15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Editorial

Din momentul în care au aflat că a semnat adeziunea nu la Reșița, ci la București, cei trei (de ăștia știm noi) pur și simplu au luat foc. Ca buni creștini ce sunt, și-au amintit cine este cu adevărat Felix ăsta. Un zero la realizări, un traseist politic, un prefăcut, un disperat, un ins lipsit de caracter, dar mai ales, de bărbăție, un pârlit de primar, un… „As putea spune mai multe, dar în Săptămâna Mare a Paștelui, prefer să mă abțin în a intra în polemici cu un primar fără niciun Dumnezeu”, vorba Andrei care dă cu bâta, în săptămâna în care gospodinele vopsesc ouăle și merg la biserică la Denia de seară.

Măi, băieți și fete, de ce sunteți voi atât de supărați pe Felix? Pe Felix al vostru cu care ați făcut atâtea prostioare în campaniile electorale și la ședințele de partid? Ce vă pasă vouă că gugulanii s-au săturat de el? Dimpotrivă, ar trebui să vă frecați mâinile de fericire și să ziceți în sinea voastră: „Bă, e gata pita lui Felix, alt mandat nu mai pupă!” De ce vă deranjează  atât de tare plecarea asta? În loc să vă bucurați că PSD s-a pricopsit cu unul ca el, că o să vadă pesediștii pe dracu mâine, poimâine, voi îi tot dați la gioale. În loc să fiți fericiți că o să-l căpăciți în alegerile  de peste doi ani, de-o să-i meargă fulgii, voi îl faceți cum vă vine la gură. Lăsați-l, bre, să-și frângă gâtul de tot, dacă el asta vrea. Să nu-mi spuneți că voi vreți să-l aduceți pe calea cea bună și să-i salvați sufletul păcătos, că nu vă cred. Mai mult ca oricând, săptămâna asta este despre iubire și iertare, despre tămăduirea sufletului prin rugăciuni și bunăvoire or voi i-o trageți pe unde apucați. Păi e frumos, măi copii, ce faceți cu Felix al vostru în Săptămâna Mare? Așa v-au învățat pe voi părinții și învățătorii voștri să vă huliți aproapele?

Măi, copii, voi nu vedeți că Felix nu vă bagă în seamă. Că vă dă ignore? Că nici like-urile și share-urile pe Facebook nu mai sunt ce-au fost odată? Că vorbiți degeaba și lui nici nu-i pasă? Și atunci, de ce nu vă vedeți de cozonacul și de mielul vostru, de pasca și de ouăle voastre? De ce?

Unii, te-or fi crezut naiv, mai de la Rusca, însă nu ești atât de fraier ca să uiți piciorul primit în cur de la camarazii tăi de doctrină care n-au avut curajul să deschidă gura sau să zică pas când a fost să te excludă din PNL. Taman atunci le-au sunat telefoanele, au răspuns la mesaje, s-au scărpint, știi tu unde și, pe cale de consecință, i-o durut în cur de tine. Așa că, nu ai avut de ales. Mai mult de atât, prin atitudinea lor față de tine, te-au făcut să-ți amintești de vremurile în care băteai mingea în curte la Traian Doda cu Sorin Grindeanu și Silviu Hurduzeu, când, elevi fiind, chiuleați de la ore, făceați poștă o țigară ori fluierați după puștoaicele dintr-a IX-a…

În cazul ăsta, ce să fi făcut Felix? Să-l fi căutat pe Marcel Vela să-i fi zis: „Iertați-mă don Marcelo. Am greșit, precum un copil mic și prost ce sunt, dar promit că o să mă fac băiat cuminte și nu o să mai ies din cuvântul dumneavoastră. O să fiu ca un bichon umil și ascultător?” Să-l fi rugat pe Romeo Dunca ori pe Nelu Tăițelu să pună o vorbă bună pe lângă don ministru? Dacă ar fi vrut și țineau la tine, și Dunca, și Tăițelu o puteau face și nerugați, în numele camaraderiei, așa însă…

Bă, Felix, știi ce vor spune liberalii despre trecerea ta la PSD? Că ești un căcăcios și un frustrat. Că și acum tot copil ai rămas. Că nu e nicio pierdere pentru urmașii Brătienilor din Banatul de Munte. „Mare scofală! O fi și Felix ăsta vreo sculă pe basculă?” Au zis-o ei în iarnă când, 12 primari de la alte partide, au trecut la PSD, de ce te-ar mira acum? Și o vor mai zice-o ori de câte ori va mai pleca vreunul din PNL. Așa că nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Chestia cu rosul unghiilor de ciudă e fumată de mult la ei.

Și, la urma, urmei ce să zică? E ca în povestea aia cu vulpea care nu ajunge la struguri. Mereu prea acri sau prea scumpi.

Au lipsit șampania, pișcoturile, spiciurile oficialilor, reprezentați prin Dorinel Hotnogu, consilierul lui Nelu Tăițelu, nu și fotografia de final, cu artiștii jubilând la bustul gol, fericiți că au pus Reșița pe harta artei din România și nu numai. Ce știți voi ce e aia artă contemporană! Degeaba faceți mișto și vă dați ghionturi când treceți pe lângă ea. Arta asta nu mai e ce-a fost odată, când te uitai cu plăcere la un sân de femeie, la un car cu boi sau la o vază cu flori de câmp. Nu, arta de azi nu mai e ceea ce vezi, ci ceea ce își imaginează artistul și ea dă dimensiunea valorii nu doar a celui ce o desăvârșește, cât mai ales a celuia care o găzduiește. Adică a parcului din Govândari. Doamne, ce ne-am fi făcut noi, ignoranții acestor vremuri de cacao, dacă nu ar fi fost război și cuiva nu i-ar fi trecut prin cap să desăvârșească această operă perisabilă din nisip și saci de iută puși unul peste altul? Am fi rămas tot țărani la coada vacii!

Atât de perisabilă s-a dovedit lucrarea, încât a doua zi au și început să se prăbușească sacii din vârful piramidei. Și știți de ce? Pentru că, imediat după plecarea artiștilor să sărbătorească evenimentul, copiii s-au folosit de piramida lu’ Keops ca de un perete de escaladă, iar la coborâre și-au imaginat că se dădeau pe cur, pe tobogan.  Nici un trecător nu i-a urecheat pentru faptul că își băteau joc de munca celor care au robotit timp de o lună pentru a ne arăta nouă cât de ignoranți suntem în materie de artă, în schimb, toți au sărit cu gura pe ei: „Bă, puță, stai, bă, locului, că-ți rupi o mână, un picior sau cade un sac de ăla pe tine și o să fii de pomina lumii.” Și n-ar fi exclus să se întâmple orice până în august când va începe demolarea creației perisabile. Asta numai dacă va mai rămâne sac pe sac până atunci.

A, era să uit, de pe piramida asta lu’ Keops, care scoate Reșița în lume, lipsește plăcuța cu numele autorului. Ca să știe populimea despre ce și cum stau treburile, vorba  maneleștilor de pe Dâmbovița: „Am piramide, pira, pira, piramide! Dar cine e faraonu’,fara, fara,faraonu’?

A, să nu uit, chestia aia cu Jador, cum că cântările lui nu ar da bine cu concertele simfonice, nu stă în picioare. Măi, domnule Fritz, dacă nu știai, întreabă-i pe alții care sunt de mai multă vreme  în Timișoara și o să-ți spună că la Filarmonică nu au urcat doar artiștii interpreți de muzică clasică, ci și Taraful de la Clejani, prilej cu care Viorica și Ioniță au dat-o pe manele și muzică lăutărească de a răsunat toată Piața Operei și nu s-a mai scandalizat nimeni!

Romi, dragă, acu’ două zile îi luai apărarea lu’ Fritz ăsta al tău în disputa cu Jador. Ți-ai băgat nasul unde nu-ți fierbe oala, că decât să fi făcut una ca asta, mai bine îți vedeai de drumurile tale pline de gropi. Că manelistul tot manelist rămâne (deși și ție îți plac manelele ca la pisică slana) și niciodată nu se compară cu artiștii de la Filarmonică. Ai dreptate, Romi, maneliștii îs maneliști, ei nu cântă după note, ci pe bancnote, fără număr, fără număr, așa cum îți place și ție pe Muntele Mic. Iar dacă tot te-a mâncat undeva, în spirit de solidaritate cu primarul din Timișoara, nu altfel, de ce nu urci și tu pe scenă, să-ți etalezi talentul precum Fritz. Ca la emisiunile alea „O dată în viață” sau „Vedeta populară”. De ce să te lași la Fritz? Eu nu cred că e mai talentat ca tine. Arată-i că tu ești român neaoș, din popor, ce se trage din dacii liberi. Îți alegi o melodie, două, reprezentative, din folclorul autohton sau internațional, îl rogi pe Benga, managerul de la Creație, să-ți dea voie să faci câteva repetiție cu orchestra, te îmbraci în costum popular, cu izmene, chimeșe de-a de demult țesută în război, laibăr și clăbăț pus pe-o parte, și, te asigur că-l dai gata pe Fritz.

Nu știi la ce melodii să te oprești? Știu că tu ai vrea-o pe aia: „După pui de moroșan, să nu dai cu bolovan.” E de-a ta și-ți amintește de Maramureșul copilăriei. Frumoasă, n-am ce zice, dar nu e reprezentativă pentru Banatul de Munte. Dacă m-ai întreba pe mine, ți-aș recomanda cântarea lui Irimică, aia cu „Am o viață și am făcut de toace.” Chiar ți se potrivește. Dacă vrei, vorbesc eu cu Irimică să-ți dea câteva lecții de cum să ții microfonul sau cum să faci play back. Cât privește repertoriul internațional, nimerit ar fi să cânți varianta italiană de la „O solo mio”, adaptată la realitățile noastre: „O, fasole mio!” Fără cârnați, doar cu murături, că tot suntem în Postul Mare al Paștelui.

După principiul „câinii latră, ursu merge” lucrările la opera din Parcul Tricolorului au continuat, lângă autor au venit voluntari, din București, dar și din Reșița, și, în ciuda opoziției ălora care habar nu au de cultură contemporană, s-a ajuns la sfârșit. Cu acest prilej, am aflat de la artistul Nicolae Comănescu două lucruri. Unu, ceea ce vedem noi acolo nu e nici operă de artă, nici o lucrare de nu știu ce gen, nici pictură sau sculptură, ci o „insatalație-site”, gen artistic de care unii au auzit, dar nu au văzut până acum și, doi, astăzi, la ora 14 fix, va avea loc… nu știu cum să zic să fiu înțeles, că vorba artistului: „nu-mi vine să-i zic vernisaj” (și are dreptate, nu?), drept pentru care s-a oprit asupra termenului de „dare în folosință sau ceva în genul ăsta.”

Bă, nene, dacă e „dare în folosință sau ceva în genul ăsta”, cu siguranță, e un lucru serios, în premieră pentru Reșița cu poeți și Cetatea de Foc a lui Davidoglu. Cu emoții, cu invitați de la primărie, artiști, cunoscători ai fenomenului. Din decor nu vor lipsi snobii și gură-cască, dar asta nu mai e treaba mea. Nu știu dacă se va tăia panglica, normal așa ar fi frumos, dacă vor pocni sticlele cu șampanie, și așa ar fi corect, ori discuțiile se vor prelungi până târziu, spre seară. Și, apropos, după această dare în folosință, ce urmează? Că unii zic că ar veni la rând fântâna cinetică din centrul municipiului a aceluiași Constantin Lucaci, că prea a fost dată uitării în ultimul timp, iar cu sacii ăștia, cu siguranță îi va crește valoarea. Așa e?

Eu vă propun altceva. La fel de simbolistic precum „instalația-site.” Dacă tot v-ați văzut, vorba aia, cu sacii pe postamentul monumentului, de ce nu mergeți până la capăt, că tot am intrat în Săptămâna Patimilor. În Vineri Neagră vă adunați și cântați prohodul, (războiului dus de Putin) iar sâmbătă noaptea faceți Învierea, ocolind de trei ori monumentul. Caz în care, mesajul va fi unul pe măsură: Credință și năsâp!

Deschid pagina și citesc: „Manele în sala Filarmonicii arată o alegere neinspirată”. Nu mă leg de topică, de exprimare și alte chichițe gramaticale. Intuiesc despre ce este vorba, fac repede legătura între Filarmonica din Timișoara  și concertul pe care Jador ar fi trebuit să-l susțină, dar nu-l mai ține. Și-mi zic, plin de mândrie și de patriotism local: „Bă, ce președinte de președinte avem la Consiliul Județean! Cool, dacă nu chiar cult. N-o fi el meloman înrăit, dar, totuși, uite că se bagă în seamă și ia atitudine.” Păi, da, ce să caute, frate, maneliștii într-o Filarmonică? Unde s-a mai pomenit așa ceva? Dacă Jador ăsta vrea să cânte, s-o facă pe stadion, într-un club de profil, dar nu acolo unde urcă pe scenă artiștii adevărați. Ei, drăcia dracului!

Și pe când încercam să mi-l imaginez în stalul Filarmonicii, la costum de culoare închisă, cu papion sau eșarfă, butoni de firmă la cămașă, cu ciorapi lungi și de aceiași culoare cu pantalonul, ținând în mână libretul de la Nabucco, Romi al meu ne dă de înțeles că prima dragoste nu se uită niciodată: „Sincer sa fiu îmi plac și mie manelele. (Și eu care credeam că doar manelele îi plac!) În anumite situații. (Ce mai contează, bre?) Dar să vin la Sala Filarmonicii de dragul lor, ar fi ciudat”. Adevăr grăiește președintele nostru. Adânc și aproape filosofic: „Îmi plac sarmalele dar și profiterolul. Nu imi inchipui însă, cum ar fi sa le am servite în același castron”. Wow, ce tare ești, domnule Dunca, cred că nici marele muzicolog Iosif Sava nu ar fi scos astfel de vorbe din el. Părerea mea!

Ptiu, ce le mai zici Romeo. Nu știu de unde le scoți, dar îmi place la nebunie cu câtă ușurință te joci cu cuvintele, cu câtă expresivitate pui în pagină tot ce gândești. Auzi la el, frate, sarmale, profiterol… Câtă imaginație, dar și câtă responsabilitate când spune: „Cred că decidenții vor găsi o alta locație și pentru acest eveniment. E chiar o obligație. Pentru a-i împăca pe toți.” Cu împăcatul ăsta, chiar nu înțeleg, că nu poți să fii și popă, și hoț în același timp, dar să organizezi un concert Jador la Reșița, ai putea, Romi dragă. La tine la bloc, la inaugurarea parcării. Cu bilete vândute, să nu ieși în pierdere. Ce zici? Hai că ți-am dat temă de casă. Ține-te de ea!

Să luăm exemplul județului nostru. Înainte de toate, să vă spun că, pe aproape jumătate dintre elevii clasei a 12-a i-a durut în cur de simularea asta. Nici măcar nu s-au sinchisit să se dea jos din pat dimineața să meargă la budă, darămite la centrele de examene. Promovabilitatea, una pe măsura interesului: 42,33%, cu vreo nouă procente sub media pe țară unde și acolo se înregistrează un regres față de anul trecut de 7%. Hai să zicem că până la examenul oficial, deși nu-mi vine să cred așa ceva, domnișoarele și domnișorii se vor pune cu burta pe carte și vor scoate un procent mulțumitor, dar ce ne facem, frate, cu alea șase așa-zise licee unde niciun elev nu a reușit să ia notă de trecere? Bă, măcar unu, unu singur să fi promovat. Unu din o sută sau câți or fi fost la simulare. Care sunt școlile alea la care, parafrazându-l pe Creangă, te duci bou și te întorci vacă? Iată-le: Colegiul Tehnic Reșița, Liceul Tehnologic „Constantin Lucaci” Bocșa, Liceul Tehnologic „Max Ausnit” Caransebeș, Liceul Tehnologic „Iosif Coriolan Buracu”  Prigor, Liceul Tehnologic „Mihai Novac” Oravița și Liceul Tehnologic „Sf Dimitrie” din Teregova. Promovabilitate zero. Bă, știi ce e aia zero? Zero barat. Incredibil!

Bă, copii, vă întreb eu pe voi ca un om normal ce mă cred, ce-ați făcut, bă, timp de patru ani de nu ați fost capabili să luați simularea asta? V-ați dus la școală doar ca să aveți de unde vă întoarce acasă? Voi nu vă dați seama că ați irosit patru ani frumoși din viața voastră și că în timpul ăsta ați fi putut face ceva util, în primul rând pentru voi? Știți asta? Și? Nu vă pasă! Vă cred. Să nu-mi spuneți că v-au bulversat pandemia și școala online, că nu ține. Și când nu am știut de pandemie și școală online, a fost la fel. De aia zic, e vrăjeală ieftină ca să vă justificați neștiința, lucru valabil și pentru dascălii voștri. Hai, voi nu v-ați trezit dimineața să mergeți la școală (că sunteți în creștere) sau, în cel mai bun caz, ați dormit în bănci, dar profesorii voștri ce-au făcut în timpul ăsta? Au frecat-o la rece? Au făcut avioane de hârtie în timpul orelor? Vă dau dreptate, dascălii ăștia ar trebui puși să returneze salariile încasate de la școală lună de lună. Că nu le merită. Ard gazul de pomană. Sau luați-vă de mână și ungeți școala cu slănină s-o mănânce câinii.

Și matale, don ministru Cîmpeanu, care i-ai tâmpit de tot pe copii cu experimentele și reformele voastre, ce mai aștepți, nu-ți dai demisia de la Educație? E o chestie de bun simți când vezi că an de an rezultatele sunt tot mai proaste. Sau la voi, la guvernare, nu există așa ceva?

„Ia să te văd, ce nu înțelegi, Gogule?” i-am replicat, încercând să aflu cauza nemulțumirii, că despre așa ceva era vorba. „Păi uită-te și tu la domnul președinte Romeo Dunca. La Romi, cum îți place să-l alinți. E un băiat de zahăr. Să-l pui la rană, nu alta. Blând, nu se ceartă cu nimeni, are vorba domoală și dulce, e înțelegător cu toată lumea. Uneori vorbește gura fără el, dar nu e un tip rău, iubește oamenii și nu-i lasă niciodată la greu. Bine, acu’ și tu cu Fish și Știka… Nu te supăra, și ăștia or căutat-o cu lumânarea. Dar de ce nu vorbești de managera de la spital? Că uite cât de înțelegător e cu ea, îi vorbește ca unei surori. Îi dă sfaturi, o îndrumă cum să facă, o cheamă la dânsul la birou. Na, o mai dojenește, din când în când, că așa e între frați, dar să știi că nu o face cu răutate, că are un suflet atât de bun. Pita lu’ Dumnezeu, nu alta.

Și angajații din Consiliul Județean, Doamne, țin la el ca la un tată sau un frate mai mare, îi roagă de sănătate, plătesc acatiste la biserică, mai ales acum, în Postul Paștelui. Oamenii vin la lucru cu plăcere, lucrează relaxați și se bucură pentru fiecare zi în care se întâlnesc cu el pe holurile instituției. Bine, nici chiar ca-n filmulețele alea coreene, dar, totuși…  E adevărat, vorbește mult, promite și mai mult dar, să recunoaștem, și se zbate foarte, foarte mult, zi și noapte, ca nouă să ne meargă bine. Când zboară cu elicopterul, parcă e o albinuță pe cerul albastru al Banatului de Munte. Ne invidiază atâta lume care a auzit de el. De unde știu? Am văzut eu ce-a scris unul din Timișoara pe Facebook: «Bă, unde l-ați găsit bă, de v-ați pricopsit cu el?» Bag seama, îi era ciudă că ei nu au unul ca Romeo la Timișoara.”

Nu știam unde bate. Și l-am întrebat: „Așa, și ce nu înțelegi atunci? E bun, e deștept, e harnic, ce nu înțelegi?” M-a privat mirat, de parcă căzuse de pe Lună. „Ce nu înțeleg? Nu înțeleg ce aveți, bă cu el, că voi, ăștia, ziariștii, toată ziua bună ziua Dunca în sus, Dunca în jos, de parcă altceva mai bun nu aveți de făcut. Lăsați-l, bă, în pace, măcar acum de Paște, să-i priască și lui oul roșu, drobul și cozonacul. Decât să scrieți toată ziua rău de el, duceți-vă la biserică și rugați-i de sănătate.”

Bă, Gogule, vorbești ca un om bătrân și înțelept. Ca bunu înainte de moarte! Mă faci să-mi fie rușine, să intru în pământ de atâta rușine, dar tot nu înțeleg de unde atâta dragoste și respect pentru Dunca? „De unde? Am auzit că ar avea nevoie de vreo patru consilieri la CJ și m-am gândit că dacă citește ce am zis eu, poate, poate mă angajează și pe mine la stat!”

L-am bătut pe umeri și i-am zis zâmbind: „Așa mai vii de acasă, Gogule, intrasem la griji. Nu ești tu prost degeaba!”

Dragă Dorinel (Hotnogu) dacă ai vrut să-i trezești la viață pe useriști, să mai audă lumea și de ei după ce Cîțu le-a luat borcanul cu miere și cutia cu rahat, trebuie să recunosc că ți-a ieșit pasența. Ai reușit să-l sensibilizezi pe Bulai și asta nu e puțin lucru, căci, dragul meu prieten, Iulică Bulai nu-i un fitecine în lumea artistică de astăzi, ci un adevărat activist cultural cunoscut, un promotor al artei stradale. Chiar dacă au trecut ani buni de atunci, norvegienii își amintesc cu drag și nostalgie de vremurile în care Bulai îl interpreta pe marele lor Ibsen, în postura de „levende statue.” Adică, pe stradă și pe mărunțișul din portofelul trecătorilor. Sigur, n-a făcut milioane de coroane norvegiene, dar de o ciorbiță și de o coadă de pește tot se aduna seară de seară. Altfel spus, îmbina plăcutul cu utilul!

Iar ție, dragă Dorinel, ți-aș sugera să întregești lucrarea maestrului, chemând și un peisagist, de la Capitală bineînțeles, să sădească în găurile sacilor cu nisip panseluțe rococo, galbene și albastre, în spiritul operei din Parcul Tricolorului. În felul acesta ai închide gura cârcotașilor și neaveniților pe tărâmul artei, iar tu ai putea deveni maestrul de ceremonii la tot ce noi, populimea, nu ne vom pricepe niciodată.

Am auzit că te-ai rugat de bulgăroi să nu te trimită acasă, ci să te țină la ei pentru o pedeapsă mai blândă. Ți-ai găsit! Ăștia n-au mamă, n-au tată, de parcă ei nu dau șpagă doctorului ori funcționarului de la sfatului popular. Dau, cum să nu dea, dar ce și-or fi zis, „bă, am pus mâna pe nevasta lui Cocoș și drăguța lui Băsescu, hai să ne dăm și noi mari.” Ei proștii nu știau că între timp nu mai ești ce-ai fost cândva, că te-ai făcut femeie de casă, așezată și la locul ei.

Dar nu te necăji, Nuți dragă. Nu te stresa, că n-are rost că, oricum, de pârnaie nu scapi. Cu sau fără boala de care suferi, tot acolo ajungi. Că îți amintești de prietena voastră Monica Ridzi, cu zeci de certificate medicale, cu vorbe de alea că ea nu pusese mâna pe un capăt de ață, că nu era tratată omenește în închisoare. Cine a crezut-o?  Au plâns-o doi, trei, după care toată lumea a uitat-o. Așa va fi și cu tine. De asta zic, nu te mai agita ca sifonul, că degeaba o faci. Capul sus și pieptul înainte să le arăți că ești femeie de femeie, cu poșetă de 900.000 de euro, care pășește demnă pragul pușcăriei.

Iar dacă vrei să-i dai în gât pe oamenii președintelui, care cum și cât cotizau la partid pentru o funcție de prefect, director și mai știu eu ce, fă-o scriindu-ți memoriile. Cu nume și prenume, grad și funcție. Că o să fie tare mishto. Un bestseller! Pe bune!

Mare victorie, nea Nicule, mare de tot. Comparabilă cu cea de la Nassiria, din 2004, când la 37 de ani și vreo două, trei zile, ți-ai mânat Scorpionii Roșii în luptă, însuflețindu-i la megafon, precum Tudor Vladimirescu pe pandurii și juveții săi: „sîntem neam de piatră// Cînd e vorba pentru vatră//, Sîntem pui de Brîncoveni//, De panduri și de Jieni”. Te cred, ți se zbârlea părul pe matale. Totodată, cu acea ocazie le-ai demonstrat americanilor și lumii întregi că meriți cel mai nobil titlu ce i se poate acorda unui oltean în viață, acela de MUICĂ, cu fireturi de aur de 24 de karate.

Să revin la ziua de ieri, ce, mai, un galop de sănătate, ai trecut prin ei ca prin brânză și acceleratul de odinioară prin Halta Ciulnița. L-ai dat peste fleancă tuturor contestatarilor. Le-ai făcut cravata muci, nu alta. De când e PNL-ul ăsta PNL nu s-a mai auzit de o victorie atât de răsunătoare.

Nea Nicule, până aici fu cum fu, să vedem ce-o fi de acu’ înainte. Că, la fel ca la Nassiria, se pun ăștia să strângă rândurile. Că l-am auzit eu aseară pe Șică Mandolină cum vorbea despre teza de doctorat (asta îl… pe el grija acum!), cât ești de liberal și cum te făcea în toate felurile. Adică, ca să înțeleagă lumea, un fel de breloc la cheile de la odăile lui Iohannis de la Cotroceni, dacă am înțeles eu bine. Să nu mai vorbesc de arogantul Vasilică care a ieșit din sală înainte de discursul matale. Neam de straiță, ce să zic. Dar asta e: pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Că la cât bine le-ai făcut tălică, ar trebui să-ți pupe mâna, nu să bârfească la televizor că și-a luat nea Werner încă o păpușă de paie!