15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Editorial

– Bon soir, Nicolas!

Luat prin surprindere, Nicușor dă să răspundă:

– Ăăă, ăăă, bon soir la dumneata, dom’le președinte. Ce surpriză! S-a întâmplat ceva de mă sunați la ora asta?

– A, nu. Nu s-a întâmplat nimic. Am vrut doar să știu dacă ești bine după întâmplarea de la Timișoara, că am urmărit și eu la televizor faza cu stânga-dreapta, înainte-înapoi, cu umbrela aia ce ar fi putut să-ți pice în cap. Sincer, m-am îngrijorat și imediat m-am gândit la ce e mai rău, la tulburare de memorie, știi ce zic…

Nicușor, amuzat:

– Stați liniștit, domnule președinte. Nu a fost vorba de nicio tulburare de memorie, de nicio amețeală ori cădere de calciu. Așa mă port eu de obicei și nu de când sunt președinte, ci de când eram la școală. Copiii râdeau pe seama mea, însă pe mine mă amuza faptul ăsta. Înțelegeți domnule președinte?

Macron cu voce caldă, părintească.

– S’il te plaît, Nicolas. Nu-mi mai spune dom’le președinte când suntem doar noi doi, ci Emma, cum îmi spun apropiații.

Nicolas, pardon, Nicușor, încurcat, dar și amuzat:

– Oricât aș vrea, nu pot domnule președinte, că la noi Emma e nume de tanti, nu de bărbat.

– Nicolas…

– Bine, încerc, dar nu promit.

– De fapt, eu te sunasem să-ți spun că mâine la Copenhaga o să mergem împreună la dineul regal cu aceeași mașină, după care, dacă nu te grăbești să te întorci acasă, facem și câteva poze cu Mica Sirenă, pentru albumul cu amintiri.

– Ce mă bucur, dom… ăăă, Emma.

– Stai aproape de mine, că o să am eu grijă de tine să nu te mai pierzi cu firea, că la cât ești de zăbăuc mi-e să nu faci iar vreo boacănă.

Zis și făcut. A doua zi, cei doi au coborât din automobil și au pășit pe covorul roșu, aproape ținându-se de mână. La capătul covorului, regele și regina. Învățat ca la Paris, unde nu (mai) sunt  regi și regine, Macron pupă mâna reginei, în pofida uzanțelor regale, apoi se bagă la poza de grup. Al nostru, speriat, face un pas lateral.

– Nicule, vino și tu la poză, îi spune regina, că nu e frumos să stai pe margine și să te uiți la noi.

Nicușor, crescut cu drag de România, de bunele maniere și de cei șapte ani de acasă, nu și nu:

– Faceți dumneavoastră întâi, că eu nu mă grăbesc.

– Hai, mă, îl îndeamnă și Macron, vrei să ne rugăm de tine? Vino aici și nu mai fă pe fata mare.

Sfios, Nicușor se așază lângă regină, care îl ține de braț ca nu cumva să mai facă vreo boroboață, și dintr-o dată începe să zâmbească amuzat, amintindu-și  de abordarea unui ziarist care l-a confundat cu Ilie Bolojan, când l-a întrebat: „domnule prim-ministru, ați dat liber la doborât drone rusești?”

Acu’ dacă l-a confundat cu prim-ministru, va trebui să-și schimbe look-ul, să arate ca el: tuns zero, ras în cap și încruntat ori de câte ori va deschide gura. Hai, primele două chestii, treacă, meargă, dar ce te faci cu a treia? De cine o să ne mai amuzăm atunci când nu avem subiecte serioase de presă? Și el e conștient de asta!

Auzi, da’ tot așa intransigent ai rămas cu noi toți? Cu puturoșii ăștia din primării, consilii județene, prefecturi? Cu pensionarii pe care îi caută moartea pe acasă, dar ei te înjură că le-ai tăiat pensiile? Cu studenții care s-au săturat de atâta bine? Că vezi și tălică cum sunt fraierii ăștia de români, că în afară de bani mulți, păpică bună și ieftină, curent și gaze de-a moaca, de s-ar putea, nu știu altceva. Că în loc să-ți fie recunoscători pentru tot ce faci pentru ei, să-ți trimită telegrame de mulțumire, să-ți pupe mâna când te întâlnesc pe stradă, dânșii te hulesc. Mai dă-o dracului de treabă, dom ‘le. Așa ceva numai în Românica noastră mai întâlnești. Unu nu ar pune mâna să dea cu sapa, să astupe, să facă ceva cu deficitul ăsta bugetar. Unu nu te oprește pe stradă să te întrebe cum ar putea el de la locul lui de muncă să ajute țara să iese din rahat. Că înainte vremea știai o treabă, toată țara era o continuă întrecere socialistă. Azi, nu tu fabrici și uzine, nu tu ogoare mănoase, întreceri pe ramură. De cincinale în patru ani și jumătate ce să mai vorbim.

Da’ și tălică, toată ziua, bună ziua tai locuri de muncă de peste tot. Locuri de muncă și drepturi câștigate prin lege de amărâții acestei țări. Tai de-a valma de la bugtari, pensionari, copii, studenți, sportivi, olimpici, persoane cu handicap, șomeri, asistenți sociali. De la partide, nu. Și nici de la parlamentari. Nea Ilie, te doare la bască de cârnații ăia, vorba unui amic de-al matale: șofer la scară, salariu cât zece pensii, păpica e păpică, căldură și curent moca, consilieri. Acum ți-ai adus și consoarta la Capitală. Nu te-am auzit o dată, o singură dată să vorbești de spitale noi, de locuri de muncă, de măsuri care să-i facă pe tineri să nu mai plece dincolo, ci doar cum să scapi de angajații din primărie. Cum să faci economii. Unii, prieteni de-ai matale, îți țin isonul. Cum e Nelu Tăițelu care spune că la Reșița se poate descurca și fără city manager. Ce veste minunată, don Nelu, când toți primarii se plâng că dau oameni afară, tu te lauzi că poți și fără ei. Nu fără toți, ci doar fără unii, dar de ce nu ai spus asta înainte să-și fi dat demisia administratorul public? Sau atunci nu ai știut că nu se poate și așa?

Ca atare, nea Ilie continuă ce ai început: taie, taie și iarăși taie până vei face scurtă la mână. Și când te saturi de tăiat, privește-te în oglindă să vezi cum arată un funcționar al statului obsedat de un singur lucru.

De ce nu-i spuneți: „Bă, Nicușoare, fii, bă, mai atent la fanfara când cântă marșul de întâmpinare sau imnul național. Nu te mai gândi, bă, la cai verzi pe pereți și grijă mare cum pășești că s-ar putea să te împiedici odată, de-o să faci o entorsă sau, Doamne ferește, să-ți frângi gâtul, tot uitându-te după ciori, parazoale, vrăbiuțe și guguștiuci.” Că ați văzut și voi, bă, ce-o pățit săracul ieri la Timișoara. Când i s-a rupt filmul, așa, din senin, și în timp fanfara cânta, el se învârtea ca ăla, știi voi care, rătăcit în căldare. Se zăpăcise de tot, de parcă se afla în intersecția de la Inter, de nu mai știa săracul încotro s-o apuce. Că numa’ că nu s-a rugat de voi: „Bă, unde vă duceți, bă? Pe mine cui mă lăsați, bă, să dea o mașină peste mine?” ’Geaba l-o tras SPP-istul de mânecă și o strigat la el de s-o auzit până la Dolhasca: „Mișcă-te de acolo și vino încoace”, că el, o ținea tot pe a lui. Părea speriat de drone, că tot sunt la modă, tot cu ochii pe sus și râdea ca aia care se trezește joia în târg la Caransebeș. Nu doar că era confuz, ci părea picat din cer. Țopăia ca Neil Armstrong când a pășit prima dată pe lună. Ferească Dumnezeu și Maica Precistă pe toată lumea de așa ceva.

Bă, Nicușoare, ce dracului, bă, cu emoțiile astea? Bă, dacă ai fi prost, aș mai zice, dar tu ești băiat deștept. Ai fost olimpic la matematică de la grădi până ai terminat școala. Și dacă ești tobă de carte, de algoritmi, adunări și scăderi, de teoreme, poligoane, cuburi și paralipipede, de înmulțiri și de împărțiri, de tangente, cotangente, bisectoare, unghiuri ascuțite, cercuri și mai știu eu ce, cum de nu ești în stare, bă să ții minte câteva lucruri simple? Să numeri bă, frate, în gând, pașii pe care trebuie să-i faci pe covor. Să știi când să te oprești, când să duci mâna la inimă, când să le dai bună ziua soldaților. Ce e greu, bă, în asta? Dacă uiți, repetă frate la Cotroceni chestiile astea până obosești. Zi de zi, în weekend, în vacanțe, dimineața, seara. Să nu te mai faci frate de rușine. Să nu mai râdă lumea de tine.

Iar dacă nu reușești să faci toate astea, să-ți caute, dom’le, o sosie să te înlocuiască la evenimentele de protocol. O sosie, așa cum au americanii pentru Trump și rușii pentru Putin. Cum, au căutat și nu au găsit? Nici nu e de mirare, Nicușoare, că unul ca tine nici n-o să se mai nască vreodată!

Cu sula-n coaste, vorba lu’ nea Nelu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde e, primarul Felix s-a tot gândit pe cine să numească în locul lu’ Singh. Că nu e deloc ușor să cauți pe cineva care să fie și meseriaș bun, și om de încredere, și integru, să nu râvnească la banul public. La început, prin târg, pe Facebook, Tik Tok și la liberalii lu’ Mitru Rujan s-a vehiculat numele unei femei. A, nu Stana, doamna respectivă este deja manager în altă parte și nu poate ocupa două funcții în același timp. Una Mihaela. Care Mihaela? Mihaela, ce mai contează care. Alții ziceau ceva de unul Adrian, care a mai fost și care, la plecare, a lăsat spitalul fără datorii. Aiureli, nu oameni de ăștia se caută în ziua de astăzi. Și apoi, cine ar fi fraier să dea un spital județean pe unul municipal, cu poze în toate ziarele tipărite și online? Să fim serioși, maitre. Până la urmă, Felix, înțelept și cumpătat, a optat pentru un economist, Octavian Dena, care a mai condus spitalul, cu ani în urmă, și tot interimar.

Întrebat  de situația mai mult decât stânjenitoare de la spital, Felix a răspuns inocent, zâmbind precum Nicușor, președintele, uitându-se, cu palma streașină la ochi, după avioane, drone și alte zburătoare: „Nu văd cum ar afecta imaginea mea, doar că la un moment dat eu l-am numit manager interimar după demisia lui Adrian  Dumbravă. Lucrurile funcționează în continuare, activitatea medicală nu e perturbată sub nicio formă.” Pe bune, Felix? Nici imaginea ta și nici a primăriei nu au de suferit? Ce chestie. Da’ de unde vin banul, când e să repari o clanță, un flotor la budă sau să înlocuiești o gresie spartă? Din buzunarul managerului ori de la primărie? Și dacă vine de la primărie, tălică n-ai observat, măcar de curiozitate, unde se tot duc contractele spitalului? De ce numai către unii? Sau nu te-a interesat? Fiecare cu aia mă-sii, nu?. Te cred, Felix, te cred, și acum înțeleg vorba aia: „Semnează ca primarul.”

Bravos națiune! Halal să-ți fie!

Până la urmă a sunat-o pe doamna Externelor românești și i-ar fi zis: „Oana, m-am gândit mult pe cine să trimit în locul meu la ONU. O noapte întreagă m-am perpelit și n-am pus geană pe geană, iar dimineață când a sunat ceasul să mă trezesc, deși eu nu dormeam, m-am oprit la tine: tânără ești, prezentabilă da, plăcută la vorbă, toată lumea știe asta, ambițioasă, să nu mai vorbim. În plus, tu vorbești bine engleza, nu ca mine care am învățat-o de la televizor.”

Doamna Oana a amuțit cu telefonul în mână. Nu se aștepta la astfel de vorbe măgulitoare și propunere onorantă, oricât de apropiată se simțea de Nicușor. „Bine, dar eu… care… vorba aia… n-am mai fost la evenimente de astea… știți ce zic… Iertați-mă, domnule președinte, am niște emoții cât Palatul Cotroceni”, a îngâimat aceasta. „Mie îm spui, Oana, de emoții? Tu de ce crezi că nu mă duc acolo. Că mi-e frică să nu mă împiedic de vreun covor în timp ce mă uit pe sus după avioane, să mă tragă vreunul de mânecă dacă o iau la stânga și nu la dreapta. Pe mine emoțiile astea mă copleșesc pur și simplu. Mai ales toamna, exact în perioada asta.” Doamna Oana a înțeles și a acceptat propunerea lui Nicușor.

Adevărul gol-goluț este însă altul și ține de atribuțiile sale de președinte, de responsabilitățile din fișa postului, de inflație, de producția de struguri per buștean, de deficitul bugetar, Ziua recoltei de la Muzeul Țăranului Român. A recunoscut-o chiar Nicușor: „Să lipsesc 5, 6 zile din țară sau să fiu prezent în țară? Am considerat că e mai important să fiu în țară.” Aici mi-a plăcut cum a gândit. Bravo, Nicușoare. Pe plăvanul de Iohannis nu l-ar fi dus gândul la una ca asta în vecii-vecilor. Abia ar fi așteptat să plece cu un avion privat.

Și mai apoi, Nicușor a declarat presei cu ce s-a ocupat în timp ce Oana userista își făcea selfie la Statuia Libertății și vorbea la Chicago unei săli goale despre prioritățile politicii externe românești. „Eu în timpul ăsta am făcut o ședință de coaliție, am avut o discuție cu niște investitori care sunt în România, am avut o ședință în CSAT, m-am uitat pe niște legi ce trebuie promulgate, (unii spun că într-o zi a făcut piața, umplând portbagajul de gogoșari și vinete la ofertă) și eu cred că unele chestiuni enumărate mai sus erau mai importante decât prezența mea la ONU”

Și aici îi dau (din nou) dreptate, că nu în fiecare zi întâlnești ofertă la gogoșari și vinete.

Iartă-mă că îți spun, dar de la o vreme pari ca un om cu probleme medicale. Mereu încruntat, pari constipat și te scremi până scoți o vorbă din matale. Nu e bine, dom’le, nu e bine deloc. Treci pe la medicul de familie sau pe la o farmacie naturistă că ăia au de toate pentru tranzitul intestinal. Văd că ești ca și copilul ăla care îi sperie pe alții că își ia jucăriile și pleacă acasă, dacă ăia nu fac ce zice el. Una, două te superi ca văcarul pe sat și ne ameninți pe toți cu demisia din fruntea guvernului. Tot la două zile faci treaba asta, crezând că o să facem pe noi de frică, că rămânem fără prim-ministru. Sau o să ne rugăm în genunchi de tine să nu faci una ca asta.

Stai liniștit, nea Ilie că n-o să te roage nimeni să rămâi. Nici măcar liberalii lu’ tălică n-o să încerce să te înduplece, că la câte tăieri de salarii și pensii ai făcut și la ce măsuri ai luat până acum, până și primarii tăi abia așteaptă să te vadă dus. Că dacă făceai ceva bun în afară de a le lua banii, de a-i amenința cu datul afară, cu desființări de primării, ar fi înțeles și ei că trăim vremuri căcăcioase, când e musai să strângem cureaua la nădragi, pentru ca mâine să ne fie și nouă bine. Dar așa, cine să-ți ia apărarea? S-au săturat bieții oameni de heirupismele astea demne de șantierele Bumbești-Livezeni și Salva-Viseu. Tai, tai, nimeni nu zice să nu facem câta economie, dar vino și cu un plan cu ce ai de gând să faci în următorul cincinal de patru ani și jumătate.

Și știi ceva? La urma, urmei, dacă vrei să pleci, pleacă, că nimeni nu te ține cu forța. Pleacă, dom’le învârtindu-te, dar nu ne mai lua cu chestii ieftine, de copii, că nu ține. Că nu ești de neînlocuit, nea Ilie, cum te cred unii. Sau poate ești, dar până acum nu ai dovedit-o. Lasă-ne pe noi în plata Domnului că așa cum am făcut-o și până acum, ne-om descurca și fără matale. Îl avem pe Nicușor, pe Moșteanu, pe Țoiu, pe doamna Diana de la Păduri. Chiar și pe Fritz. Avem de unde alege un prim-ministru măcar ca matale, dacă nu chiar mai bun. Nu te îngrijora, s-o găsi careva să conducă turma spre cele mai înalte culmi de civilizație ale societății capitaliste de sorginte românească.

Carevasăzică, menții bursa pentru sprijinirea reintegrării școlare a mamelor minore, (nu zic că n-ar fi corect) dar îi arzi pe olimpici la concursurile școlare interne și internaționale și la competițiile sportive internaționale recunoscute de minister. Adică, tocmai pe ăia care și-au văzut de școală și nu s-au ținut de prostii ca alții, pe cei mai buni dintre cei mai buni. Spuma copiilor la învățătură și sport. Ăștia care stau cu nasul carte zi și noapte, fac antrenamente, stau mai mult prin cantonamente și n-au viață personală. Și pentru ce toate astea? Pentru ca ministrul David să-i gâdile orgoliu lu’ nea Ilie Sprâncenatu, care altceva în afară de a concedia oamenii, de a comasa creșe, grădinițe și școli, de a tăia investițiile, de a cere reducerea  cheltuielilor bugetare nu știe. Măsuri luate  ampulea de un premier care zi de zi amenință cu demisia, doar, doar ăia din Coaliție o să-l lase să conducă doar cum vrea dânsul.

După adoptarea legii, cică Dani al nostru l-ar fi sunat pe șefu’ al mare să-i raporteze ce era de raportat: „Boss, am făcut ce mi-ați cerut. Economie, boss, asta am făcut. Am tăiat bursa de excelență olimpică. O să mă înjure lumea, dar eu aș zice că cine vrea să învețe, învață și fără bursa aia. Că învață pentru ei, boss, nu pentru mine sau dumneata ori pentru banii ăia. Că nu sunt cine știe ce bani, dar m-am gândit  că cu puținul de la unul, puținul de la altul se adună o sumă rotunjoară care, sper eu, să ajute la scăderea deficitului bugetar de care ne tot vorbești la ședințele cu matale de la guvern ori seara la Antene, nu începând din 2026 sau 2027, ci chiar din anul ăsta. Părerea mea, boss!”

Când să zică Doamne Ajută, pentru angajamentul asumat și dus la bun sfârșit, o elevă olimpică din Severin, i-a dat peste nas ministrului cu o scrisoare deschisă: „Consider că o țară ar trebui să se mândrească prin cultura ei, prin valorile ei spirituale, prin strălucirea elevilor ei la nivel național și internațional. De aceea, atunci când luăm o decizie, ar trebui să aruncăm o privire înspre viitor. Oare elevii noștri se vor simți apreciați, oare își vor dori, după terminarea studiilor, să rămână în țară? Și, din nou, aceeași întrebare la care nu-mi pot răspunde: oare tăierea burselor ajută România pentru un timp îndelungat?”

Vezi tu, boss, copil, copil, dar gândește ca un om bătrân și înțelept, ceea ce nici măcar tălică nu ești în stare de așa ceva. Până într-acolo ați ajuns să credeți că salvați România tăind bursele de excelență olimpică? Nu vă e rușine obrazului să vă bateți joc de munca unui copil pe care în loc să-l încurajați, îl faceți, la terminarea studiilor, să plece din țară fără să se uite înapoi? Fără regrete, dar cu convingerea că alții îl vor aprecia la justa lui valoare.

UPDATE: Ce bine ar fi daca astăzi amendamentele referitoare la reintroducerea burselor olimpice, propuse de PSD vor trece de plenul Camerei Deputaților, ca un prim pas pentru promulgarea legii de către Nicușor. Iar matale boss, de ciudă, să-ți dai demisia și să te întorci acasă, la Cluj, că la minister n-ai făcut nicio brânză.

Și au plecat. Sigur, nu doar ei doi, ci o delegație serioasă, specialiști în istoria timpurie a Americii, aia cu pieile roșii, Winnetou și Old Shatterand, și Scarlett O’Hara și Rhet Butler, din filmul „Pe aripile vântului.” Dar cum niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg, cei doi au avut o surpriză cât clădirea  Capitoliului atunci când la aeroport nu i-a întâmpinat niciun american mai de Doamne ajută. Bine, nu Trump sau omologul dânsei Marco Rubio, secretarul de stat, dar măcar niște nume acolo, despre care să fi auzit și noi. E ca și cum Oana și Daniel veniseră în America să petreacă vacanța în Florida, nicidecum în vizită oficială.

Și cum ce începe rău e musai să continue la fel, cei doi reprezentanți de frunte ai României plecați să vadă cu ochii lor cum sunt prețurile la piață și în supermarketurile americanilor, au avut parte de o surpriză chiar și mai mare decât cea de pe aeroport. Invitați la „Romanian Community Summit 2025”, de la Chicago, Oana și Dani au rămas cu gura căscată: nu tu tradiționalele pâine și sare, nu tu pancarte cu urări de bun venit, nu selfi-uri cu fanii, nu autografe, nu copilași cu buchețele de flori. Asta a fost afară, înăuntru, într-un amfiteatru de 2.000 de locuri, o mână de oameni. Nu mai mult de o sută. O Diasporă lipsită de empatie și de interes pentru ministrul de externe al României, Oana Țoiu. Așa ceva…

Ce conferință să ma ții în fața unei asistențe venită, poate, doar din curiozitate, să o vadă cum arată în carne și oase Albă ca Zăpada Diplomației românești. Săraca s-a scremut să le spună toate prostiile ce-i veneau prin cap în acele momente, să întrețină o atmosferă măcar plăcută, dacă despre altceva nu putea fi vorba. Ar fi zâmbit în stânga și-n dreapta, dar cui că, peste tot scaune libere și triste.

Seara, la un hot-dog servit pe stradă, s-ar fi întrebat cu voce tare să o audă și ceilalți din delegație: „Bă, da’ ce-o să facem, bă, noi 12 zile în America asta în care nu ne cunoaște nima?” Stai liniștită, Oana, că îți găsești ceva de pierdut timpul pe acolo. De pildă, îți faci poze cu Statuia Libertății, te duci să-ți cumperi haine ieftine și de calitate din Chinatown sau la păcănele la Las Vegas., dacă tot ai venit în America! Cât despre politică externă, las’ s-o facă Nicușor și nea Ilie.

Nu, procurorii nu au inimă, te „calcă” la birou, la domiciliu, în trafic, la amantă, dacă ai așa ceva, la cabana de pe munte, îți dezlipesc tapetul de pe pereți, îți scot parchetul, întorc totul cu curu-n sus, apoi încheie un proces verbal de constatare: găsit 28.890 euro, 2.541 dolari, alți 96.200 euro,  340 lire, 500 franci (au vrut să spună franci elvețieni) și 5.000 forinți. Asta a pățit managerul Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș, Singh Bhupinder. Pentru unii, o mică avere, pentru un manager de spital și medic specialist, un mizilic. De fapt, procurorii nu veniseră pentru „mărunțișul” ăsta, ci pentru cu totul altceva. „Hai, îmbracă-te și vino cu noi, că avem treabă.” Surprins, și pe bună dreptate, Singh a apucat să întrebe doar atât: „Unde avem treabă?” Iar dânșii (procurorii) i-au răspuns: „Să ne dai o declarație legată de lucrarea aia de la spital dată cu încredințare directă.”

Când a auzit una ca asta, cât este el de indian, omul s-a albit la față, mai cu seamă că el știa nu doar de o lucrare încredințată fără licitație, ci de mai multe. Mai, mai să cadă din picioare. Oricare dintre noi ar fi pățit la fel. Adică, tu, manager, de bună credință ce ești, cu frica de Dumnezeu (zic Dumnezeu că de un timp e cetățean român) te pui să repari saloanele, să le văruiești, să le deratizezi, dezinfectezi și sterilizezi cum scrie la manual, te dai peste cap ca totul să fie pico bello, ca bolnavii să vină de drag la spital, și în loc de „mulțam, frate Singh” te trezești cu îndemnul domnilor procurori: „Hai cu noi, că avem treabă. Mai repede, că ne apucă noaptea.” Bă, asta e treabă ca să dai tot în boul care trage la car?  Să faci infarct, nu alta. Și ce credeți că l-au mai întrebat oameni ăia pe managerul Singh? „E adevărat că la lucrarea aia de la etajul șase ai pretins constructorului un comision de 250.000 de lei din valoarea totală de un milion de lei?”

Bă, ești prost? Bă, ești nebun? Spagă de 25% din lucrare? Singh, să nu spui că e adevărat că nu te cred. Hai, mai înțelegeam o atenție acolo de 1-2 procente, pentru o apă, o cafea, o grisină pentru protocol sau o zi de naștere, hai 5% pentru situații neprevăzute. Treacă de la mine, 10%, dar nu mai mult de 15%. Singh, mai întreb o dată: Așa e cum spun domnii procurori? De ce taci, Singh? Bă, neică, tu în ce lume trăiești? Unde te crezi? 25% la fiecare lucrare, faci ușor un milion de lei pe an. Fără să ridici un pai de jos sau să muți un scaun dintr-o parte într-alta.

Dragă Singh, dacă e așa cum spun procurorii, și n-aș avea motiv să nu-i cred, înseamnă că tu ai luat de la poporul ăsta tot ce e mai rău. Toate șmecheriile și potlogăriile lui, dorința de parvenire și de îmbogățire cu orice preț. Știu că se vor găsi mulți care o să-ți ia apărarea: că nu ești singurul care a făcut așa ceva, că ai fost dat în gât de alții care nu au avut loc de tine, că ai ajutat ca medic zeci și sute de oameni, că ești un profesionist desăvârșit și alte chestii de genul ăsta. Ce nu înțeleg oamenii ăștia e că meseria e meserie, iar funcția de director e funcția de director. Tu ai fost reținut pentru 30 de zile pentru șpaga de 25% pretinsă, nicidecum că salvezi de la amputare degetul, mâna sau piciorul pacientului. E o diferență mare între una și alta. Că ai făcut secțiile spitalului boboc? Era datoria ta, ca manager de spital, iar dacă ai făcut-o nu ai scos bani din buzunarul halatului tău. Dimpotrivă. Iar pe cei care se îndoiesc de acest lucru i-aș întreba: cât de trainice și de calitate sunt acele lucrări din moment ce, din start, tu, Singh Bhupinder ai pretins o șpagă de 25%? Și ne mai mirăm că sunt pline spitalele de infecții nosocomiale.

Nicușor, care în acele momente făcea repetiții cu Garcea la un număr de stand-up-comedy, nu a avut nimic împotrivă, mai ales că premierul l-ar fi asigurat de o chestie: „Apăi dragul meu, dacă nici Mișu nu face curățenie în guvernul ăsta, atunci putem să punem lacăt pe palat și să plecăm cu toți acasă.” Cum spuneam, președintele a fost de acord și între două grimase a la Mr. Bean i-ar fi spus: „Nea Ilie, nu mă interesează că e prietenul tău, dă-i tot cere, casă, masă, bani, important să facă treabă bună. Să nu vii la mine după aia să mi te plângi de el.” Zis și făcut. Jurcă s-a transferat de la Primăria Oradea, unde a lucrat din 2007, a primit casă la doi pași de guvern, un apartament cu patru camere, și s-a pus pe treabă, după cum i-a cerut prietenul său, Ilie: „Sunt prea mulți cârnați, Mișule, în Cancelaria asta, dă-i afară fără milă. Fă curățenie, nu ierta nimic!”

Și Mișu, soldat conștiincios, s-a pus să radă cheltuielile „am…lea” de la guvern. A dat afară șoferii, (după modelul Dunca la CJ Caraș-Severin) a continuat cu portarii, femeile de serviciu, cu cei care aveau alte opinii. Pe miniștrii i-a pus să circule cu mașinile personale, a desființat bufetul suedez, nu înainte de a înjumătății roșiile și castraveții din salatele servite la friptură. A cerut program de apă la toaletele guvernului că observase că unii stăteau mai mult la budă decât la locul de muncă. În fine, a tăiat tot ce i s-a părut că poate aduce economii la buget, iar când a văzut că toate tâmpeniile alea nu prea au dat rezultatele scontate, a cerut lista cu angajații  Cancelariei care au protestat spontan în data de 15 septembrie. „Afară cu ei, Mișule”, l-ar fi încurajat prietenii din preajma lu’ nea Ilie.                

„Don Mihai, ce faci domnule? Păi se poate una ca asta? i-ar fi bătut obrazul sindicaliștii. Altă treabă nu ai decât să-i dai afară pe cei care își apară drepturile. Tocmai tălică te-ai găsit să faci pe justițiarul? De ce n-ai făcut treaba asta la Oradea?” Hopa, ce treabă, care Oradea? au întrebat unii mai neștiutori. „Cum, bre, nu știi cum, anul trecut, an electoral carevasăzică, don Mișu a aruncat în stânga și-n dreapta cu milioanele de euro? Păi vă povestesc eu”, a spus un sindicalist, numărând festivalurile, concertele și parangheliile, precum Ghiță Pristanda steagurile: Sounds of Oradea Festival, Ora Jazz Festival, România Unește, Festivalul Copiilor, Zilele Sfântului Ladislau, Bicentenar Avram Iancu, Xman, Ziua Culturii Slovace, concert Andrea Bocelli, etc.

În total, Primăria Oradea a cheltuit peste 16 milioane de lei pe astfel de activități culturale, cu peste 40% mai mult decât în anul precedent. Totul s-a derulat prin asociația APTOR care, cu totul întâmplător, nu-i așa? a ajuns să fie condusă, din februarie 2024, repet, an electoral, de Mihai Jurca, care nu s-a uitat la bani când a venit vorba de campanii de culturalizare, socializare ori electorale. Același Mihai Jurca, care astăzi pune pe liber șoferii de la guvern, îi îndeamnă pe miniștri să vină la lucru cu bițicla ori trotineta, totul în numele a măsurilor de austeritate ale omului care l-a dus de la Oradea la București. Don Mișu, mare ipocrizie sau cum se spunea pe vremea lu’ nenea Iancu: „Curat murdar, coane Fănică!” Păi, tocmai matale care anul trecut aruncai cu milioanele de lei fără nicio strângere de inimă să vorbești de economii și tăieri bugetare?

Între alții producători și prelucrători de oțel am dat de  Iași, Dej, Beclean, Hârșova… De la școală știam că la Iași există bojdeuca lui Creangă, teiul lui Eminescu, fabrica de penicilină, Copoul. Nimic despre fier, metalurgie… Dej? Un important nod de cale ferată, unde pe vremuri se schimbau locomotivele cu abur. Și cam atât. Despre Beclean știam ceva mai mult, și asta datorită unui celebru cântec popular: „Drumul gării din Beclean și-o fată de ardelean.” Cât privește Hârșova, gândul m-a dus automat la vremurile  de dinainte de 1989 când radioul românesc avea, la orele prânzului, emisiunea „Cotele apelor Dunării.” De asta am și rămas de-a dreptul surprins văzând târgul ăla dobrogean trecut la categoria de producător de oțel.

Reșița? Nici vorbă. Măi, să fie! Cât de prost să fii să nu treci Reșița pe harta siderurgiei românești? Au omis ăia, responsabili cu materialul didactic? Cum să uiți, bă, să faci treaba asta? Eu nu cred asta. Exclus. Am întors harta cu susu-n jos, am scuturat-o bine, bine… Și nimic. Galați, Târgoviște, Hunedoara… Reșița niciunde. Și iar am sucit-o și am învârtit-o până am văzut numele Slatinei trecut acolo, atât la producători, cât și la prelucrători de oțel. Mi-a venit inima la loc, amintindu-mi cum fostul combinat reșițean a trecut de la unii la alții, până a ajuns sub pulpana celor de la Slatina, cu palmares, cu tot, aidoma FCSB-ului lui Becali. Cu primele furnale din țară, cu milionul de tone produs într-un singur an, cu prima șină de cale ferată produsă în sud-estul Europei, cu multe altele.

La 1771, la Slatina comerțul cu opinci, oale și străchini de pământ erau la modă și puțini auziseră de Reșița și de oțelul ei. Astăzi, lucrurile s-au schimbat, Slatina a devenit centrul de comandă, în timp ce fostul combinat, TMK sau cum s-o mai fi numit el, a ajuns un biet punct de lucru, fără personalitate juridică. Îți vine să-ți dai cu brifta în c…., nu alta. Ce-o să creadă un elev de clasa a VIII-a când va vedea o astfel de hartă la ora de geografie? Păi ce să creadă altceva decât ce ne arată harta? Iași, Dej, Beclean, Hârșova…