O, Doamne, câtă zbatere, câtă durere pe ăștia care conduc Europa că îți vine să te duci să-i pupi mâna în semn de recunoștință lui Manfred Weber sau lu’ alde Scholz pentru simplu fapt că a avut curaj să-i dea peste ăluia de la Viena, spunându-i că: „România aparține Spațiului Schengen.” Vai, neicușorilor, după ce v-am auzit spunând vorbele astea, m-am liniștit ca prin minune. Mi-a revenit tonusul dintr-o dată și mi-am sunat prietenii speriați și ei ca și mine: „Uite, domnule, doi oameni, vorbitori de limbă germană, ne susțin moralul și nu ne lasă să dăm în depresie de pe urma votului Austriei. Hai să ne întâlnim la cafeneaua din colț, să le redactăm o scrisoare de mulțumire în numele istoriei noastre, că nici ei nu vor sta cu mâinile în sân și ne vor mai trimite două, trei convoaie cu haine second-hand, să avem ce pune sub bradul de Crăciun.”

Domnu’ Manfred, Herr Olaff, domnilor, doamnelor. În numele istoriei noastre și al porcului de Crăciun, vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru binele, liniștea și speranța în ziua de mâine, de poimâine și în lunile și anii ce vor urma de acum încolo. Nu vă grăbiți cu deciziile legate de blestematul ăsta de Schengen care, iată, bagă doar zâzanie între noi, că nouă ne-a trecut supărarea după ce neamțul ăla austriac a zis „pas”. La început am fost revoltați, aproape ca la 1907, când mai, mai să punem mâna pe furci, topoare, pari și alte corpuri contondente, dar președintele nostru drag, și vărul vostru pe ramura salamului săsesc, ne-a spus cu vocea lui blajină: „potoliți-vă, bă, băieți, și bă fete. Fără boicot și fără gesturi necugetate care să-mi supere neamurile în postul Crăciunului.”

Că drept are nea Iohannis, cum am trăit secole fără Schengen, trăim și de acolo înainte un an, doi, zece sau câte o fi. Important ce să ne bucurăm și de acum înainte de grija lu’ domnul Manfred și a lu’ Onkle Olaf, că asta face cât două spații Schengen la un loc!

Să nu vă imaginați că aceste două momente de referință au fost provocate de cei pe care i-am văzut trecuți pe afișul generos. Episcopia, în frunte cu Prea Sfințitul Lucică ori Primăria Caransebeș, prin Casa de Cultură „George Suru”, poate au avut inițiativa, dar nu mai mult de atât. E drept, înaltele fețe bisericești au încercat să ia caimacul, urcând pe scenă, îmbrățisind artiștii, rostind spiciuri, primind aplauzele unui public educat și manierat.

Toate acestea ar fi fost de prisos dacă un om, unul pe care mulți localnici îl hulesc, nu ar fi băgat mâna în buzunar. Sau, mai elegant spus, nu ar fi umblat la economiile sale. Că între noi fie vorba, nimeni nu-ți vine să-ți cânte pe ochi frumoși. Nimeni. Nu numai la nuntă sau botez, dar nici la ocaziile festive. Ei, bine, managerul Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș nu s-a uitat la bani. Nu a negociat cu niciunul dintre artiștii prezenți la Caransebeș, plecând de la dorința de a aduce un strop de bucurie în sufletul localnicilor. Nu s-a uitat la bani și nu este prima dată când face lucrul acesta.

Unii vor spune să nu-l plângem pe Adrian Dumbravă că are bani să-i întoarcă cu lopata. Bine, și care e problema? Doar nu i-a furat și nici măcar nu i-a moștenit pentru a-i risipi fără niciun regret. A muncit pentru ei, i-a fugit mintea să-i înmulțească și a avut grijă să fie mereu în pas cu vremurile. Și alții au bani mulți în județul ăsta (unii sunt chiar milionari în euro, conduc instituții reprezentative, folosesc elicopterul în loc de mașină), dar pentru asta nu sar cu banul nici măcar în momente de acest fel. Spre deosebire de unul ca Romi, să iau un exemplu, care și-ar mânca de sub unghii și nu ar veni la ziua mea nici măcar cu un desen pe o coală de hârtie A 4, Adrian Dumbravă ne arată că poate mult mai mult de atât. În timp ce puiucul de pe Muntele Mic nu a învățat decât adunarea, managerul spitalului știe să împartă cu alții micile bucurii ale vieții, ceea ce este mare lucru într-o lume în care fiecare e pentru el și nimic mai mult.

Prin urmare, nu-l mai huliți pe la colțuri, pe Facebook și pe unde apucați. Dacă nu puteți să-i vedeți din cauza bârnei și părțile bune, măcar nu mai trageți în el cu toate frustrările lumii. Acum, în Postul Crăciunului când, cu siguranță, vrem să fim (cel puțin în aparență) mai înțelepți, mai buni și mai curați sufletește. Cu siguranță, Adrian Dumbravă știe ce face și, tot cu siguranță, va repeta astfel de momente înălțătoare și cu alte prilejuri.

Până nu de mult, existau cazuri izolate, ici-colo un primar care, nu că nu vrea să îmbătrânească, ci mai degrabă să impresioneze domnișoarele și doamnele nemăritate cu podoaba lor capilară. Cu timpul, precum pesta porcină, boala a  scăpat de sub control, iar astăzi în județ au apărut adevărate focare, după principiul „Eu-s mai fraier decât el?” Chiar așa, frate, tu ești mai prost decât alții? Cum să te uiți la ăla care n-are decât un singur mandat în fruntea primăriei, iar tu cu trei, patru să rămâi chel toată viața? Păi e corect? E drept să fie așa? Eu zic că nu. E adevărat, nu chelia (la fel ca haina) face pe om, dar una e să te fotografiezi cu ea zi de zi, că n-ai încotro, și alta-i să-i bagi în boală pe cârcotași. Adică să-ți tragi look nou cu care să te plimbi toată ziua, bună ziua pe bulevard, pe uliță ori pe Facebook. Va fi un adevărat șoc pentru unii care de o viață te știu chel și, dintr-o dată, te văd cu părul  dat pe spate, a la Elvis când juca în filmele alea de la Acapulco și Las Vegas, ori cu freza pe partea dreapta.

La urma, urmei ce mare scofală e și asta? Să i se ia păr de la subsiori, de pe fese sau mai știu eu de pe unde să i se pună pe frunte. Că între noi fie vorba, după atâta muncă pentru binele obștii, merită și ei săracii tichia de mărgăritar, mânca-v-ar tata pe ei de băloși. Pardon, de frumoși ce sunteți voi!

Dar până să vină Moș Crăciun, cel cu barba de vată și sacul cu care gazda cărase varză sau cartofi la Ziua Recoltei (altă poveste din vremurile în care aveam de toate… și nimic), „spectacolul” era desăvârșit de tradițiile strămoșești legate de sacrificatul porcilor. Nu vorbesc de obiceiul de la Prilipeți, Crâșma sau Gogoșu. Nu, mă refer la tradiția urbană născută din necesitatea supraviețuirii, apărută și dezvoltată între blocuri. Da, între blocuri, cu porcul înjunghiat (nu se inventase moda cu asomatul, sic!), cu pârlitul lui Ghiță, unii îl pârleau chiar cu paie, cică șoricul ieșea mai fraged, alți cu lampa cu benzină sau cu butelia. Cu spălatul în troacă și tranșatul pe „cuier”, cu cârnații, sângereții, pateul și caltaboșii preparați acolo, sub geamul vecinilor. Nimeni nu se supăra și nici nu se simțea deranjat de vălătucii de fum ori de mirosul ăla autentic, pentru că era în firea lucrurilor de atunci când, pentru cei ce nu știu, puteai să cumperi porc doar pe bază de buletin, dacă nu aveai bani. Dădeai buletinul țăranului (fermierii au apărut mai târziu) și plăteai când intra avansul sau lichidarea de la făbrică.

Mi-am amintit de toate acestea, în timp ce citeam un material legat de o întâmplare  care a avut loc zilele astea la Baia Mare. Un porc tăiat după tradiția urbană despre care spuneam că se încetățenise în conștiința orășeanului. Dar nu între blocuri, nici măcar în scara blocului. Nu, că ar fi fost prea nu știu cum. Fără haz și savoare. Așa că l-au suit pe acoperișul acestuia. Cum și cu ce? Habar nu am. În niciun caz cu liftul, la un bloc cu doar patru etaje. Nu știu dacă acolo i-au luat și beregata, cert e că sus, la înălțime l-au pârlit, l-au căsăpit și i-au dat un look nou, transformându-l cârnați și jumări, dup care l-au pus pe Facebook, să vadă toți băimărenii cum se tăiau pe vremuri porcii la bloc. Și ca la orice pomană a porcului, au mâncat, au băut și au jucat după cum le cânta ceterașul. Polițiștii locali erau în ziua lor liberă, așa că nu s-a pus problema să-i deranjeze careva!

Trăind așa, ca pe vremea lui Pintea, stai și te întrebi dacă Schengenul ăsta mai e o prioritate pentru mulți români. Că, vorba aia, ce ne trebuie nouă Schengenul, că doar nu ne aduce  lapte, carne, brânză, ouă, drob de sare în spinare, mălăieș în călcâieș, smoc de flori la subsuori. Nici măcar pensii ori salarii mai mari. Și, atunci, de ce să ne îndepărtăm de tradițiile astea strămoșești cu care ne-am născut, am crescut și am făcut mișto ori de câte ori soarta ne-a fost crudă?

Bă, voi ăștia europeni, ce vă credeți mai cu moț decât noi, mai lăsați-le dracu de păreri de rău, de gesturi de compasiune și alte rahaturi de genul ăsta, că nu ține. Dacă ați fi vrut să ajutați România, mai ales că s-au spus numai minciuni despre ea, ați fi chemat Austria la ordin, să-i spuneți să-și bage mințile în cap, să nu-și bată joc de UE. Or voi ați tăcut sau, în cel mai bun caz, ați mimat  neputința. De ce nu impuneți sancțiuni, inclusiv economice, împotriva kaiserului de la Viena? Dați-le peste bot urmașilor lui Hitler și a împăraților care, fie vorba între noi, nu veneau în Banat să ne dea, ci să ne ia tot ce aveam mai bun. Nu o faceți pentru că n-ați avea sânge în instalație, ci pentru că socotiți că e mai bine să vă vedeți de rețetele cu lăcustele și greierii voștri crocanți pe care vreți să ni le băgați pe gât, decât de interesele a două țări creștin-ortodoxe.

După același model al (ne)intrării în Schengen, într-o bună zi ne vom trezi singuri în fața unei declarații de război a Rusiei. Rând pe rând veți da bir cu fugiții. Singurii ce ne vor fi aproape, vecinii noștri tradiționali: Dunărea, Marea Neagră și Munții Carpați. Și nu pentru că n-ați vrea să ne fiți alături, dar n-ar fi exclus ca, taman atunci, trupele NATO să fie prinse în exerciții militare terestre în Câmpia Panonică a fostului Imperiu.

Cu ce suntem mai prejos decât alții, Gogule? Sau, mai bine zis, cu ce sunt ei mai deștepți decât noi? De ce a trebuit să ne milogim la ușile lor, când ai noștri copii erau și sunt cu o clasă peste ai lor? De ce a trebuit să facem compromisuri, să le dăm tot ce am mai avut mai de preț? Ca ei să voteze împotriva intrării noastre în Schengen, iar pe la spate să bată palma cu grupurile de interese de la Kremlin? Pentru asta? Ia să nu fi sărit în ajutorul refugiaților ucraineni cu ce am găsit mai bun prin cămările noastre, și în loc de un ceai cald și o pătură să le fi bătut obrazul pentru drepturile românilor din Ucraina. Sau să fi scris la fel de mult și despre ruși ori că Ucraina asta nu e înregistrată, oficial, în actele de la ONU. Mamă, mamă, ce tărăboi ar fi fost! Ce ne-ar mai fi auzit urechile și ce sancțiuni s-ar fi abătut asupra noastră. Ei au voie să facă ce vor, noi, nu.

Nu, pentru că noi suntem fraierii ăia, în frunte cu toți deștepții care ne-au condus până acum plecând de la premisa seculară cea cu „capul plecat sabia nu-l taie.” Și continuăm să fim la fel de umili. Doamne, să fi făcut austriecii una ca asta ungurilor, că a doua zi toate firmele cu sediul în Viena ori ar fi jucat ceardașul, ori ar fi avut obloanele trase și trimise acasă în 24 de ore. De ce nu avem și noi un Orban unguresc care să bată cu pumnul în masă? Căruia să nu-i pese de directivele UE, de Bruxelles, de Strasbourg, ci doar de țara sa și de ungurii săi.

Și, atunci nu se întreabă corect poetul Daniel Marian: „Eeei unde-i Iancu să meargă la-mpărat, noi fără Schengen, voi mâncați…”

Poftă bună să aveți!

Partea bună e că lu’ nea ministru nu-i pasă că e război și că prețul la petrolul rusesc a fost plafonat. Îl doare la baston. Din punctul ăsta de vedere, nu trebuie să vă faceți griji pentru mâine, poimâine și răspoimâine, și nici să vă fie frică că sistemul hidroenergetic pică sau că o să înghețați de frig în casele voastre. Neica Vergică ne asigură că în România liberalo-pesedistă (sună ca dracu formula asta de guvernare, nu-i așa?) iarna asta nu va exista riscul unei pene de curent, a unui „blackout” (ne-am dat dracului cum am ajuns să vorbim!) Și știți de ce? Pentru că avem de toate: apă în fântâni, baraje și lacuri de acumulare, stocurile de cărbune sunt căcălău, țiței pentru toate rafinăriile avem, plus râul, ramul și alte ingrediente de natură patriotică.

Bă, dacă ministrul spune asta, atunci așa e. Nu mai dați urechea la ce spun ăia la televiziunile pesediste unde toată ziua bună ziua i se cere demisia. De unde au scos-o și pe asta cu „taxa pe soare?” Nu mai poate să greșească omul că și săriți cu gura pe el, să-i luați beregata! Voi n-ați văzut că neica Vergică a explicat  după aia că a fost o neînțelegere la mijloc și că niciodată, dar niciodată, nu va exista o astfel de taxă? Doar în caz de…  De ce anume, nea Vergică? De cotele apelor Dunării la Drobeta Turnu Severin sau de cât de cald o fi la vară?

A,„există posibilitatea introducerii unei taxe. Dar eu nu văd niciun Guvern care să introducă această taxă vreodată în România.” ne asigură domnul ministru. Pe bune? Există, dar nu vezi că ar fi posibil să fie aplicată. Nu vezi acum că te-o luat gura pe dinainte spunând că o astfel de taxă nu va fi plătită niciodată în România. Nici tălică nu crezi ce spui, nu-i așa?

Dar, hai să-i lăsăm pe amărâții ăștia cu socotelile lor și să ne imaginăm , că tot vine Moș Crăciun care e în stare să facă orice minune , cum e să trăiești dintr-o leafă de 18.600 pe lună. De euro, să ne înțelegem bine. O leafă compusă din zece salarii, așa cum are prorectorul Universității de Medicină și Farmacie Iași. Un salariu de la UMF, un altul și încă unul tot de la UMF, în total 253.000 de lei. Salariul de la un spital, altul de la o clinică, de la două academii de științe medicale, de la încă două SRL-uri și tot așa până la cei 18.600 de euro.  Ce-o face cu atâția bani? De asta nu puteți dormi voi noaptea? Dacă e om gospodar, cu siguranță că va ști să se chivernisească, ba chiar să și pună ceva de-o parte pentru zile negre.

Pe mine nu faptul ăsta că ia salarii din zece locuri mă intrigă. Nu frate, omul are școală cât un cartier muncitoresc din Iași, iar dacă îi merge bibilica și îl țin balamalele, să ia nu zece, ci douăzeci de salarii pe care să le bage în conturi bancare pentru tot neamul lui. Că ce altceva ar putea face cu atât bănet? Hai să zicem că e pasionat de mașini sau de imobiliare, dar câte mașini și câte case să-și cumpere? Două, trei din fiecare, apoi se plictisește, iar banii continuă să-i vină. Tot mai mulți și mai mulți. Și ce să facă cu ei? Să-i dea la săraci? Zău, mă? Voi așa ați face? Ați ieși în stradă și i-ați împărți cum făcea pe vremuri Jiji Becali? Să fim serioși!

Repet, nu mă surprinde faptul că unii trăiesc din 2-3.000 de lei, ba chiar și din mai puțin, iar alții nu știu ce să facă cu atâți bani, pentru că asta a fost și va fi mereu în lumea asta, ci mă intrigă ceea ce întâlnesc într-un spital de stat în care ajunge să-și caute de sănătate inclusiv  cel cu venitul de 3.000 de lei. Într-un spital în care, dimineața, tot la două zile, după vizita medicului, (poate nu chiar a medicului despre care am făcut vorbire) asistenta îți pune în brațe lista cu medicamentele pe care familia trebuie să ți le cumpere (dacă vrei să te faci bine) căci, nu-i așa, farmacia spitalului fie că nu-și permite să achiziționeze medicamente atât de scumpe, fie că e goală și bate vântul prin sertare. Și atunci, după o internare de o săptămână, două, la ce să să renunți ca să ieși, cât de cât onorabil, din leafa ta de 3.000 de lei? La mâncare? La facturi? La hăinuțele copiilor? Întrebați-l pe prorectorul de la Iași, dacă nu aveți curajul să-l întrebați, din stradă, pe nea Nicu Ciucă și don Ciolacu.

Duceți-vă ca să înțelegeți cum ne respectăm trecutul, înaintașii și pe noi ca români. O ruină la propriu pe care niciun liberal nu se arată în stare să o salveze. De câte ori n-or fi trecut pe lângă ea cei care după 1989 au făcut politică liberală la vârf, au condus guverne și au vorbit mereu în numele țării? Și? Ce-i cu asta? Cât i-ar fi costat pe cei ce se dădeau urmașii Brătienilor un sac cu ciment, o roabă cu nisip, un cancioc cu mortar? Nimic, absolut nimic. Nici când au fost la putere, și nici atunci când au clamat sărăcia și nevoile în opoziție.

Duceți-vă și vedeți casa lui Ion I.C. Brătianu, cel care se confundă cu istoria țării vremurilor sale. Cu aspirațiile unei națiuni aflată la început de drum. E în București, nicidecum la capătul lumii. Năpădită de buruieni, de copaci, de gunoaie, dar mai ales de nepăsare. A, și de un anunț scris, în grabă, pe o coală de hârtie de A 4, ca să ne ferească de o nenorocire: „atenție, cade tencuiala!” Da, cade tencuiala de pe casa lui Ion I.C. Brătianu. Trist și dureros.

În loc de concluzie, o întrebare pentru epigoni: Dacă voi nu sunteți în stare să salvați o casă, una singură, cum credeți că veți putea conduce o țară?

Așa s-a întâmplat  și în Banatul ăsta de Munte în care ne tot batem cu cărămida în piept, deși din el o rămas doar făloșenia de altădată. La Reșița, nici crac de pesedist în formațiunea celor care au cititi de pe fițuică ori au trimis mesaje prin viu grai, cu gândul la alegerile din 2024. Nici măcar prefectul care de acum e politician cu acte în regulă. În locul său, Cristi Gâfu, obișnuit cu chestii de astea de protocol. În schimb, la Caransebeș, în Țara Gugulanilor lui Marcel Vela, (pe care, de la o vreme gugulanii îl văd tot mai rar la față) liberalii au stat pe margine și au mimat aplauzele ca simpli privitori la piesa de teatru pusă în scenă de Felix primarul, Vlădica Lucică și soborul lui de la Episcopie. În urmă cu câțiva ani, fără Marcel și legendara lui geacă, 1 Decembrie și tradiționala fasole de Ziua Națională ar fi fost ca nunta fără Irimică și Federația Română de Fotbal fără Răzvan Burleanu.

Surprinzător, pentru unii, Mocioalcă, ca un veritabil număr 10 pe tricoul roșu pesedist, a cedat, ca la fotbal, deliberat, mijlocul terenului și și-a grupat echipa pe trei linii în fața porții, lăsând liberalilor impresia că nu-i interesează nici Primăria Reșița și nici Consiliul Județean. Au renunțat la atac, retrăgându-l până și pe Silvică și Remus Rof în defensivă, așteptând parcă o minune care să-i readucă la cea mai importantă primărie din județ. Altfel nu se explică de ce Mocio și ai lui au ales să guste din bucatele fierte în ceaunul lui Adi Stoicu, primarele de Bozovici. Logic ar fi fost să prindă taurul de coarne la el în arenă, în ole-urile Furia Roja, și nicidecum pozându-se pe ale coclauri almăjene.

La prima vedere, PSD pare să-și cunoască limitele și nu forțează lucrurile, în timp ce alții văd în asta o victorie (încă una) pentru tandemul Tăiețelu-Dunca. Însă, știți și voi cum e cu victoriile astea în politică. Azi sunt, mâine… Orban și Cîțu știu cel mai bine!

Bunăoară, ieri s-au luat de  discursul tău de la parada de 1 Decembrie. Bine, puteau să zică orice legat de vestimentație, de tunsoarea cu cărarea pe dreapta, de gulerul de la cămașă, de privirea ta sfredelitoare  ori de chipul blajin de adevărat șef de „giudeț.” Dar, nu, oameni fini, cu bună creștere primită în cei șapte ani de acasă, s-au oprit la „discursul mirobolant.”. Romi, crede-mă, am râs ca prostul de unul singur. Sincer, tu știi ce înseamnă „discurs mirobolant? ”. Dacă nu știi, uită-te în DEX: extraordinar, fantasmagoric, fantastic, incredibil, ireal, magnific, minunat, mirific. Au făcut mișto de tine pe față și asta mă bucură, să nu mai zică unii și alții că doar eu am ce am cu tine. Uite că și alți ziariști gândesc la fel despre cel care pozează în salvatorul județului. Mirobolant ca mirobolant, treacă de la mine, dar când îl mai și citești de pe o fițuică ruptă dintr-un caiet de dictando, e chiar de râsul curcilor. Ce dracului, bă, Romi, nu puteai să-l înveți și tu ca pe poezie să nu te fi făcut de rușine? Că, vorba aia, una e să-l spui din cap și alta e să-l citești, chiorându-te, să nu pocești cumva vreun cuvânt.

Repet, bine ar fi fost să fi vorbit cu cuvintele tale. Cuvinte pe care să le înțeleg tu prima dată și mai apoi să-i faci pe alții să priceapă ce ai vrut să spui. Dar tu ai vrut să te dai „grande”, vorba lui Gică Craioveanu care face reclamă la praz, să ne arăți cine ești tu, vorba aia, și ai citit discursul scris de altul. Dar, știi cum e măi, puiucule? Ca să te dai „grande”, în viață ar trebui să citești mai mult decât „Punguța cu doi bani”, „Capra cu trei iezi” ori „Ursul păcălit de vulpe”. Părerea mea. Tu te-ai lăsat purtat de consilierii fără număr pe care îi ai pe lângă tine și, uite, ai ajuns să fie luat la mișto cu discursul ăsta mirobolant.

Îmi pare rău de tine, Romi dragă, dar nu am ce să-ți fac. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n straiță. Geaba ai bani, de-i întorci cu lopata, geaba plimbi nuntașii cu elicopterul și te cerți cu toată lumea, inclusiv cu liberalii, dacă nu ai carismă. Dar nu fii trist, vine iarna, neaua și înghețul iar tu vei străluci precum Crăișorul Zăpezii, varianta Muntele Mic, să moară de necaz ziariștii ăștia, bată-i norocul să-i bată!