Dar până să vină Moș Crăciun, cel cu barba de vată și sacul cu care gazda cărase varză sau cartofi la Ziua Recoltei (altă poveste din vremurile în care aveam de toate… și nimic), „spectacolul” era desăvârșit de tradițiile strămoșești legate de sacrificatul porcilor. Nu vorbesc de obiceiul de la Prilipeți, Crâșma sau Gogoșu. Nu, mă refer la tradiția urbană născută din necesitatea supraviețuirii, apărută și dezvoltată între blocuri. Da, între blocuri, cu porcul înjunghiat (nu se inventase moda cu asomatul, sic!), cu pârlitul lui Ghiță, unii îl pârleau chiar cu paie, cică șoricul ieșea mai fraged, alți cu lampa cu benzină sau cu butelia. Cu spălatul în troacă și tranșatul pe „cuier”, cu cârnații, sângereții, pateul și caltaboșii preparați acolo, sub geamul vecinilor. Nimeni nu se supăra și nici nu se simțea deranjat de vălătucii de fum ori de mirosul ăla autentic, pentru că era în firea lucrurilor de atunci când, pentru cei ce nu știu, puteai să cumperi porc doar pe bază de buletin, dacă nu aveai bani. Dădeai buletinul țăranului (fermierii au apărut mai târziu) și plăteai când intra avansul sau lichidarea de la făbrică.

Mi-am amintit de toate acestea, în timp ce citeam un material legat de o întâmplare  care a avut loc zilele astea la Baia Mare. Un porc tăiat după tradiția urbană despre care spuneam că se încetățenise în conștiința orășeanului. Dar nu între blocuri, nici măcar în scara blocului. Nu, că ar fi fost prea nu știu cum. Fără haz și savoare. Așa că l-au suit pe acoperișul acestuia. Cum și cu ce? Habar nu am. În niciun caz cu liftul, la un bloc cu doar patru etaje. Nu știu dacă acolo i-au luat și beregata, cert e că sus, la înălțime l-au pârlit, l-au căsăpit și i-au dat un look nou, transformându-l cârnați și jumări, dup care l-au pus pe Facebook, să vadă toți băimărenii cum se tăiau pe vremuri porcii la bloc. Și ca la orice pomană a porcului, au mâncat, au băut și au jucat după cum le cânta ceterașul. Polițiștii locali erau în ziua lor liberă, așa că nu s-a pus problema să-i deranjeze careva!

Trăind așa, ca pe vremea lui Pintea, stai și te întrebi dacă Schengenul ăsta mai e o prioritate pentru mulți români. Că, vorba aia, ce ne trebuie nouă Schengenul, că doar nu ne aduce  lapte, carne, brânză, ouă, drob de sare în spinare, mălăieș în călcâieș, smoc de flori la subsuori. Nici măcar pensii ori salarii mai mari. Și, atunci, de ce să ne îndepărtăm de tradițiile astea strămoșești cu care ne-am născut, am crescut și am făcut mișto ori de câte ori soarta ne-a fost crudă?

Bă, voi ăștia europeni, ce vă credeți mai cu moț decât noi, mai lăsați-le dracu de păreri de rău, de gesturi de compasiune și alte rahaturi de genul ăsta, că nu ține. Dacă ați fi vrut să ajutați România, mai ales că s-au spus numai minciuni despre ea, ați fi chemat Austria la ordin, să-i spuneți să-și bage mințile în cap, să nu-și bată joc de UE. Or voi ați tăcut sau, în cel mai bun caz, ați mimat  neputința. De ce nu impuneți sancțiuni, inclusiv economice, împotriva kaiserului de la Viena? Dați-le peste bot urmașilor lui Hitler și a împăraților care, fie vorba între noi, nu veneau în Banat să ne dea, ci să ne ia tot ce aveam mai bun. Nu o faceți pentru că n-ați avea sânge în instalație, ci pentru că socotiți că e mai bine să vă vedeți de rețetele cu lăcustele și greierii voștri crocanți pe care vreți să ni le băgați pe gât, decât de interesele a două țări creștin-ortodoxe.

După același model al (ne)intrării în Schengen, într-o bună zi ne vom trezi singuri în fața unei declarații de război a Rusiei. Rând pe rând veți da bir cu fugiții. Singurii ce ne vor fi aproape, vecinii noștri tradiționali: Dunărea, Marea Neagră și Munții Carpați. Și nu pentru că n-ați vrea să ne fiți alături, dar n-ar fi exclus ca, taman atunci, trupele NATO să fie prinse în exerciții militare terestre în Câmpia Panonică a fostului Imperiu.

Cu ce suntem mai prejos decât alții, Gogule? Sau, mai bine zis, cu ce sunt ei mai deștepți decât noi? De ce a trebuit să ne milogim la ușile lor, când ai noștri copii erau și sunt cu o clasă peste ai lor? De ce a trebuit să facem compromisuri, să le dăm tot ce am mai avut mai de preț? Ca ei să voteze împotriva intrării noastre în Schengen, iar pe la spate să bată palma cu grupurile de interese de la Kremlin? Pentru asta? Ia să nu fi sărit în ajutorul refugiaților ucraineni cu ce am găsit mai bun prin cămările noastre, și în loc de un ceai cald și o pătură să le fi bătut obrazul pentru drepturile românilor din Ucraina. Sau să fi scris la fel de mult și despre ruși ori că Ucraina asta nu e înregistrată, oficial, în actele de la ONU. Mamă, mamă, ce tărăboi ar fi fost! Ce ne-ar mai fi auzit urechile și ce sancțiuni s-ar fi abătut asupra noastră. Ei au voie să facă ce vor, noi, nu.

Nu, pentru că noi suntem fraierii ăia, în frunte cu toți deștepții care ne-au condus până acum plecând de la premisa seculară cea cu „capul plecat sabia nu-l taie.” Și continuăm să fim la fel de umili. Doamne, să fi făcut austriecii una ca asta ungurilor, că a doua zi toate firmele cu sediul în Viena ori ar fi jucat ceardașul, ori ar fi avut obloanele trase și trimise acasă în 24 de ore. De ce nu avem și noi un Orban unguresc care să bată cu pumnul în masă? Căruia să nu-i pese de directivele UE, de Bruxelles, de Strasbourg, ci doar de țara sa și de ungurii săi.

Și, atunci nu se întreabă corect poetul Daniel Marian: „Eeei unde-i Iancu să meargă la-mpărat, noi fără Schengen, voi mâncați…”

Poftă bună să aveți!

Partea bună e că lu’ nea ministru nu-i pasă că e război și că prețul la petrolul rusesc a fost plafonat. Îl doare la baston. Din punctul ăsta de vedere, nu trebuie să vă faceți griji pentru mâine, poimâine și răspoimâine, și nici să vă fie frică că sistemul hidroenergetic pică sau că o să înghețați de frig în casele voastre. Neica Vergică ne asigură că în România liberalo-pesedistă (sună ca dracu formula asta de guvernare, nu-i așa?) iarna asta nu va exista riscul unei pene de curent, a unui „blackout” (ne-am dat dracului cum am ajuns să vorbim!) Și știți de ce? Pentru că avem de toate: apă în fântâni, baraje și lacuri de acumulare, stocurile de cărbune sunt căcălău, țiței pentru toate rafinăriile avem, plus râul, ramul și alte ingrediente de natură patriotică.

Bă, dacă ministrul spune asta, atunci așa e. Nu mai dați urechea la ce spun ăia la televiziunile pesediste unde toată ziua bună ziua i se cere demisia. De unde au scos-o și pe asta cu „taxa pe soare?” Nu mai poate să greșească omul că și săriți cu gura pe el, să-i luați beregata! Voi n-ați văzut că neica Vergică a explicat  după aia că a fost o neînțelegere la mijloc și că niciodată, dar niciodată, nu va exista o astfel de taxă? Doar în caz de…  De ce anume, nea Vergică? De cotele apelor Dunării la Drobeta Turnu Severin sau de cât de cald o fi la vară?

A,„există posibilitatea introducerii unei taxe. Dar eu nu văd niciun Guvern care să introducă această taxă vreodată în România.” ne asigură domnul ministru. Pe bune? Există, dar nu vezi că ar fi posibil să fie aplicată. Nu vezi acum că te-o luat gura pe dinainte spunând că o astfel de taxă nu va fi plătită niciodată în România. Nici tălică nu crezi ce spui, nu-i așa?

Dar, hai să-i lăsăm pe amărâții ăștia cu socotelile lor și să ne imaginăm , că tot vine Moș Crăciun care e în stare să facă orice minune , cum e să trăiești dintr-o leafă de 18.600 pe lună. De euro, să ne înțelegem bine. O leafă compusă din zece salarii, așa cum are prorectorul Universității de Medicină și Farmacie Iași. Un salariu de la UMF, un altul și încă unul tot de la UMF, în total 253.000 de lei. Salariul de la un spital, altul de la o clinică, de la două academii de științe medicale, de la încă două SRL-uri și tot așa până la cei 18.600 de euro.  Ce-o face cu atâția bani? De asta nu puteți dormi voi noaptea? Dacă e om gospodar, cu siguranță că va ști să se chivernisească, ba chiar să și pună ceva de-o parte pentru zile negre.

Pe mine nu faptul ăsta că ia salarii din zece locuri mă intrigă. Nu frate, omul are școală cât un cartier muncitoresc din Iași, iar dacă îi merge bibilica și îl țin balamalele, să ia nu zece, ci douăzeci de salarii pe care să le bage în conturi bancare pentru tot neamul lui. Că ce altceva ar putea face cu atât bănet? Hai să zicem că e pasionat de mașini sau de imobiliare, dar câte mașini și câte case să-și cumpere? Două, trei din fiecare, apoi se plictisește, iar banii continuă să-i vină. Tot mai mulți și mai mulți. Și ce să facă cu ei? Să-i dea la săraci? Zău, mă? Voi așa ați face? Ați ieși în stradă și i-ați împărți cum făcea pe vremuri Jiji Becali? Să fim serioși!

Repet, nu mă surprinde faptul că unii trăiesc din 2-3.000 de lei, ba chiar și din mai puțin, iar alții nu știu ce să facă cu atâți bani, pentru că asta a fost și va fi mereu în lumea asta, ci mă intrigă ceea ce întâlnesc într-un spital de stat în care ajunge să-și caute de sănătate inclusiv  cel cu venitul de 3.000 de lei. Într-un spital în care, dimineața, tot la două zile, după vizita medicului, (poate nu chiar a medicului despre care am făcut vorbire) asistenta îți pune în brațe lista cu medicamentele pe care familia trebuie să ți le cumpere (dacă vrei să te faci bine) căci, nu-i așa, farmacia spitalului fie că nu-și permite să achiziționeze medicamente atât de scumpe, fie că e goală și bate vântul prin sertare. Și atunci, după o internare de o săptămână, două, la ce să să renunți ca să ieși, cât de cât onorabil, din leafa ta de 3.000 de lei? La mâncare? La facturi? La hăinuțele copiilor? Întrebați-l pe prorectorul de la Iași, dacă nu aveți curajul să-l întrebați, din stradă, pe nea Nicu Ciucă și don Ciolacu.

Duceți-vă ca să înțelegeți cum ne respectăm trecutul, înaintașii și pe noi ca români. O ruină la propriu pe care niciun liberal nu se arată în stare să o salveze. De câte ori n-or fi trecut pe lângă ea cei care după 1989 au făcut politică liberală la vârf, au condus guverne și au vorbit mereu în numele țării? Și? Ce-i cu asta? Cât i-ar fi costat pe cei ce se dădeau urmașii Brătienilor un sac cu ciment, o roabă cu nisip, un cancioc cu mortar? Nimic, absolut nimic. Nici când au fost la putere, și nici atunci când au clamat sărăcia și nevoile în opoziție.

Duceți-vă și vedeți casa lui Ion I.C. Brătianu, cel care se confundă cu istoria țării vremurilor sale. Cu aspirațiile unei națiuni aflată la început de drum. E în București, nicidecum la capătul lumii. Năpădită de buruieni, de copaci, de gunoaie, dar mai ales de nepăsare. A, și de un anunț scris, în grabă, pe o coală de hârtie de A 4, ca să ne ferească de o nenorocire: „atenție, cade tencuiala!” Da, cade tencuiala de pe casa lui Ion I.C. Brătianu. Trist și dureros.

În loc de concluzie, o întrebare pentru epigoni: Dacă voi nu sunteți în stare să salvați o casă, una singură, cum credeți că veți putea conduce o țară?

Așa s-a întâmplat  și în Banatul ăsta de Munte în care ne tot batem cu cărămida în piept, deși din el o rămas doar făloșenia de altădată. La Reșița, nici crac de pesedist în formațiunea celor care au cititi de pe fițuică ori au trimis mesaje prin viu grai, cu gândul la alegerile din 2024. Nici măcar prefectul care de acum e politician cu acte în regulă. În locul său, Cristi Gâfu, obișnuit cu chestii de astea de protocol. În schimb, la Caransebeș, în Țara Gugulanilor lui Marcel Vela, (pe care, de la o vreme gugulanii îl văd tot mai rar la față) liberalii au stat pe margine și au mimat aplauzele ca simpli privitori la piesa de teatru pusă în scenă de Felix primarul, Vlădica Lucică și soborul lui de la Episcopie. În urmă cu câțiva ani, fără Marcel și legendara lui geacă, 1 Decembrie și tradiționala fasole de Ziua Națională ar fi fost ca nunta fără Irimică și Federația Română de Fotbal fără Răzvan Burleanu.

Surprinzător, pentru unii, Mocioalcă, ca un veritabil număr 10 pe tricoul roșu pesedist, a cedat, ca la fotbal, deliberat, mijlocul terenului și și-a grupat echipa pe trei linii în fața porții, lăsând liberalilor impresia că nu-i interesează nici Primăria Reșița și nici Consiliul Județean. Au renunțat la atac, retrăgându-l până și pe Silvică și Remus Rof în defensivă, așteptând parcă o minune care să-i readucă la cea mai importantă primărie din județ. Altfel nu se explică de ce Mocio și ai lui au ales să guste din bucatele fierte în ceaunul lui Adi Stoicu, primarele de Bozovici. Logic ar fi fost să prindă taurul de coarne la el în arenă, în ole-urile Furia Roja, și nicidecum pozându-se pe ale coclauri almăjene.

La prima vedere, PSD pare să-și cunoască limitele și nu forțează lucrurile, în timp ce alții văd în asta o victorie (încă una) pentru tandemul Tăiețelu-Dunca. Însă, știți și voi cum e cu victoriile astea în politică. Azi sunt, mâine… Orban și Cîțu știu cel mai bine!

Bunăoară, ieri s-au luat de  discursul tău de la parada de 1 Decembrie. Bine, puteau să zică orice legat de vestimentație, de tunsoarea cu cărarea pe dreapta, de gulerul de la cămașă, de privirea ta sfredelitoare  ori de chipul blajin de adevărat șef de „giudeț.” Dar, nu, oameni fini, cu bună creștere primită în cei șapte ani de acasă, s-au oprit la „discursul mirobolant.”. Romi, crede-mă, am râs ca prostul de unul singur. Sincer, tu știi ce înseamnă „discurs mirobolant? ”. Dacă nu știi, uită-te în DEX: extraordinar, fantasmagoric, fantastic, incredibil, ireal, magnific, minunat, mirific. Au făcut mișto de tine pe față și asta mă bucură, să nu mai zică unii și alții că doar eu am ce am cu tine. Uite că și alți ziariști gândesc la fel despre cel care pozează în salvatorul județului. Mirobolant ca mirobolant, treacă de la mine, dar când îl mai și citești de pe o fițuică ruptă dintr-un caiet de dictando, e chiar de râsul curcilor. Ce dracului, bă, Romi, nu puteai să-l înveți și tu ca pe poezie să nu te fi făcut de rușine? Că, vorba aia, una e să-l spui din cap și alta e să-l citești, chiorându-te, să nu pocești cumva vreun cuvânt.

Repet, bine ar fi fost să fi vorbit cu cuvintele tale. Cuvinte pe care să le înțeleg tu prima dată și mai apoi să-i faci pe alții să priceapă ce ai vrut să spui. Dar tu ai vrut să te dai „grande”, vorba lui Gică Craioveanu care face reclamă la praz, să ne arăți cine ești tu, vorba aia, și ai citit discursul scris de altul. Dar, știi cum e măi, puiucule? Ca să te dai „grande”, în viață ar trebui să citești mai mult decât „Punguța cu doi bani”, „Capra cu trei iezi” ori „Ursul păcălit de vulpe”. Părerea mea. Tu te-ai lăsat purtat de consilierii fără număr pe care îi ai pe lângă tine și, uite, ai ajuns să fie luat la mișto cu discursul ăsta mirobolant.

Îmi pare rău de tine, Romi dragă, dar nu am ce să-ți fac. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n straiță. Geaba ai bani, de-i întorci cu lopata, geaba plimbi nuntașii cu elicopterul și te cerți cu toată lumea, inclusiv cu liberalii, dacă nu ai carismă. Dar nu fii trist, vine iarna, neaua și înghețul iar tu vei străluci precum Crăișorul Zăpezii, varianta Muntele Mic, să moară de necaz ziariștii ăștia, bată-i norocul să-i bată!

Ce mai… Asăzi este ziua cea mare în care Brătienii, Manii și toți participanții la marea adunare de la Alba Iulia se vor răsuci în mormânt, ba chiar și Cuza, Mihai Viteazu și mulți alți voievozi și regi care știu că realitatea măcănită de 1 Decembrie de unii e diferită de cea trăită de ei. Dar ce mai poți face de dincolo din lumea necuvintelor în afară de a înghiți în sec și a ofta? Acum e vremea altora, a celor care au dus România în NATO și UE și se chinuie săracii s-o bage în Schengen și s-o ducă fără vize în America. Asta ca să înțelegem cât este ea de respectată România în lume în comparație cu anul 1918. Dacă atunci se afla la loc de cinste între națiunile lumii, astăzi e privită ca o ignorantă în ochii celor care au pita și cuțitul, nedemnă de a se așeza la aceeași masă cu bogații Europei. Și tot astăzi, este ziua națională a fasolei cu ciolan și cârnat. Clipa cea mai așteptată de cei care habar nu au cine au fost cei care au împlinit actul Marii Uniri din urmă cu 104 ani.  

A, era să uit. Și cât de dor mi-e să-l aud pe câte unul lăcrimând la televizor, grav și solemn de parcă ar avea o țeapă înfiptă-n cur, citând din Nenea Iancu: „În aceste momente solemne… mă gândesc la țărișoara mea…la România… la fericirea ei! La progresul ei! La viitorul ei!” Sta-i-ar cârnatul în gât, să-i stea!

Ne-ați zăpăcit cu calcule, cu demonstrații pe tablă la televizor, cu explicații. Că ne dați ba 6,5% la pensii, ba 10%. N-ar fi fost rău nici 15%, dar dacă nu e de unde…  Seară de seară aceeași poveste a banilor care nu sunt. Nu sunt pentru pensii și salarii, să ne înțelegem. Pentru voi și ai voștri, tot se mai găsește câte ceva pe fundul sacului bugetar. Până la urmă o să ne mulțumim și cu 12,5%, plus asigurările (pe cuvânt de onoare, sic!) că tot acolo o să ajungem, dacă socotim ajutoarele de încălzire, cardurile alea de alimente și alte drăcovenii de genul ăsta. Una peste alta o să fie bine și la vară cald. În capul vostru, da, într-al nostru, nu.

Sărumâna nea Nicule, să ne trăiești don Marcel! Dumnezeu să vă dea sănătate și vă mulțumim că aveți grijă de noi. Din sărăcia voastră ne dați și nouă iluzia binelui pe care l-am auzit rostit, într-o cazarmă din Târgoviste, în urmă cu 30 și ceva de ani în urmă, de savanta de renume mondial, mamă iubitoare de țară: În România n-a murit nimeni de foame și de frig.

Că dacă atunci n-a murit nimeni atunci, de ce ar face-o acum în epoca încălzirii globale, a supermarketurilor ticsite cu mâncare, când pensiile cresc cu un procent de 12,5% și cu un braț de tichete și carduri pentru tot felul de ajutoare?  

Nu e frumos ce au făcut ai noștri, ba chiar este urât, dar dacă stai să te gândești bine, nu e nimic ieșit din comun. Dimpotrivă, când te gândești că din primele zile de grădiniță, tovarășa, iar mai târziu doamna, ne puneau să memorăm poezia aia cu „Cățeluș cu părul creț.” Și ce puteam să învățăm din cele câteva versuri? Că pe lângă că era hoț, cățelușul nostru era și mincinos. În loc să tacă dracului și să nu mai latre atât, că tocmai fusese prins în flagrant cu rața-n gură și cu oul în buzunar, Grivei se jură pe ce are el mai scump pe lume că totul nu e decât o înscenare ordinară pusă la cale de cei care născociseră (în lipsă de altceva), vorba aia cu „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.”.

Când am crescut mai mari, prin clasele a V-a și a VI-a, ni se spuneau povești cu zmeii care furau merele de aur ale împăraților, soare și luna de pe cer. Două minciuni într-una singură. Una, că n-am avut niciodată împărați și, doi, că nu există mere de aur, iar luna și soarele nu pot fi furate nici măcar de mama zmeilor, darămite de odraslele acestora. În noaptea nunții, în loc să ne distrăm și să ne simțim bine, ni s-a furat mireasa de la masă și ca să o aducă înapoi trebuia să băgăm adânc mâna adânc în buzunar. Să nu mai vorbesc de furatul inimii, a pantofului Cenușăresei și a mai câte și mai câte exemple de acest gen. A, era să uit, tezele de doctorat care, la urma urmei, tot un furt pe față e, când respectivul se jură pe ce vrei și pe ce nu vrei că nu e așa.

Cu atâta tradiție moștenită de la  moși și strămoși ne mai mirăm de ceea ce au făcut militarii români? Să fim serioși! Peste un an, doi, povestea se va repeta cu siguranță că, ne place sau nu, suntem urmașii celor care au crescut cu poveștile cu cățeluși cu părul creț. Iar dintre ei, cine știe dacă nu se va naște măcar un general cu patru stele.