Târgu Jiu, spital județean, UPU, adolescent cu peritonită, stare gravă. Medicul de gardă refuză să-l opereze pe motiv de fișa postului. El e chirurg pentru oameni mari, nu pentru copii sau adolescenți. Însoțitorul pacientului îl roagă, îl imploră să-l opereze, indiferent de consecințe. „Bă, femeie, tu nu înțelegi că domnul doctor e din ăla care operează oamenii în toată firea, nu copii? Ce dracu ești atât de grea de cap?” Femeia continuă să se roage. Să se tânguiască: poate totuși, totuși mai e o speranță. Doctorul se ține tare. Tare ca piatra aia din care Brâncuși a sculptat Coloana, Masa Tăcerii. Nimic nu-l mișcă. Nici măcar lacrimile femeii, sora adolescentului. Doctorul e tare, iar ambulanța care să-l transporte la spitalul din Craiova lipsește. Lipsește pentru că trăim în România. Atunci când ai nevoie mai mare de ceva, nu găsești.

Și scenariul, demn de un roman al absurdului continuă. Cineva sună la Craiova și cere o ambulanță care să preia un pacient în stare gravă de la Tg. Jiu. Până să se pornească salvarea de la Craiova, până să parcurgă cei peste 100 de kilometri, până când… Până atunci tânărul moare. Moare cu zile, cum ar zice un localnic obișnuit cu astfel de situații.

A doua zi, unii ridicau din umeri, alții se scuzau (cazul nu părea de competența lor), iar sora și rudele băiatului acuză. Cine să o asculte? Doar e campanie electorală. Mare campanie, cu promisiuni, angajamente, dispensare, spitale județene, medici și scule de primă mână. Într-un cuvânt, este despre reforma sistemului.

Despre cazul de la Tg. Jiu? Ce rost ar avea să se mai spună ceva că știm cu toții vorba aia: despre morți, numai de bine!

Ce bine ți se potrivesc, frate Damian. Marius Damian, de la Teregova, deputat de PSD. Pardon, deputat PSD până ieri, la prânz, că după ce ai servit zupa și sarmele la bufet, ai urcat la tribuna Parlamentului, de unde ai dat vestea cea mare. Citez cu aproximație, cu semnele de punctuație de rigoare „Plec fraților din PSD după 25 de ani în acest partid (scuze, sunt 22 de ani, nu 25), că m-am săturat de naveta asta săptămânală Teregova-București. Că din cauza ei iarba e necosită și pierd subvențiile de la APIA și am rămas și fără prune strânse pentru răchie. Ba, am ajuns și de mirul lumii, fără gogonele și crastaveți la borcan. Dacă nu mă grăbesc, rămân și fără varză pe iarnă, de-o să râdă toți ruscanii de mine”. Bine ai făcut, bro, să vadă și ei de acum încolo cât e de rău fără tine în PSD!

Bă, frate, ce ți-e și cu politica asta! În primăvară, Mariusică se și vedea primar la oraș (că nu degeaba se născuse la maternitate), chiar dacă partidul i-a zis-o de la obraz în câteva rânduri: „Ogoaie-te și stai pe curu’ tău până ți-e bine. Că nu se știe.” El, nu și nu.  Că cine era ca el! Socoata lui era simplă: În Caransebeș locuiesc cel puțin 200 de familii de teregoveni. 200 de familii= 400 de voturi. Familiile astea au și ele prieteni și cunoștințe. 200, 300 de voturi și tot așa până câștigarea alegerilor. Unii ziceau că avea în cap să scoată pavajul ăla lu’ Vela din centru și acolo să-l sape și la primăvară  să să-l umple cu straturi, straturi: cu ceapă și roșii, cu pătrunjel și lobodă, cu curechi și morconi, piparcă și păsui verde. Produse bio și tradiționale. Ca în grădina lu’ Ion unde toate păsările ciripesc vesele că au un asemenea primar.

Nea Marius, îți plâng de milă. Nu pentru ai plecat din PSD, repet, după 22, nu 25 de ani, ci pentru ce o să te aștepte zilele următoare. O să râdă ăia de la Rusca Teregova de tine. O să te arate cu degetul gugulanii de la oraș, unde tu ai vrut să ajungi primar. Și o să facă bășcălie Felixu de tine, de n-o să mai scoți capul în lume până la primăvară. Iar ție, nea Marius, nu-ți rămâne decât să te pregătești de serbarea de Crăciun, recitând cu intonație rondelul de care îți vorbeam: E vremea rozelor ce mor// Mor în grădini, și mor și-n mine// Ș-au fost atât de viață pline// Și azi se sting așa ușor.

Ce zici, o înveți până la serbare? Eu zic să o înveți, să-ți aducă și ție ceva Moș Crăciun, să te bucuri și tălică de sărbători!

Din păcate, mai sunt și unii cărora li se umflă mușchii de la borhotul care dă pe din afară. Și atuncă, sunt gata să se ia la trântă cu zmeii zmeilor, cu Bruce Lee, Van Dame ori cu balaurii din poveștile lu’ Ispirescu. Să-i ia de urechi, să dea cu ei de pământ, să-i calce în picioare sau măcar să scoată limba și să se strâmbe la ei. Dar cum balaurii și zmeii dorm la ora aia, iar Van Dame a ajuns un amărât de pensionar, unii își aduc aminte de cursurile de karate, trânte și judo practicate în tinerețe și atunci iau la „omor” tot ce întâlnesc în cale: coșurile de gunoi de pe trotuare, stinghiile băncuțelor, floricelele și pomii ornamentali. Calcă în picioare orice că, vorba aia, pe cine să întrebe la 3 noaptea dacă are voie să rupă, să mâzgălească ori să dea cu pumnul într-o vitrină de butic? Pe sectoristul care nu mai e? Pe echipajele mixte (polițist+jandarm) mândria țării în alte vremuri?

Și chiar dacă, să zicem, ăștia ar fi acolo, el tot și-ar face damblaua. Tot ar găsi ceva de care să se lege, să distrugă, să rupă, să facă ceva, că altfel nu poate să adoarmă. Așa cum e tipul ăsta care a distrus cuva de la tomberonul de gunoi aflat pe o platformă din micro IV (lângă parc și peste drum de blocuri) din Reșița. Tipul sau tipii. Să nu vă gândiți că această cuva, confecționată din inox, e pusă acolo doar așa, de flori de măr, prinsă în două șuruburi. Nu, domnule, e fixată zdravăn, să reziste zeci de ani. Și așa ar fi trebuit să se întâmple dacă nu ar fi apărut tipul, sau poate tipii, dotat (dotați), cu ranga, barosul și alte scule de genul acesta. Oricât s-au chinuit, n-au reușit să-și ducă opera la bun sfârșit. Dar nu s-a dat bătuți, au revenit noaptea următoare și, cu mai mult elan și cu mai multă dorință de a face rău, au smuls-o. Nici nu e de mirare: noaptea toată lumea doarme: polițiști, locatari, până și spiritul civic face nani.

Uneori, îi dau dreptate lu’ Gogu. Pentru unii dintre noi, parcă nu se merită eforturile primăriei de a face ceva, de a trăi și noi într-un oraș civilizat. Zic. Nu dau cu barosul sau cu ranga.

În sfârșit, un lucru de Doamne Ajută, preluat de la alții din Europa. Bine, colectarea asta la noi datează de pe vremea lu’: „Sticle goale cumpărăm, sticle și borcane”. Le place unora sau nu, ăia, care umblau cu sacii în spate printre blocuri, au fost pionerii a ceea ce astăzi numim SGR (Sistem de Garanție Returnare), doar că atunci era o rușine să fi spălat  sticlele de ulei și de bere, ca să le fi vândut pentru câțiva lei. Poate și acum unii sunt animați de același sentiment că, vorba aia, dacă ai bani să-i întorci cu lopata, nu te mai pui să aduni de prin casă sticlele de plastic pentru apă, suc și dozele de bere golite peste săptămână. Că, sigur, nu te îmbogățești cu cei 10-15 lei pe care i-ai primi pe ele, dar e posibil să te alegi cu remarca răutăcioasă a prietenilor sau cunoscuților: „Uite, bă, și la ăsta ce a a juns. Vinde sticle ca toți amărâții, nu-l mai satură Dumnezeu.” Dincolo de răutățile noastre de români neaoși, există statistici care ne arată că suntem pe drumul cel bun: În medie, se colectează peste 1,7 milioane de astfel de ambalaje/zi, iar în nouă luni de funcționare a SGR, au fost colectate aproape două miliarde de PET-uri și ambalaje de aluminiu.

Partea proastă e că aceste aparate pentru colectare funcționează ca orice lucru de pe la noi. Când ți-e lumea mai dragă, se blochează, te lasă cu ochii în soare și îți face un car de nervi. Și tot ca la noi, explicațiile sunt de bun-simț! Ba că o rămas câțiva stropi de apă în recipient și nu e bine, ba că te prea grăbești cu introducerea ambalajului, ba că ai aruncat în dușmănia sticla de plastic, ba eticheta e lipită strâmb și aparatul nu o poate „citi”, ba că n-ar chef de lucru etc. Ultima dată, o duduie de la un supermarket, mi-a explicat, în mare, dar științific, de ce se blocase aparatul: „După golire, înăuntru au loc mai multe reacții care duc la procesul de vidare, care la rândul său se răsfrânge asupra contactului pe care recipientul îl are cu aparatul de colectare.”

Altfel spus, e dat dracului aparatul ăsta, domnule!

Umăr lângă umăr, braț la braț, exemplu de armonie și de bune practici pentru cetățeanul umil. Politicienii și popii. Popii și politicienii. Același lucru. De la trepădușii de jos și până la cei din Dealul Patriarhiei. Toți o apă și un pământ. Unii cu programele de guvernare, alții cu căldărușa și busuiocul înmuiat în apă sfințită. Fiecare își știe interesele. Unii așteptând un semn de bunăvoire de la Dumnezeu, alții un telefon pentru zămlisirea unei noi biserici sau cruci. Unii cu promisiunile, ceilalți cu chemarea la pupat de moaște.

Și unii, și alții, lipsiți de grija zilei de mâine că, vorba aia, „dacă nu curge, pică.” Și dacă ne uităm la ce au în bătătură, pică al dracu’ de bine. S-a dus vremea colivei și a colacului de la pomeni, sau a bufetului de la gospodăria de partid. Azi la modă sunt casele de vacanță, cât mai numeroase, mașinile scumpe, cât mai scumpe, amantele, cât mai multe, pelerinajele pe plaje exotice ori pe munții sfinți și tradiționalul îndemn care ne face „mândri” că suntem români: „strângeți cureaua, că o să vină și vremuri mai bune!”

Și mai e ceva, unii cu rugăciunile, alții cu banii. Cine a spus că banul e ochiul dracului?  Nu cu plasa, ci cu virament bancar. „Să fie primit, fiule și Dumnezeu să te binecuvânteze.” Și, cum altfel? răspunsul nu poate fi decât unul singur: „Doamne Ajută, să te audă cel de sus, părinte!”

Slavă Ție, Doamne, Slavă Ție!

UPDATE: La popi e ca la femei: ultima relație contează. (Din înțelepciunea populară)

Liderul PSD a spus că se întoarce în fruntea celei mai importante instituții județene, ceva mai alb la păr, dar cu mai multă experiență, cu o echipă mai puternică alături de el şi cu determinarea de a produce o schimbare reală. În opinia sa, Consiliul Judeţean este locul de unde se pot implementa proiectele cele mai importante pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii cărăşenilor, iar acesta este obiectivul fundamental al mandatului care începe astăzi.

Le-am promis cărăşenilor că vom încheia scandalului politic permanent care a măcinat această instituţie şi care a generat numai probleme. Am de gând să mă ţin de cuvânt şi mă voi asigura că şi echipa care este alături de mine va face asta.

„Avem un Program de guvernare locală pe care oamenii l-au votat cu un scor fără precedent pe 9 iunie. Ştim ce avem de făcut şi nu avem nicio scuză să nu ducem la îndeplinire obiectivele asumate. Oamenii județului Caraș-Severin și-au pus încrederea în noi, vă asigur că nu va fi nicio vânătoare de vrăjitoare în perioada viitoare. Vreau să punem punct și să începem de la capăt. Pe drumul nostru, vor fi însă trudă, calm, cumpătare şi înţelepciune. Sunt convins că cetățenii nu își mai doresc scandaluri politice de nicio formă. Este de datoria noastră să răspundem așteptărilor cetățenilor”, a mărturisit Silviu Hurduzeu.

Liderul PSD a lăsat să se înțeleagă că nu e deţinătorul adevărului absolut şi nici un vrăjitor care poate rezolva problemele bătând din palme. Știe însă că, dacă el și echipa sa nu reușesc să schimbe lucrurile în mod fundamental, tot efortul va fi fost degeaba şi speranţele oamenilor vor fi risipite.

Pe de altă parte și-a asigurat colegii din Consiliul Judeţean – indiferent că sunt de la PSD, AUR sau PNL – că va fi deschis la colaborare. Orice proiect bun pentru judeţ va fi sprijinit. La fel cum tot ceea ce a început în ultimii patru ani va fi dus la bun sfârşit.

Silviu Hurduzeu a avut și un mesaj adresat direct angajaților Consiliului Judeţean, cum că „epoca mârlăniei s-a încheiat”.Și că aştept seriozitate, competenţă şi muncă. La schimb, voi oferi sprijin şi respect absolut tuturor. Vreau o atmosferă propice performanţei administrative.”

La ceremonialul de învestire a președintelui Hurduzeu și de constituire a Consiliului Județean, au participat prefectul Ioan Dragomir, ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, precum și un sobor de preoți în frunte cu PSS Lucian, Episcopul Caransebeșului.

Consiliul Județean Caraș-Severin are în componența sa 14 consilieri PSD – Marius Isac, Gabriela Stuparu, Ioan Crina, Mihai Bona, Elena Borchescu, Viorel Bașag, Bogdan Miloș, Dan-Ioan Sîrbu-Klecs, Petru Valentin David Izvernar, Ionela-Ancuța Pascu, Petru Pârvulescu, Ion Șimoniac-Coilă, Gheorghe Stoichescu, Camelia Ene – , 11 consilieri PNL Ovidiu Rădoi, Ioan Cojocariu, Vasile-Liviu Brumar, Doru-Sorin Coșei, Mircea Teodorescu, Felicia Quint, Ovidiu Cristian Chimigeriu, Viorel Lolea, Andrei Apostol, Ovidiu-Petru Bistrian, Adrian-Laurențiu Dacica – și 4 consilieri AUR – Ilie-Bebe Iova, Paul Purea, Sandra Țepurică, Sergiu Ionuț Crețan.

În ciuda baladelor, legendelor și basmelor care circulau (fără aviz Schengen!) în Europa pe seama noastră, Nea Petrică (îi spun așa că de acum jumătate e de-al nostru) a rămas surprins, dacă nu chiar șocat când, într-o zi, scos la o plimbare romantică de doamna Ferrari, a văzut pe o străduță cu restaurante de fițe, trei bolizi made familia sa. Nu unul, nu doi, ci trei, într-un oraș în care se aștepta să-l muște câinii, cerșetorii să se țină scai de el și să-l agațe fetițele dulci de București, vorba lu’ Trio Grigoriu. A făcut ochii cât cepele, iar mai apoi să pice din picioare, nu altă, când a observat în spatele acestora alte trei bijuterii de Lamborghini. Noroc că au sărit cei din garda sa de corp să-l sprijine, să-l așeze pe un scaun și să-i dea să bea un pahar cu apă rece și zahăr, că cine știe ce s-ar fi întâmplat.

Unii au crezut că bătrânul Fieraru (v-am spus, o fi el Ferrari, dar de acum e și de-al nostru) suferise o cădere de calciu sau făcuse o criză glicemică. Doamna sa i-a liniștit pe curioșii care tot o sunau să se intereseze de soarta bossului de la Ferrari: „Nu este OK să-ți afișezi bogăția în felul acesta. Piero a zis că dacă era așa ceva în Italia, venea Guardia di Finanza și îi aresta pe toți. Așa ceva nu vezi în Italia, să-ți afișezi mașinile mai scumpe decât casa în care stai. Practic nu vezi, poate doar la Monaco…”.

Don Piero, ce dracu’ domnule. De la matale am atâtea așteptări. Mă mir că erai pregătit să dai peste un București murdar,  cu drogați și de curve la tot pasul și nu te așteptai să vezi un oraș plin de Lamborghini și Ferrari. Păi vino vara pe la noi, nea Petrică. În vamă la Nădlac, într-o zi când se întorc ai noștri acasă cu puradeii. Ia-ți un scaun pliant, un creion și o hârtie să-ți notezi câte Lamborghini, Ferrari, Mercedesuri, Lincon-uri intră în România. Te asigur că la sfârșitul zilei o sî constați că Monte Carlo e pistol cu apă pe lângă Românica…