Să ne întoarcem la pandemie, la vaccinurile  fără număr cumpărate doar ca să fie acolo în depozit, la măștile de protecție ce ajunseseră, să coste, una bucată, cât pâinea pe o săptămână a unui pensionar, la restricțiile de circulație, la morții de Covid din spitale, băgați în saci și îngropați pe timpul nopții, și cu siguranță vă veți aminti cine a condus toată această mascaradă în vremurile alea. De miliardul de euro irosit în pandemie de unii, precum premierul Cîțu, Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă, miniștrii USR ai Sănătății.  Cum, sunt minciuni? Liberalii și useriștii n-au prăduit țara asta în timpul pandemiei nici măcar cu un leu? Zău, mă? Ei nu sunt ca hoții de la PSD. Nu au apucături penale, că dacă ar avea n-ar mai promova sloganul ăla: „Fără penali în funcții publice.” Mânca-i-ar tata de cinstiți sunt ei. Or fi, bă, dacă voi ziceți așa, doar că DNA a fost de altă părere: „abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prejudiciul estimat fiind de peste 1 miliard de euro.”  

Mai departe, cartea lu’ nea Nicu Ciucă. Aia cu soldatul (de plumb, de paie sau de ce vreți voi) în slujba națiunii, sau cum i-o fi zicând, pe care n-a văzut-o nimeni în librării. Două milioane de euro pe tipăritură, panouri publicitare în toate fundăturile din țara asta, pe Facebook, Tik Tok, televiziune, radio. La urma, urmei, ce sunt două milioane de euro pe lângă miliardul lui Cîțu, Voiculescu și Mihăilă? O nimica toată. Și apoi, nea Nicu nu era un neica nimeni, un coate goale și-un linge blide, vorba lu’ nenea Iancu, ci ditamai urmașul, urmașilor Brătienilor. Așa că merita și dânsul o cheltuială ca asta din banii noștri ai tuturora, că și ‘mnealui a făcut atâtea pentru țara asta, jertfindu-se pe câmpurile de luptă, unde a dat piept cu șiiții, sumiții și troglodiții.

Să ne întoarcem la vremurile noastre, în care, mă întreb, dacă tot PSD este de vină că firmă unei liberale din Prahova a vândut  microbuze școlare  la un preț mai mare decât dublu,  județelor conduse (ce coincidența dracului) de PNL. Un astfel de microbuz ajunsese să coste chiar și 260.000 de euro, când el în realitate nu se vinde cu mai mult de 90.000 de euro/bucata. Dar când ești la butoane, cine să te tragă de mânecă, să-ți spună pe românește: „Vezi că dai de dracu’ cu prețul ăsta de cocaină”.

După ce scandalul a explodat în presă, s-au trezit și liderii liberali care promit că vor trimite echipe de control care să verifice… Ce să verifice? Contractul e contract, banii i-a mâncat gaia, vorba administratorului care s-a umplut de parai peste noapte: „Doamne ajută! Că toată lumea are de câștigat, că banii ăștia se duc și pe orizontală și pe verticală, sute de angajați, foarte mulți oameni implicați. Cu prețul, noi ne-am mulat și funcție de bugetul fiecăruia. Bine că s-au cheltuit banii”

Și când te gândești că doar unii sunt vinovați în țara asta…

Ce bărbat din lumea asta nu și-ar dori o asemenea parteneră de viață? Câți dintre admiratorii săi nu i-o fi trimis pupici și inimioare pe rețelele de socializare? Câți n-or fi plâns de fericire când actrița le-a zâmbit în fotografia de Oscar, fiind ferm convinși că lor le era adresat? Sau câți nu și-ar da averea pentru o noapte de amor cu ea? Mulți, foarte mulți, enorm de mulți. Mai puțin David Justice, cel care i-a fost soț timp de patru ani.

Renumitul jucător de baseball de acu’ 30 de ani nu s-a lăsat impresionat de celebritatea soției și nici măcar de cele 20 de milioane de dolari câștigate pentru rolul principal din Monster’s Ball. La divorț, respectivul domn a expus o parte din motivele ce l-au determinat să pună capăt căsniciei. Chestii domestice: nu știa să facă mâncare, dar nici nu avea bunăvoința să învețe să spargă ore în tigaie, nu punea toamna murături (aici chiar avea dreptate: ce femeie e aia, bă, care nu are cămara plină cu gogonele, castraveciori și gogoșari?) nu făcea prăjituri și cozonaci (asta iar e urât), nu aspira în casă, nu dădea cu mopul, nu spăla vasele din chiuvetă, nu ștergea praful. Să nu mai vorbim de udat florile, de măturat în fața porții, de dus gunoiul, de adunat rahatul câinelui sau piscii de companie.

Mai mult, în casă era mereu dezordine, pijamalele, sutienele, chiloțeii, hainele în general, împrăștiate peste tot. Adică, poți să fii vedeta vedetelor de la Hollywood, Cannes, Ursul de Aur, dacă nu știi să prepari o ciorbiță, o ciulama, o cafeluță sau un hot dog, tot degeaba. Vorba cuiva, înainte de a fi cineva, trebuie să fii gospodină, să ai casa curată ca un pahar de cristal. Să știi să ștergi copiii la cur, să le prepari laptele praf, dacă în țâțe nu ai așa ceva, să le faci băiță. Că așa o lăsat Dumnezeu, nu?

Ceea ce a pus capac la toate astea a fost o scenă dintr-un film în care Halle Berry era mai nu știu cum. Una mai hot. „Atunci m-am gândit dacă ea era femeia cu care voiam să am copii și să-mi întemeiez o familie. Pentru că ea nu gătea, nu făcea curat și nici măcar nu părea prea maternă”, ar fi spus bărbatul. De aici și până la divorț n-a mai fost decât un pas.

Problema care mă roade nu e divorțul și ceea ce făcea sau nu făcea în casă actrița, ci una legată de soțul acesteia. De când am aflat cum gândește și pretenții avea de la o femeie ca Halle Berry, mă tot întreb dacă nu cumva strămoșii lui David Justice nu or fi fost români. Moldoveni sau olteni la care legea pământului era clară: bărbatul e bărbat, iar femeia e femeie, mereu la cinci metri în spatele lui…

De la o vreme, se vorbește de Zimbrul Chișinău, Maia Sandu și potecile bătute de Apus de Soare, pardon, Ștefan cel Mare, în tinerețea sa. Că de unde atâta interes pentru toate astea și, mai ales, de ce, așa dintr-o dată? Că de ce și-o luat copiii în drumeție, și dacă i-o luat, de ce atâta iresponsabilitate crasă, urcând pe ale coclauri în blugi, cămașă albă, călcată la mare artă, încălțat cu adidași și fără băiatul ăla frumos de la SPP, plătit să-i apere onoarea și viața dacă situația impune așa ceva? Uite de aia, să întrebați voi și să muriți de ciudă că nu v-a spus dinainte ce avea de gând să facă la sfârșit de săptămână.

Răi oameni, dom’le, răi. Bă, voi nu înțelegeți că Teleghidatu’ fusese invitat de doamna Maia la prânz, la masă, Că tăiase un cocoș din ăla de rasă rusească, din care a făcut un borș moldovenesc să-ți bați copiii și a copt niște plăcinte ca la Coșcalia de lingi pe degete cât sunt de bune? A mers la Moldova, că tot se ținea un festival prin codrii ăia care l-or fi inspirat pe bădia Mihai când a scris poeziile lui nemuritoare. Era weekend, vară, când tot omul alege să se recreeze la minte, să-și relaxeze trupul și să se distreze. Ce să fi făcut? Să fi mers cu băieții la un grătar și un șpriț pe Valea Prahovei, pe malul unui pârâiaș? Să fim serioși, dintr-un păhărel cu tăriu și unul cu vin, s-ar fi făcut mangă. Asta ați fi vrut? Să apară în ziare, la televizor? Nu e destul că râde fără motiv când e treaz, îi mai dați să și bea…

E adevărat, putea să meargă la Untold, dar n-a făcut-o, poate unde și biletul de intrarea era prea scump. Unii i-au reproșat că nu s-a dus la Broșteni, la sinistrați. Acolo nu era cu bilet de intrare.  Zău, dacă vă mai înțeleg! Dacă nu a mers din prima zi, ce să fi căutat acum când șuvoaiele s-au retras, guvernul le-a reparat localnicilor casele distruse, iar oamenii au revenit la o viață normală? Spuneți și voi?

Nicușoare, nu mai pune la suflet răutățile oamenilor și să nu-ți pară rău că nu ai fost la Broșteni că, vorba aia, mai vin ele inundațiile în mandatul de la Cotroceni.

Vă spun eu. Când se plictisește de toate astea, ține conferință de presă. Adună ziariștii la palat și începe să se screme, să transpire, să se scarpine în cap, precum Stan când făcea câte un pocinog, să explice,  gesticulând cu mâinile de parcă ar prinde muște și s-ar feri de bărzăuni. Și zâmbește, ba chiar râde, așa, din senin de parcă ar fi mereu în târg. dar nu să cumpere, ci să se afle în treabă. Dacă nu s-ar fi făcut politician, cred că ar fi fost un clovn grozav la circ. Unul care să-i fi făcut concurență serioasă celebrului Siminică.

Iată o mostră monumentală de dialog ziarist- președinte

Ziaristul, care de fapt e o ziaristă tânără:

– Ce sfat ați da tinerilor care vor să contribuie la dezvoltarea țării?

Teleghidatu’ o privește mirat, își lungește gâtul, parcă să vadă până în ultimul rând al sălii, dând semne evidente că este nevoie să i se repete întrebarea. Pesemne că nu funcționa un contact de la telecomanda cu răspunsuri:

– Scuze, n-am… n-am înț…

Și ziarista repetă întrebarea. Calmă și răbdătoare:

– Ce sfat ați da tinerilor care vor să contribuie la dezvoltarea țării?

Dar ți-ai găsit pe cine să întrebi…

– Să continue?

Nu să continue, dom’le. Ce dracu ești atât de greu de cap? Să contribuie. Con-tri-bu-ie! Ai înțeles acum?

– Aaa!

E clar că s-au refăcut circuitele…

– Păi sunttt, din fericire… când ești mai în urmă… (îl pufnește râsul) așa, sunt foarte multe de făcut înainte. Cam asta este… Ăăă… în România sunt foarte, foarte multe lucruri de făcut. Pentru asta… ăăă… lumea pe care o trăim… ăăă… este mai complexă din punct de vedere tehnic…

Bă, Teleghidatule, tu ești sigur că ai vrut să scoți pe gură metafora asta cu complexul și tehnicul?

– Ca să faci o schimbare trebuie să ajungi la un nivel tehnic profesional. Deci… la vârsta asta… învățați!

Deci… ca să zic așa… nu tot timpul… că n-are rost, când… și când… urmăriți conferințele de presă, declarațiile și mesajele postate…. ăăăă, scris și oral… pardon…. scris, nu, dar poate și scris… ăăă… ale lu’ Teleghidatu’, ăăă… în virtutea nivelului tehnic și profesional, imaginați-vă… ăăă… că nu toate circuitele, contactele… ăăă… aplicația în totalitatea ei, funcționează. Asta… ăăă… să înțelegeți ce a vrut să spună…

Moartea lui Ion Iliescu a împărțit din nou România. Nu știu în favoare cui înclină de data asta balanța: a celor care scandau în decembrie „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e” sau a celor care au preluat sloganul: „Cine a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush.” O Românie care trăiește într-o continuă ură și dezbinare. Și nu doar la nivelul omului simplu, de la coada vacii, care din patru în patru ani vine la vot să aleagă răul cel mai mic cu putință, nicidecum binele pe care și-l dorește de fiecare dată.

35 de ani de libertate și de democrație nu au fost suficienți pentru a ne vindeca de toate bolile sistemului apărut după decembrie 1989. De cancerul care macină societatea la temelia ei. În 35 de ani n-am fost în stare să ne dăm mâna, să ne privim în ochi, să ne așezăm la aceeași masă, să lăsăm de-o parte supărările, încrâncenările și răutățile.  Și pentru că n-am fost în stare, consecințele n-au întârziat căci, un Călin Georgescu sau un George Simion nu au apărut din senin și nici nu au fost teleportați cu OZN-urile venite din alte lumi.

Repet, este regretabil că un politician nu-și poate struni frustrările în astfel de momente. Și nu pentru că Fritz și Moșteanu ar fi așa ceva. Un politician adevărat  ar trebui să aibă diplomație și empatie creștinească în astfel de momente delicate. Să arate că rațiunea este mai presus de emoții că, înainte de orice, este om. Să înțeleagă că de mâine încolo poate da frâu liber urii care îi întunecă mintea. Altfel, nu are ce căuta la un priveghi, sau o înmormântare. Cu atât mai mult, într-un guvern care ne îndeamnă să ne respectăm între noi.

Auzi la ei, de ce nu înființează și dânsa un cenaclu literar, un cerc de pictură? Sau de ce nu organizează  un concurs de poezie, cum era odată ori de epigrame, cum s-au mai ținut la Caransebeș. Ce dracu, bă, astea sunt vremurile de altădată? De risipit bani publici? În plus, voi nu vedeți că tot mai mulți fug de citit ca dracu’ de tămâie? Că azi la modă nu mai e cartea din „Biblioteca pentru toți”, ci  telefoanele mobile și tabletele.  În condițiile astea, cum să-i ceri, bă, unui manager așa ceva care, pe pariu, n-a mai pus mâna pe o carte (nicidecum să o deschidă) de când nici nu visa că o să ajungă în fruncea Culturii gugulane. 

Altu’ s-o găsit să întrebe  de ce o casă de cultură condusă de privighetoarea  Banatului, nu doar ăla de Munte,  nu are o orchestră de muzică populară ori, măcar, o echipă de dansatori, cum a fost pe vremuri. Ce întrebări tâmpite. „Că azi e despre manele, de aia, bă! Despre Dubai și Antalia, Armin, Stana și Jadore. Gata cu «Trandafir cu frunza-n apă» și «Mândra mea din Bozovici».”, i-ar fi răspuns un apropiat al divei cu cotrință, bocani și colanți.

Că nu prea dă pe la birou. Zău, mă? Voi de unde știți una ca asta? Ați pândit-o zi de zi, opt ore din opt sau doar ați dat urechea la bârfe? Ați căutat-o și ați găsit biroul închis? O fi fost ieșită și femeia să-și cumpere un langoș cu brânză, ori să bea apă de la fântânile lui Marcelino. Sau poate că în ziua aia își luase și dânsa liber să meargă să strângă fânul. La Rusca. Cum o să-și ia la toamnă  două-trei zile de concediu, la cules de prune. Ce știți voi, ăștia de la oraș, care toată ziua stați cu burta la soare, beți cafele și sucuri, cum e viața la țară. La sat se muncește, frate, dacă vrei să ai de toate, să faci avere, că din cântări la nunți, botezuri și majorate nu se câștigă cum vă imaginați voi. Gata, nu mai aruncă nima cu bani în lăutari cum a fost pe vremea lu’ Ana Pacatiuș și Achim Nica. De când cu măsurile astea de austeritate ale lu’ Beau Le Jean, a înțărcat bălaia. De aia zic, o fi fost și Stana plecată cu treabă la muncile câmpului și voi ați și sărit de cur în sus, că nu prea dă pe la lucru.

Poftim, cultură!  Acu’ aveți pretenția să vă prezinte raportul cu cheltuielile făcute la zilele orașului, din primăvară. Cum a împărțit banii publici la cei care au urcat pe scenă. Câți și-a luat dânsa și formația sa și câți au ajuns la gealații invitați să cânte orice, numa’ muzică populară nu. V-am spus că sunteți cârcotași? Raport cu explicații vă trebuie vouă acum când doamna Stana Stepanescu nu-și vede cap de atâtea griji, că nu știe de unde să facă buget pentru Serbările Cetății de la sfârșitul lunii? Lăsați-o, dom’le, pe biata femeie să mai respire, că o să vă prezinte și raportul ăla. Când? Când o avea timp că, vorba aia, doar n-or intrat zilele în sac. Ei, comedia dracului.

Am mai văzut filmulețe de astea și m-au amuzat răspunsurile legate de capitala țării, de limba vorbită, ba chiar și de continentul pe care ne situăm. Bine, la ce să mă fi așteptat de la niște oameni care trăiesc în Noua Zeelandă și SUA. Nu văd de ce râdeți, că nu  e musai să fi și deștept și american în același timp. Revenind la povestea cu „Ce știți despre România”, aproape că m-am bucurat că au și ei proștii de bubuie. Unii ne-au lăudat bucătăria, alții că avem o mare (oscilau între Caspică și Aral), dar s-au găsit și dintre cei care nu știau mai nimic despre România. Nici măcar că ne învecinăm cu ei.

Între atâtea răspunsuri hazlii, unul mi-a convingerea (pentru a câta oară?) că facerea de bine e futere de mamă.

– România? întreabă mirată o tânără înțolită ca la „oraș.”

– Da, România, insistă conaționalul nostru din postura de reporter.

Sincer, mă așteptam ca fața să i se lumineze la auzul numelui țării noastre, cu gândul la ajutorul pe care l-am dat miilor de refugiați. Pe dracu!

– România? a întrebat din nou domnișoara, să se asigure că auzit bine ce o întrebase feciorul nostru.

Și după ce tot a repetat numele țării noastre, într-un târziu ne-a lăsat cu gura căscată:

– Nu mă gândesc des la România și evit să merg acolo…

– De ce? întreabă feciorul pe post de reporter.

Și răspunsul duduiei m-a dat pe spate:

– Poate și din cauza știrilor, că acolo oameni nu sunt prietenoși cu noi și că România are un guvern pro-rus.

Neprietenoși cu voi? Anușka, tu chiar vorbești serios? Că mă uit la tine, la cum ești îmbrăcată, pieptănată, încălțată și machiată și nu pari deloc proastă. Nici țoapă, cum se spune pe la noi când vezi una care face trotuarul. Că ne-am purtat cu voi ca și cu ouăle luate din cuibar. Nu numa’ că v-am primit la graniță cu pită și sare, cu autoritățile locale și regionale, cu corturi, ceai cald, găzduire, presă pe umărul căreia ați plâns, dar v-am dat și locuri de muncă, ajutoare bănești, de i-am făcut pe ai noștri din spitale și azile să se întrebe de ce statul ăsta pentru voi era mumă, iar pentru ei ciumă. Am uitat și de vremurile ale când ai noștri din Cernăuți n-aveau dreptul să citească, să învețe și să gândească în limba vechilor cazanii. V-am făcut loc în grila TVR la o emisiune zilnică în limba voastră și v-am ajutat cu rachete Patriot de ni i-am făcut dușmani pe veci pe Putin și ai lui, iar tu vii acum să spui că suntem neprietenoși cu voi și că avem un Guvern pro rus. Păi se poate una ca asta, Anușka, dragă?

Și ca să nu ziceți că suntem așa cum v-au băgat unii în cap, încercăm să te înțelegem. Poate că din cauza căldurii din vara asta, în acele momente memoria ți-a jucat feste și neuronii tăi au luat-o razna, blocându-ți orice amintire. Că, repet, nu pari nici țoapă, și nici proastă…

Căutătorii acului în carul cu fân invocă lipsa de colaborare cu ciobanii, ciurdarii și țăpinarii întâlniți în cale, dar și cu elementele definitorii din natură, ce au făcut istorie în literatura românească: râul, ramul… Chiar dacă nu este ardelean, păstorul din fruntea ministerul de Interne, Cătălin Predoiu, este de un calm desăvârșit, și cere, precum înțeleptul satului dintr-un roman de Rebreanu, timp, răbdare și băgău. Că doar n-or intrat zilele în sat, de tot îl întrebăm: „Bă, Cătă, da’ când îl prindeți, bă, pe Gânj?” Și băgău, să nu te plictisești la serviciu.  Are dreptate Cătă al nostru, ce tot atâtea întrebări insinuante? Ce atât presiune pe el? Mai lăsați-l dom’le să respire. Să gândească limpede și coerent. Să pună cap la cap toate probele pe care le are.  Că n-or fi mai multe ca la început, din primul comunicat de presă, e altceva. Da’ lăsați-l în pace odată. Ei, drăcia dracului!

Voi ați fi vrut să pună mâna pe asasin  înainte de a-și ucide iubita. Sau să fi sunat la Poliție, să se fi predat de bunăvoie. Sincer, numai avioane aveți în cap. Așa e când citiți prea mult romane de Agatha Cristie și vă uitați la filmele alea de la Hollywood. Măi, oameni buni, Cătă al nostru e și el om normal ca noi toți. Nu e nici actor, nici măcar cascador să se dea peste cap sau să facă pe dracu-n patru ca să pună mâna pe criminal. Nu poți să spui că nu se străduiește să fie la înălțimea așteptărilor, dar nici nu poți să-i ceri mai mult cât timp criminalul profită de geografia locului: teren accidentat, văi, munți, poteci etc. O recunoaște și Cătă: „E un fugar care este extrem de bine familiarizat cu zona, este obișnuit să trăiască foarte mult în pădure, pe câmp, oriunde în natură. Poate supraviețui fără mâncare timp îndelungat, este învățat să folosească orice particularitate a teritoriului respectiv și sunt și alte câteva detalii pe care nu le pot da despre el.”

Na, ce mai vreți. Poate să fie pe urmele lui Poliția Polițiilor, că nu ai cum să pui mâna pe acest Rambo pe stil nou. Cu toate astea, nu e nimic pierdut. Strategia lui Cătălin Predoiu, să avem răbdare că timpul le rezolvă pe toate, e genială. Da, să avem răbdare să cadă și ultima frunză din pădure și atunci să vedem unde se va mai ascunde fugarul nostru? Bă, deștept băiat e Cătălin ăsta! Ptiu, să nul deochi!

Un adevărat cavaler medieval, pe stil nou, ce luptă pentru cinste, corectitudine, adevăr și dreptate și nu oricum, ci în cel mai filosofic mod: „Există două tipuri de șpăgi. De supraviețuire și de îmbogățire. Din punctul nostru de vedere, treaba a fost de supraviețuire.” Așa este, la fel cum există și două tipuri de bărbați: cei care au curajul să recunoască în fața nevestelor că au călcat strâmb și cei care nu au nimic în pantaloni.

La ceasul la care chibiții din Trivale se pregăteau să salute victoria favoriților în fața CFR-ului lui Dan Petrescu, vicepremierul României se chinuia să ne arate cât de penibil putea fi. Poate că nu este așa în fiecare zi, dar aseară a fost. Aproape o oră s-a scremut să ne explice cum funcționau lucrurile în România de acum 20 de ani și cât de oropsit a fost dânsul în toți acei ani. Despre afacerile colegei de apartament cu primăriile liberale, via Beau Le Jean, n-a amintit nimic, că doar n-o fi atât de prost să o facă. La un moment dat a încercat să repete scena cu „Dragă Stolo”, dar ca un făcut, a rămas doar cu nodul din gât, lacrimile refuzau să-i curgă în direct.

Penibil, pentru că  alesese varianta șpăgii de supraviețuire din dragoste pentru prosperitatea României, pentru a noastră, a tuturora și  pentru alte chestii nobile, nicidecum pentru binele personal ori să-i închidă gura ăleia de la ANAF. Și la urma, urmei chiar să fi fost așa, la umbra acelei șpăgi (pentru el, un mizilic de 2000 de euro pe lună), domnul Dragoș își putea face făcutele în firma pe care o administra, și, de ce nu? să se dedea la acte evaziune fiscală căci, nu-i așa? avea spatele asigurat cu controale de formă sau chiar deloc. Mai mult de atât, opt ani a tăcut ca ăla în cucuruz. Nu s-a plâns nici în stânga, nici în dreapta că plătea un om de la Fisc doar ca să-i meargă lui bine. L-a durut în cur de sutele, sau poate miile, de patroni, care și-au închis afacerile pentru  că nu avusese norocul lui să dea șpaga de supraviețuire.

În loc să-și fi turnat de la început cenușă în cap, sau să-și fi scurtat la cinci minute discursul cu demisia, Anastasiu a încercat să ne convingă cât de integru era el, chiar și atunci când o mituia, cu șpagă de supraviețuire, pe cocoana de la ANAF. Chestia o fi ținut la ai lui, inclusiv la Zâmbărici și Beau Le Jean, nu și la cei pe care îi ia drept proști. Că vorba lu’ Piedone, uns cu toate alifiile, tras și el pe dreapta în parcarea de la Guvern: „Nu vă prinde rolul de fecioară. Himenul dumneavoastră moral s-a rupt de mai bine de 8 ani, iar fetele mari nu se mai poartă, mai ales în politică și afaceri.”

După ce în urmă cu câteva zile Bolojan a decis creștere TVA-ului la carte și manuale școlare, lucru echivalent cu falimentarea editurilor, și a sugerat desființarea bibliotecilor din satele mioritice, vine astăzi ministrul Culturii,  András Demeter, un român neaoș din Ardeal, dar care pare lovit cu leuca în cap, să ne spună că din toamnă spectacolele de teatru, concertele filarmonicii și accesul la muzee ar putea fi interzise în weekend și în sărbătorile legale, în concordanță cu măsurile de austeritate adoptate de guvernul din care cu onoare face parte.  

„Eu discutat mult și sfătuit și mai mult cu colegii mei din UDMR, întrebând cum să-mi aduc aportul la prosperitatea României culturale care este și țara mea. Și după discuții lungi, obositoare și fără sens, am ajuns la concluzia ca ar fi bine ca actorii, sufleurii, mașiniștii să se odihnească în weekend și în sărbătorile legale. Să stea la fusta, pardon, lângă fusta la nevastă, să o ajute pe dumneaei la shoping, să meargă cu copiii în parc, cei care au așa ceva, iar cei care nu au, să se recreeze la cap sau să stea pur și simplu cu burta la soare. Nu doar că am gândit constructiv, ci vom face și o importantă reducere la buget, prin neplata orelor suplimentare.”, și-ar fi justificat domnul ministrul actul de (in)cultură pe care intenționează să-l promoveze din toamnă. Cum, bă, András, nu lași nici măcar spectacolele pentru copii de la matineu? Pe bune, bă? Auzi, când îți mai fată mintea, dai și la mine un pui?

Bă, ești prost? Bă, ești tâmpit? Bă, Kelemen Hunor, bă prietene, unde l-ai găsit, bre, pe Andraș ăsta? Auzi la el ce i-o trecut prin cap. Să țină Ateneul și Teatrul Național închise sâmbăta și duminica și să mute premierele la început de săptămână, cu precădere lunea. Bă, voi sunteți întregi la minte? V-ați dilit cu toții de la căldurile astea sau vreți neaparat să intrați în istorie?

UPDATE

Bine că nu se închid bisericile și se dă dezlegare in continuare la pupat moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfântului Dimitrie cel Nou, că altfel în weekend am sta numai în cârciumi, povestind cât de bine am dus-o pe vremea lui Ceaușescu.

Și mai e ceva, omul ăsta nu pare dus la biserică, ca să nu mai vorbim de teatru, librărie, bibliotecă. Cred că Sprâncenatu urăște tot ce înseamnă cultura și slujitorii ei. Nu aș vrea să-mi fac păcate, dar ceea ce face Bolo e o dovadă că n-a mai pus mâna să citească o carte de pe vremea lecturilor obligatorii în vacanța de vară: „Motanul încălțat”, „Cântăreții din Bremen”, „Dănilă Prepeleac.”  

Se vor găsi unii, de teapa lui, să spună că vorbesc cu atâta ură despre acest om,  în numele PSD-ului, AUR-ului, SOS-ului și POT-ului. Pentru ei, iată ce spunea Mircea Mihăieș în ianuarie 2021, redactorul șef al revistei de cultură Orizont, din Timișoara: „Distinsul liberal a înțeles că trebuie să facă tabula rasa din cultura bihoreană. Recte, să transforme revistele Familia și Várad , care apar la Oradea, într-un fel de buletine ale Bibliotecii Județene Bihor. Evident, în numele mult aplaudatelor reduceri de personal. Unor astfel de personaje degeaba le spui ce înseamnă pentru cultura și spiritualitatea României „brand”-ul Familia”. Pentru cei mai puțin familiarizați cu fenomenul cultural, trebuie spus că revista „Familia” apare de prin 1860! Distinsul liberal, cu aceste idei năstrușnice, nimeni altul decât Ilie Bolojan, pe atunci președintele Consiliului Județean Bihor.

La patru ani distanță, în numele reformei, Sprâncenatu de Bihor propune alte măsuri care ne dovedesc încă o dată că este paralel cu ceea ce înseamnă cultură, dar și educație. Crește TVA la tipărirea cărților și manualelor școlare de la 5 la 11% și se vor desființa sau comasa (Dumnezeu mai știe ce e în capul lui) posturile de bibliotecari la sate. Un bibliotecar la două sau trei sate, pare să fie propunerea. Dacă e cazul, chiar și la patru, că nu-i bai. Deplasarea de la o comună la alta, cu bicicleta sau trotineta electrică.

Bă, nea Ilie, dacă tot pui umărul la falimentarea editurilor, bibliotecilor și libăriilor, la dispariția cărților și revistelor, fără de care un popor nu poate avea decât un viitor sumbru, de ce nu dai o Ordonanță, un Ordin sau ceva de genul, prin care în fiecare cătun să se înființeze cel puțin un birt la care statul să fie acționar majoritar? „La Lică Sămădăul” ori „La Ilie Sprâncenatu” sau cum vrei tălică să se numească. Că birtul măcar îți aduce un ban la buget și ține mintea încețoșată, pe când cultura…