentru un loc de muncă, pentru o iubită frumoasă și devreme acasă, alții pentru un câștig la loto sau la cursele de câini. O adolescentă, în ultimul an de liceu, venise să o roage pe Cuvioasa din raclă, să o ajute să-și ia BAC-ul și, dacă se poate, să intre și la facultate, în timp ce un băiețel de până în 14 ani (cum și-o fi motivat lipsa de la școală?) povestea că o rugase pe „tanti” Parascheva să ia note bune la matematică.

Toți vor ceva. Ceva care să le pice din cer. Posmegi, arginți, mașini scumpe, nurori frumoase, gineri deștepți și bogați, prețuri mici la toate alimentele și produsele din supermarketuri și mall-uri. Așa, din senin, doar rugându-te la niște moaște. Cum poți să crezi că Sfânta, cât o fi dânsa de sfântă, poate să facă astfel minuni? Cu doar o singură atingere, fie ea și cu buzele, a raclei așezată pe baldachinul împodobit cu flori? Că altă treabă nu o avea decât să învețe pentru BAC în locul tinerei ăleia, să vorbească cu profesorul băiatului să-i dea note mai mari la mate sau să-i sune pe ăia de la AJOFM să întrebe de locurile vacante?

Altfel spus, fiecare dintre cei care merg an de an la Iași, așteaptă o minune de la Sfânta Parascheva. Exact ca pe vremea Caritasului lui Stoica de la Cluj, când toți visau să devină milionari peste noapte. Și în timp ce toți port cu ei speranța izbăvirii, pe margini, soboarele de preoți își freacă mâinile și râd în barbă.

Ăștia care te critică și te spurcă în toate felurile au impresia că dacă te-ai fi dus la budă să te ușurezi, Orban, Kelemen și ai lor n-ar mai fi cântat imnul. Să fim serioși! Poate îl cântau și mai al dracului, numa’ ca să-ți facă în ciudă lu’ tălică. Așa că, bine ai făcut că n-ai ieșit din sală (stai bine cu bășica, nu-i așa?), că le-ai arătat că ești un adevărat român, care nu se pierde cu firea una, două. Ba, dimpotrivă.

Și ca să ți-o spun pe-a dreaptă, nea Ilie, ai fost un exemplu pentru noi toți. Atitudinea matale a reverberat în toate casele, cu sau fără etaj, de români ce trăiesc nu doar în Ardeal, ci în toată lumea. Ai stat în mijlocul lor, senin  fără să te temi, chiar dacă păreai o oaie rătăcită în fața lupilor flămânzi. I-ai înfruntat cu mâinile goale, cu pieptul dezvelit, (bine, aveai sacou, cămașă și cravată, nimic de zis) și cu privirea aia tăioasă cu care am înfruntat dușmanii de-a lungul vremurilor. Și sunt convins că, cum stăteai acolo în fața congresului, drept, semeț,  gândul îți era la Horea, Cloșca și Crișan, Gheorghe Doja și Avram Iancu, poate chiar și la Menumorut, Glad și Gelu.

Încă o dată, nea Ilie, lasă-i dommule pe ăștia să clevetească cât vor ei. Tălică continuă-ți treaba începută acu’ trei luni. Taie de peste tot că, slavă Domnului, ai de unde. Că pensionarii să nu se mai vaiete atâta, că încă o duc bine, că și de la bugetari mai ai de unde tăia. Arde-i pe primari, mama lor de tâlhari ce sunt, și stopează-le investițiile începute. Ce-s cu atâtea șantiere în țara asta de am ajuns să nu mai putem merge pe drum din cauza prafului? Și vezi, nea Ilie, că ai uitat de pișolcoșii ăia din creșe. Mai ia-le din alocația de hrană, că s-au cam îmbuibat în ultimul timp, iar școlarilor taie-le programul „Laptele și cornul”, că prea de timpuriu devin obezi, și asta nu e bine, nea Ilie. Pune-le impozit cerșetorilor ce stau cu mâna întinsă în fața bisericilor și curvelor de pe centură. Și fără coroane din plastic și flori la morți, ci cu cutii ale milei montate la intrările în cimitire, că numai așa putem să acoperim deficitul bugetar.

Taie, tranșează, dă cu barda fără milă. Fă-o, nea Ilie, că nu e greu. Că dacă ai putut tălică să stai drept, senin și semeț în fața congresului ungurilor, atunci poți tăia fără probleme pensii, salarii, indemnizații, alocații. Părerea mea!

În campania aia, din 2016, a fost de-a dreptul simpatic: „Spune, bă, Felix, și tu ceva. Nu sta ca mutu, că oamenii ăștia au venit să te asculte, nu să te privească cât de frumos ești”, îl îndemna Marcelino, cel uns cu toate alifiile post-decembriste ale politichiei. Iar el făcea ce știa mai bine: se amuza exact cum face astăzi Nicușor al nostru când trece în revistă garda de onoare. „Sunteți culme, domnule Vela! Ce să le spun? Vedem atunci, când o să ajung primar, când voi avea și eu realizări și notorietatea dumneavoastră.”, îi răspundea el râzând.

Obiceiurile cu râsul de unul singur și miștocăreala i-au rămas intacte. Agenda telefonului îi este plină de de tot felul de mozomaine, cu ăia pe care îl critică, de la consilierii locali și liderii de partid, până la colegii de partid. Pe undeva este de înțeles, ce să și faci toată ziua în primăria aia? Că la un moment dat, te saturi și de atâtea bancuri și bârfe spuse de trupa lui veselă cu care își omoară cele opt ore de lucru, de atâtea cafele, apă plată și de atâtea răspunsuri date la comentariile frustraților de pe Facebook. Acu’ ar trebui să-i fie mai greu că a rămas fără viceprimar însă, culmea, spune că dacă după o lună  se va obișnui fără el, până la sfârșitul mandatului nu va mai alege altul. Și are dreptate: cu sau fără viceprimar, tot aerian rămâne.

Nu mai departe de săptămâna trecută când, într-un live la Express de Banat, domnul respectiv încerca să convingă cetățenii urbei că:  „Orice spital poate să arate foarte bine, mai ales acum, cu banii din fonduri europene și din contractele cu Casa de Asigurări de Sănătate, care sunt foarte avantajoase. Lucrările făcute în spitalul din Caransebeș, pentru care există acel dosar la DNA, au costat 15 milioane de lei. Ieri, pe canale oficiale, aflăm că o bună parte din cei 15 milioane de lei reprezintă banii cu care Spitalul municipal ar fi trebuit să achite dările la bugetul statului, dar n-a făcut-o, din motive necunoscute. De unde să fi știut Felix lucrul ăsta că, vorba lui: „Ce treabă are primarul cu spitalul?”

Și mai e ceva. Ceva de care unii s-au prins, alții urmează se prindă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Felix este pesedist doar când stă în apropierea lui Silviu Hurduzeu și a lui Sorin Grindeanu. În rest, este orice vrea el, numai pesedist, nu!

Toate astea până când, într-o zi, un nebun, că altfel nu poate fi numit, a decretat, arătând cu deștu’ spre industria asta, mai bătrână chiar și decât istoria oficială a SUA: „Un morman de fiare vechi.” Și în câțiva ani, combinatele respective au picat ca muștele. Rând pe rând s-au dus dracului laminoarele care prelucrau oțelul pentru fabricile de tractoare, mașini agricole, pentru bătrâna doamnă Dacia, pentru avioane, pentru instalațiile marine și centralele nucleare, pentru poduri de fier, șină de cale ferată, fier beton, profile pentru zecile de mine, mertrou, industrie de armament și construcții civile. Au fost tăiate bucăți și duse la fier vechi, spre satisfacția celui căruia textilistele de la APACA îi compuseseră, în numele flanelului pe care îl purtase la revoluție, un cântecel: „Nu vrem bani, nu vrem valută//vrem ca Petre să ne f…”. Și Petre așa a făcut. Dar nu pe ele, că oricât s-ar fi chinuit săracul nu ar fi putut face față la miile de muncitoare ce îl ovaționau, ci pe cei din combinatele siderurgice. Pe siderurgiști și, implicit, și pe noi, lăsându-ne orfani de una dintre cele mai importante componente ale industriei pe care, să ne fie clar, nu a inventat-o Ceaușescu, ci ăia din urmă cu aproape un sfert de mileniu.

Și pe când credeam că nimic nu mă va mai surprinde în materie de strategie în această ramură a industriei, o veste venită dinspre Ucraina îmi dă peste cap orice logică. ArcelorMittal, combinatul din Hunedoara care se pregătea să sudeze porțile de la intrare, să încuie cu lacăte ușile birourilor, și să comande soborul de preoți pentru slujba prohodului, primește o gură de oxigen. Și de unde credeți, tocmai din Ucraina, frate. Adică țara aia despre care noi aveam impresia că de patru ani de pe cerul ei au dispărut berzele, stârcii, rândunelele și au apărut dronele, rachetele și avioanele, în timp ce tancurile țin loc de tractoare și combine. Da, combinatul din Hunedoara primește tocmai de acolo materia primă care să ajute la reluarea ciclului de producție. Mai precis, blumuri turnate la Krivoi Rog, tot de la o uzină a celor de la Mittal, ce urmează să fie laminate la Hunedoara. Adică, cu oțelărie electrică și laminoare în bătătură, tu primești materie primă, blumuri, de la mama dracului. De la mii de kilometri depărtare. E de noaptea minții, nu alta. Iar cei care au făcut posibil să se ajungă aici, inclusiv domnul cu flanelul de revoluționar, sunt buni de trimiși la ospiciu.

Ilie Bolojan și Mihai Jurca sunt nominalizați la obținerea Trofeului „Cuplul anului în administrația centrală.” Ce au făcut cei doi de când unul este premier, iar celălalt, șef al Cancelariei prim-ministrului, e fără precedent în cei 35 de ani de guvernare a României. De la Petre Roman și până la Ciolacu, niciun alt prim-ministru nu s-a ridicat (pe vârfuri, da, dar nu profesional) la capacitatea lu’ Bolojan, croitorașul cel viteaz din basmele lui Ispirescu.

Dacă nu se supără fanii unor domnitori din cele trei Țări Române, pe Bolojan l-aș asemui cu Mihai Viteazul care își făcea cărare printre spahii cu barda ridicată deasupra capului, iar pe Jurca ăsta, cu Baba Novac, generalul de încredere al Banului Craiovei.  Că de când o pășit în Palatul Victoria, Marele Bolo de la Bihor, nu a făcut altceva decât să taie în stânga și-n dreapta: pensii, salarii, indemnizații, drepturi câștigate prin lege, să dea oameni afară din administrație, companii, regii, consilii de administrație. A dat ordin să reducă cheltuielile la sânge, să se taie coada la pisic, așa cum citise el într-o carte de povești cu Hagi Tudose. Se strică buda ori centrala pe lemne sau gaz într-o școală, care e problema? Rămâne așa (chiar și până la primăvară) până părinții fac chetă că, nu știu ce Ordonanță, dată tot de el, interzice folosirea banilor primăriilor de la capitolul „Cheltuieli curente.” La fel și cu reparațiile unei alei, a unei bănci în parc, a unui trotuar etc. Într-un cuvânt, s-a băgat cu reforma peste tot, mai puțin în eparhii, dar nu e timpul pierdut la câte are în cap.

Bomboana de pe coliva guvernării Bolojan o reprezintă interdicția primăriilor de a mai cumpăra certificate de naștere și de deces, securizate (formulare, cum ar veni) pentru că și ele intră la capitolul 54.02, furnituri de birou, art. 20.01.01, interzis prin aceeași Ordonanță ce reglementează cheltuielile bugetare. Pe la colțuri se aude că nea Ilie al nostru le-ar fi sugerat primarilor să vorbească cu oamenii, ca până în 2027, când se preconizează să se termine cu reforma sa, să nu se grăbească cu plecatul pe lumea cealaltă, că statul nu mai are bani pentru achiziționarea de certificate de deces. Valabil și pentru cuplurile care vor să aibă copii. „Să nu ne înțelegeți greșit. Noi nu vă oprim de la făcut dragoste, de la adus pe lume copii, dar certificate de naștere nu avem să vă dăm. Faceți cum credeți, dar să nu veniți să spuneți că n-ați știut. Vă nașteți și muriți, dar o faceți pe propria răspundere. Doi ani de acum încolo nu este mult, așa că aveți și voi puțintică răbdare până acoperim deficitul ășta bugetar. Fiți înțelegători că și patria vă fi recunoscătoare.”  

Și în timp ce Bolo își chinuia mintea cum să o scoată la cap, Baba Novac, șeful Cancelariei carevasăzică, a umplut parcarea Guvernului cu 17 mașini Duster pickup. O achiziție interzisă de lege. „Sefu’, lasă să fie acolo, în parcare, că nu strică.  Vedem noi cum le înmatriculăm, cum decontăm motorina, cui le dăm în primire, că de aia suntem la putere”, i-ar fi explicat Baba Novac Marelui Bolo care, de la o zi la alta, se convinge tot mai mult că România e ceva mai mare ca Oradea, oraș în care a tăiat și a spânzurat, băgând un milion de euro în publicitatea de la Antenele mult hulitului Voiculescu. „Bă, Mișule, astea sunt mașini de transportat marfă, nu de venit cu ele la serviciu, de mers la întâlniri.”, l-ar fi contrat Marele Bolo. „Ai dreptate, șefu, dar nu se știe niciodată când ai nevoie de ele. De trimis un pachet mai mărișor la Oradea sau de adus o damigeană de pălincă de acasă. Apoi ce contează că ăștia de la sindicat vor capul meu că eu nu-mi dau demisia, iar dumneata nu mă demiți.”

Fie doar și pentru atât, Bolo și aghiotantul său merită cu prisosință Trofeul „Cuplul anului în administrația centrală.”