De aceea zic, nu vă culcați pe-o ureche în cazul unui război, fie el și cu drone sau prăștii, că mulți dintre ăștia fac pe ei la prima salvă de tun trasă de vrăjmaș. Generalii din ziua de astăzi nu mai sunt precum cei ce-au fost odată. Vorbesc aici de generalii din leatul lu’ Ștefan cel Mare, a lu’ Mihai Viteazul și chiar ai lu’ Pazvante Chioru. Ăștia de astăzi sunt puși pe ciubuc și tot felul de afaceri.

Să luăm exemplul lu’ Cătălin-Ștefăniță Zisu, generalul izmană cu trei stele, șeful Comandamentului Logistic al Armatei Române. Ăsta a vrut să ne arate cât de adevărată este zicala aia cu „scoate bani din pământ, din piatră seacă.” Ca urmare, s-a pus să „mute”, pe hârtie, dealurile din prelungirea Cimitirului Ghencea 3 ca să facă pregătească terenul pentru locurile de veci, la mare căutare în zonă. Colegii și subalternii generalului s-au uitat mirați unii la alții, întrebându-se dacă nu cumva șeful Logisticii nu o luase cumva pe arătură. „Ce dealuri, bre, Cătăline? Că în tot Bucureștiul nu e decât unul singur  mai de doamne ajută, ăla de Patriarhie.”, ar fi îndrăznit să întrebe un apropiat de-al său. „Ordinul e ordin și nu se execută și nu-mi predați mie lecții de geografie și topografie”, ar fi tunat generalul izmană, după care contabilitatea Armatei s-a umplut de sute, mii de deconturi fictive reprezentând contravaloarea pământului excavat și transportat. Noroc cu procurorii DNA care au intervenit la timp, că altfel ăsta ar fi băgat Armata în faliment.

Dar și așa, să păgubești statul cu 2 milioane de euro fără să miști un pai de jos, nu-i de ici, de colo. Izmană, (ne)izmană, ăstuia i-a mers mintea mai ceva decât lu’ Darius Vâlcov, primarul ăla care își ascunsese tablourile de colecție prin criptele cimitirului, dovadă că la percheziție s-au găsit 2.000 de tablouri (în ulei, tempera și cerneală) semn că izmănosul se pregătea să-i mituiască pe toții sfinții pe când i-ar fi venit sorocul să urce la Doamne, Doamne.

Manifestarea, de o înaltă ținută profesională și care a reprezentat o premieră pentru Reșița, și-a desfășurat lucrările în sala mare a Teatrului de Vest. Au fost prezenți: prof. univ. dr. Bogdan Timar – președintele Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, prof. univ. dr. Maria Moța – coordonator științific al Studiului Epidemiologic PREDATORR Next 2025, conf. univ. dr. Anca Pantea Stoian, medic diabetolog, membru SRDNBM, președinte al Comisiei de diabet zaharat, nutriție și boli metabolice fin cadrul Ministerului Sănătății, dar și numeroși profesioniștii din specialitatea de diabet și din ramurile medicale conexe.

Proiectul, lansat de către SRDNBM în 2025, și-a propus să ofere o platformă de educație medicală pentru specialiștii din domeniul diabetului zaharat, care activează în afara municipiilor-centre universitare de medicină, care să contribuie la îmbunătățirea practicii medicale, în beneficiul persoanelor cu diabet zaharat.

Conferința științifică a adus în prim-plan problematica diabetului zaharat din punctul de vedere al impactului la nivelul societății, în contextul în care se estimează că peste 2 milioane de români suferă de diabet.

Au fost abordate teme, precum:

• Diabetul zaharat în Vestul României: date despre prevalență și numărul de persoane înregistrate cu diabet în regiunea de Vest;

• Accesul persoanelor cu diabet la servicii medicale de specialitate: rețeaua de medici diabetologi în județul Caraș-Severin și în zona de Vest;

• Măsuri de prevenție și stil de viață sănătos: lupta împotriva diabetului zaharat începe cu fiecare dintre noi;

Dr. Caius Diaconescu – Șef de secție Diabet Zaharat, Nutriție, Boli Metabolice, de la Spitalul Județean de Urgență, ne-a mărturisit:

Prof. univ. dr. Bogdan Timar – președinte Societatea Română de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, a apreciat activitatea desfășurată de dr. Caius Diaconecu și de colegii săi diabetologi:

„De ce am ales Reșița pentru această ediție inaugurală?! Pentru că județul Caraș-Severin are o serie de particularități deosebit de importante pentru noi, pe care le-am remarcat în prima analiză pe care SRDNBM a desfășurat-o anul trecut. Este de fapt, o radiografie a modului în care îngrijim diabetul zaharat în țara noastră și județul Caraș-Severin s-a clasat între primele locuri în ceea ce privește eficiența utilizării resurselor în îngrijirea diabetului zaharat.

În Caraș-Severin, numărul persoanelor care sunt deja diagnosticate cu diabet sunt de aproape 24.000, care se adaugă procentului deja existent de 7% din totalul populației. Se estimează că alte 2000-2.500 de persoane au această boală, dar fără să știe. Chiar și așa, acest lucru ne arată o rată de diagnosticare mai bună în județul Caraș-Severin și acesta este unul dintre motivele pentru care am ales să venim la Reșița pentru această conferință inaugurală (…) Această eficiență în diagnosticarea diabetului, pe lângă bunele relații pe care le avem cu colegii diabetologi din județ, cu Colegiul Medicilor și cu autoritățile din Caraș-Severin, ne arată că putem vorbi de un exemplu de bune practici cu privire la modul de utilizare a resurselor în gestionarea și diagnosticarea diabetului zaharat.”

Dr. Caius Diaconescu – Șef de secție Diabet Zaharat, Nutriție, Boli Metabolice, de la Spitalul Județean de Urgență, ne-a mărturisit:

„Este un eveniment unic, nu a mai făcut nimeni așa ceva după revoluție la Reșița, cu niciuna dintre specialitățile din Spitalul județean. Am reușit ca împreună cu conducerea societății să organizăm o conferință dedicată în special medicilor specialiști cu care noi ținem legătură, medicilor de familie, medicilor cardiologi, interniști, nefrologi. Repet, vorbim un eveniment unic și sper să fie un deschizător de drumuri și pentru alți medici și specialități. Pe de altă parte, ne onorează datele prezentate de colegii mei. Nu am știu de ele, vă spun sincer. Nu am muncit numai eu. Este o muncă în echipă. Într-adevăr, sunt medic diabetolog de 17 ani la Reșița, am muncit în fiecare zi, mi-am sacrificat timpul personal, și eu și colegii mei, am dezvoltat o echipă, atât la nivelul spitalului, cât și în ambulatoriu. De ce i-am diagnosticat așa de bine pe pacienți? În primul rând, am oferit din timpul nostru. Ne-am deplasat în stradă, am făcut glicemii, ne-am deplasat în județ, am lucrat foarte bine cu medicii de familie, pentru că prima verigă este medicul de familie. Primim foarte mulți pacienți. Cel puțin, la nivelul cabinetului meu, au o ușă mereu deschisă. Eu văd și consult în fiecare zi circa 100 de pacienți, ceea ce nu este deloc puțin”, mărturisea dr. Caius Diaconescu.

Ca să nu o mai lungesc, să luăm cazul lu’ Nordis. Ăla cu afacerile imobiliare  de la țărmul mării. Cu trei proprietari pe un apartament. Amintiți-vă ce spectacol a fost când i-o săltat din așternut pe soții Vicol și Ciorbă: DIICOT, jandarmi, polițiști, procurori, mascați, gură cască, ziariști mobilizați de cu seara, dube pentru deținuți, televiziuni care transmiteau non-stop numai despre telenovela Lauritei care, în doar două zile de shoping în Dubai, „spărsese”  90.000 de euro. Cine ar mai fi zis că ăștia doi vor mai vedea lumina zilei după ce procurorii le-au pus în cârcă un prejudiciu de 200 milioane de euro (euro, Gogule, nu lei!), stabilind că au fraierit 1.500 de oameni? Nici Arsene Boca și echipa lui de sfinți nu cred că ar fi fost în stare să facă vreo minune să-i scoată din temniță.

Da’, știi cum e, bă, Gogule, cu speranța asta? Ea moare ultima. Și nu e doar o poveste. În timp ce lumea îi blestema, Laurita și cu bărba’su se rugau în arestul Poliției să-i scape Doamne, Doamne de belea. Or luat la rând toți sfinții trecuți cu roșu, dar și cu negru în calendarul ortodox. Vreo 75. Au recunoscut că au greșit și au jurat că dacă vor scăpa de belele vor dona banii bisericii. Ei, nu chiar toți, o parte din ei, căci, nu-i așa? și Laurita trebuie să trăiască. Sfinții noștri, corecți și cinstiți, așa cum au fost și pe pământ, nici nu au vrut să audă una ca asta. Laurita și bărba’su n-au cedat și au continuat să se roage sfințiilor din alte calendare, alții decât ai noștri: Sfântul Nifon de Novgorod, Sfântul Sava, Sfântul Patrick. Și nimic.

Care om n-ar fi clacat într-o astfel de situație și n-ar fi ajuns la Spitalul 9 ori la Socola? Uite că Laurita n-a clacat, ci a continuat să caute sfinți din toate religiile până a ajuns Valentin’ day ăsta. Și ce crezi, Gogule? Ăsta a ascultat-o atent, a întrebat-o ceva legat de dosar, apoi i-a spus: „Vezi că pe 14, de ziua mea, sunteți liberi amândoi.” Laurita a crezut că Vali vorbește aiurea, doar ca să scape de gura ei. Dar n-a fost așa, fix de Valentine’s day a venit șeful bulăului la ei spunându-le că sunt liberi. „Și vă rog să ne iertați dacă cumva n-ați găsit la noi confortul de la Nordis”, i-ar fi zis milițianul.

Și așa au plecat Laurita și bărba’su acasă, și în locul lor au fost aduși doi găinari care de foame furaseră o franzelă în Piața Matache.

În lumea purtătorilor de sutană, patrafir și cădelniță, cartonașul galben este echivalent cu „dojana”, când faptele nu trec dincolo de zidurile bisericii. Adică, se dă poruncă pentru munca de jos, cea cu flotări, genuflexiuni și temenele bisericești. Dar când se sare calul și faptele ajung motiv de bârfă, se aplică „dojana sinodală scrisă.” Așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută când, în ședința Sfântului Sinod al BOR a fost aprobată dojană sinodală scrisă pentru toți preoții care nu au respectat disciplina canonică și statutară, precum și hotărârile sinodale referitoare la poziția Bisericii Ortodoxe Române față de viața politică și campaniile electorale, reafirmând obligația tuturor ierarhilor, clericilor și monahilor de a respecta aceste prevederi.

Că, cică, dojana asta sinodală a apărut după ce Preafericitul a observat că eparhiile BOR au dat-o en gross pe învățătura divină venită de la profetul neamului în devenire, Că(că)lin Georgescu. „Biserica a fost și rămâne loială intereselor sale sfinte și pecuniare. Norodul trebuie să înțeleagă că nu am avut, nu avem și nici nu vom avea interese comune cu politica. Noi îl slujim pe Dumnezeu, nu banii și politicienii”, le-ar fi zis Patriarhul de la obraz. Unii au zâmbit, alții s-au făcut că nu au auzit. Numai Preafericitul Dani a rămas imperturbabil la zumzetul de albinuțe monahale și ar fi continuat pe același ton dojenitor „Bă, ce-i prea mult strică.”

Gura păcătosului, adevăr grăiește. Că le-o fi de ajuns și popilor cât self-uri și-au tras pe treptele catedralelor cu politicienii, câte biserici și troițe au sfințit braț la braț cu aleșii neamului, câte imnuri de slavă au înălțat primarului, prefectului, președintelui de județ, deputatului, senatorului, ministrului. Și când era să zic „Doamne Ajută”, îmi pică sub nas o cuvântare, a Preafericitului într-un clip publicitar dintr-o campanie electorală din urmă cu mulți ani, când le bătea apropouri supușilor să-l voteze președinte pe Mugur Isărescu.

Bine, nu la modul grosier „Bă, votați-l pe Mugurel că ăsta e plin de bani. Și dacă el e plin de bani, atunci și biserica o va duce bine.”, cum l-ai crede în stare pe Teodosie de la Constanța, ci finuț, ca un intelectual rasat ce e. „Mugur Isărescu este o personalitate cu totul deosebită care impresionează prin căldura sufletească și mai ales prin credința și atașamentul față de biserică. Este un credincios ortodox, evlavios, o figură nobilă și luminată, care reprezintă sufletul poporului român în deschiderea sa spre cer și alte popoare. (…) ” Să-ți bați copiii, nu alta.

Tataie, nu ți se pare că una zici și alta fumezi? Uitându-ne în urmă la memoria Facebook-ului, cam ce „dojană sinodală” ți s-ar potrivi? Crezi că ar fi de ajuns doar flotări, genuflexiuni și mătănii pentru a te scăpa de păcatul încălcării disciplinei canonice și statutare?

Agenții Scully și Mulder, în varianta lor românească, deschid balul, îmbrăcați în haine civile, ochelari de soare cumpărați din piața de pe Dâlmă. Pătrund în primărie și scot din buzunare legitimația de serviciu. Portarul ia poziția de drepți și de emoții îi scapă telefonul din mâini. „E groasă, bă”, se aude o voce tabacică. „Veniră americanii ăia, din serial”. Suspans. „Ce caută băieții?” întreabă unul, deși în fața lui era un ea și un el. Și „băieții” și-au văzut de treaba pentru care veniseră acolo.

Se deschide o ușă, sunt poftiți, cu amabilitate, să intre în biroul directorului economic. Acesta întinde mâna să se prezinte. Scully și Mulder îl ignoră totalmente. Directorul încearcă să-i omenească cu un ceai sau o cafea, însă agenții refuză până și scaunele pentru a se așeza. „Stop”, se aude vocea regizorului, care continuă: „Actul I, scena II”. Agent Scully scoate din geantă o hârtie format A4 din care citește: „Prin ordonanța organului de cercetare penală, din data de (…) s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.” Directorul se lasă moale pe scaun. Regizorul intervine: „Prea teatral. Fii mai natural, ce dracu, doar ești bărbat!.” Scena se reia, și-și intră în rol agent Mulder: „Dispun: Predarea de către Transal Urbis SRL Caransebeș la Poliția Municipiului Caransebeș, Investigarea Criminalității Economice, a înscrisurilor aferente perioadei 01 012022-25.05. 2024 a materialelor cuprinzând evidența tuturor asociaților de locatari și fișa client pentru asociațiile de proprietari (…)”

Rumoare, gen „Ce are, dom’le sula cu prefectura și directorul Preda cu asociațiile de locatari și proprietari?” Aici e momentul să intervină un alt agent. Unul stagiar: Are, și încă cum! Directorul-funcționar public, Marius Preda administra o parte (vreo 20, nu mai mult) din aceste asociații. Că avea voie sau nu să facă una ca asta, e treaba celor responsabili cu lecturarea și interpretarea noului cod administrativ. Scully și Mulder trebuie să dezlege misterul circuitului banilor în natură, de la proprietari până la Transal Urbis, încasați de administrator. Că, cică, o parte din ei s-au pierdut pe drum. Unde? Ei, aici e misterul pe care vor să-l dezlege agenții!

Actul II, scena I. Aceeași primărie, cu fața spre catedrala episcopală, aceeași companie-Transal Urbis SRL, același mister în privința gospodăririi banului public. Intră în scenă, dinspre partea poleită cu AUR, Stelian Cornea, distribuit în rolul principal de administrator și director general al falimentarei societăți de colectarea gunoiului din fostul castru roman. Și dacă tot e și administrator, și director general, Stelian (Stelică pentru apropiați), încasează mălaiul din două părți. Undeva la 12-13.000 de lei net, cu o marjă de eroare care nu mai are atâta importanță. Pentru că banii ăștia par un mizilic pentru unii, don Stelică mai încasează vreo 3.000 de lei/ lună, să aibă de-un suc și langoș, și de la Gugulania, firma păstorită tot de Primăria și Consiliul Local Caransebeș, în calitate de responsabil al padocului. 3.000 de lei nu ar fi o sumă pentru două mâine dibace ca ale lu’ domnu’ în cauză, numa’ că, astea 3.000 de lei sunt doar pentru 2 (două) ore de muncă, nu pentru 8. Deci, trei salarii pentru un singur om în Primăria Caransebeș. Pentru unii care înjură de toți sfinții Transal Urbis că a crescut prețurile la gunoi o fi mult. Nu și pentru cei care au pus la cale trocul politic. Că despre asta e vorba. Cârcotașii spun că dacă n-ar fi fost don Stelică și AUR să-i dea vot lu’ cui trebuie, don Felix ar fi avut azi viceprimar de la PNL.

Actul II, scena II. Agenți Scully și Mulder au scris negru pe alb în raportul de constatare: „Se recomandă una bucată preot care să sfințească, pe interior, primăria, altfel, cine știe ce minuni vor mai apărea în grădina păstorită de don Felixu Gugulanu”

Vremurile au trecut, Țap de Bere a crescut mare și a devenit Halbă în toată firea, ia Che Gargara, a schimbat registrul melodic, alegând să cânte la trombon pe lângă cei care îl slujiseră până atunci. Onorific și fără simbrie, doar de dragul de a mai deschide o portieră, de a mai strânge o mână, de a înlătura o scamă.

Și anii s-au dus, unii după alții, ca norii de primăvară-toamnă, Halba cu bere s-a transformat într-o adevărată berărie, iar Che Gargara, dintr-un revoluționar idealist, într-un suveranist cu acte în regulă peste ape, munți și văi. Și în acest context profund găunos pentru amintirile care dor, dor al dracului de rău, s-au regăsit în același loc în care se făcuseră frați de cruce cu ani în urmă. Scoși de la naftalină, desprăfuiți, rași și parfumați, parcă erau noi. Lumea, cât frunză și iarbă, îl ovaționa în picioare pe Țap cu Bere, scandându-i numele în flamanda de baltă. Când unul l-a privit mai bine și l-a recunoscut într-un final, l-a întrebat pe vecin: „Bă, da’ ăsta nu e ăla care ne înjura de mamă, de tată și de morți?” Răspunsul a venit prompt: „Ba, el e. Și, ce-i cu asta? Că și noi l-am înjurat, mamă, mamă.” În tot acest timp de gutuie amăruie, Che Gargara stătea umil într-un colț, precum un patriot uitat de toți cei care i se închinau pe când ajunsese mare șef de trib.

La sfârșitul întrunirii de comină, Berărie, scuze, Țap de Bere, i-a poftit pe toți la o măslină, și la un mic cu garnitură de varză creață de Bruxelles. În timp ce toți pășeau veseli și comunicativi pe ritmurile Odei Bucuriei, Che Gargara dădea tonul la Deșteaptă-te române!

Din frăția lor de cruce nu mai rămăsese decât urma lăsată pe piele de lama Gillette, cea din alte vremuri!

Cel care i-a adus vestea, nimeni altul decât Hatmanul Luca Arbore care, pe rând, a fost când boier, când membru în consiliul eparhial, când castelanul cetății Suceava, când comandantul armatei moldovene, când diplomat, după ce în prealabil urmase cursurile la distanță ale Colegiului Național de Apărare și pe cel ale Academiei Naționale de Informații.

Domnitorul tocmai se întorsese de la masaj, înfășurat într-un prosop, de la brâu în jos. Om bătrân, cu părul alb, care văzuse și auzise multe la viața lui, domnitorul a rămas mască. Venise în stațiune să se relaxeze, să se bucure de aerul curat, să asculte o muzică bună, să mănânce o tocăniță de căprioară și să bea un pahar cu vin alb de Cotnari și când încolo să audă că s-a umflat borhotul în urmașii, urmașilor Moldovei care nu-i ieșea din cuvânt.

Domnitorul a continuat să tacă, a cerut să i se aducă halatul domnesc confecționat pe comandă în cea mai vestită croitorie din Frătăuții Vechi. Apoi l-a întrebat pe hatman:

– Cum adică, să ne scoată Istoria din manuale? Păi au înnebunit de fac una ca asta?

– Măria ta, nu știu ce să zic, eu spun doar ce-au scris cronicile de ieri dimineață.

Agitat, ca un leu în cușcă, Domnul Moldovei s-a învârtit de de ici-colo fără încetare.

– Păi noi degeaba ne-am belit coatele și genunchii și ne-am spart capetele în bătăliile cu tătarii, turcii, rușii și găgăuzii ca să ne dea deoparte niște neica nimeni? Niște ciumpalaci care au ajuns pe funcțiile ale  datorită nouă care i-am bătut pe vrăjmași de le-a sunat apa în cap pe unde i-am prins.  Așa ceva nu se poate, hatmane. Nesimțirea ăstora a ajuns prea departe ca să tac și să le înghit toate prostiile pe care le fac în numele poporului.

Degeaba a încercat Hatmanul Luca Arbore să-l potolească (nu de alta, dar domnitorul era hipertensiv și diagnosticat cu diabet de tip II, așa spun cronicile) Ștefan , mai, mai să explodeze de nervi.

– Hatmane, trimite de îndată vorbă sultanului Mohamed al II-lea, și roagă-l să reprogrameze bătălia de săptămâna viitoare de la Târgul de Floci, pentru o dată pe care am s-o comunic ulterior. Acum trebuie să ne ocupăm de-ai noștri.

Hatmanul Luca Arbore a dat să plece

– Stai, unde pleci? N-am terminat ce am de spus. Vorbește cu Țepeș să naționalizeze fabrica și să reînceapă producția de țepe din seria „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor.” Și dacă tot te duci în Țara Românească, caută-l pe Mihai Viteazul, să ni-i trimită pe Baba Novac și Frații Buzeșt și un batalion de ciomăgari. Eu rămân aici, convoc Consiliul Superior de Apărare a Țării și vorbesc cu țăranii de la ’907 și cu minerii lui Cozma și să ne întâlnim cu toții la București. Chemăm și pe ăia de la Antene și pe cei de la Realitatea Plus, ă le arătăm „live” marțafoilor ce înseamnă cu adevărat Istoria pe care ei vor să o externalizeze din manualele școlare!

În acest context de invidie colectivă, Raluca e sunată zilele trecute de buna ei prietenă de la grădi, apoi din perioada de pubertate:

– Fato, ce au ăștia cu tine? Ce-s cu istericalele astea legate de furtul coifului și a brățărilor dacice? Or fi ele din aur, dar mai degrabă par arcuri de la recameurile alea de pe vremuri. Cine dracu o să le poarte pe stradă, că astea nu se asortează nici la poșete, nici la pantofi.

Raluca a răspuns. Evident bulversată și aproape plângând:

– Deci, ai prins esențialul: sunt supusă oprobiului public. Pisi, ascultă ce-ți spun: fost, și continuă să fie o ură viscerală și un atac personal al fostului ministru Romașcanu. E de noaptea minții, Pisi, dragă. Ăștia de la PSD, draga mea, n-au maniere și nici nu știe să se poarte cu o doamnă. E numa’ miștocăreală de ei.

– Ai dreptate, fato, că îmi amintesc cum or făcut bășcălie și când ai cugetat ca un om bătrân trecut prin multe prin viață, că dimineața e mai frig decât la prânz, întrucât aerul a stat toată noaptea afară.

– Și nu e așa? Spune și tu dacă am greșit cu ceva?

– Așa e, dar ce să le ceri…

Sau când le-am spus că trebuie să facem totul în așa fel, încât omul să aibă garanţia că nu se culcă sănătos şi se trezeşte mort. Vai ce zarvă au făcut, Pisi. S-au crăcănat de râs, nu alta!

– Ce să le faci, fato, dacă nu înțeleg sensul metaforei, a hiperbolei, a parabolei sau cum i s-o zice, că mereu le-am confundat pe astea în școală. Niște neica nimeni. Ce așteptări să ai de la ei? Îi roade invidia, nu alta.

– Neica, nimeni, neica nimeni, dar până și ai tăi te mușcă rău, pe neașteptate și când ți-e lumea mai dragă. Și asta mă doare rău de tot.

Prietena din copilărie, apoi din perioada de pubertate, și în cele din urmă din politică, a întrebat-o surprinsă:

– Fii mai explicită, dragă, mai cu detalii că nu mi-am băut laptele și mă prind mai greu.

– Parcă nu știi cum o zis Ludovic în urmă cu vreo patru, cinci ani, la întâlnirea cu fufele alea aspirante la tot felul de funcții: „Vă recomand să nu urmaţi stilul de carieră politică al Ralucăi Turcan, Mioarei Mantale, Elenei Udrea.” Atât de rău m-au durut vorbelea ale, de n-ai idee.

– Da, acum îmi amintesc cum vă sfătuia pe voi: „Nu trebuie să treceţi prin patul niciunui şef dacă vreţi să ajungeţi în funcţii publice importante.” Câtă nesimțire, la Sică Mandolină, fato.

– Așa zic și eu, Pisi, dar mă doare că mi-am distrus tinerețea, trudind ca o fraieră zi și noapte, ca să-i fie bine acestui popor. Și când încolo, ăsta e mulțamul. Mă bălăcăresc pentru trei brățări și un amărât de coif din care au băut găinile lu’ Țața Veta apă.

Ce oameni, dom’le, ce oameni!

Deosebirea dintre cei doi e că Decebal era deja rege pe când le vorbea supușilor, pe când Călin, doar președinte ales și asta numai la televiziunea poporului. Numai că, băiet citit și umblat în toată lumea asta, Călin i-a încurajat pe oamenii din piață care i s-au plâns că viața e grea sub Cholo de Buzău și Bolo de Biharia. Că banii nu le ajung de la salariu la salariu, de la pensie la pensie. Că n-au ce mânca și noroc cu televiziunea poporului, care le ține și de foame, și de sete. Și după ce i-a ascultat, le-a cerut să reziste cu stoicism până va descăleca în curtea Cotroceniului și i-a îndemnat să se apropie de el, să-l atingă ca pe racla cu moaștele Sfintei Parascheva.

Apoi i-a întrebat dacă știu de ce mănâncă omul. S-au uitat mirați unii la alții și de teamă să nu spună vreo prostie la o astfel de întrebare filosofică, au ridicat umerii și au căscat ochii așteptând să-i lumineze guru: „Nu ca să aibă energie, ci ca să de de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”. Și tare s-au minunat amărăștenii când, după 2000 și ceva de ani, în sfârșit au aflat că ei mâncau nu pentru că le era foame, ci pentru a hrăni paraziții. Paraziții… „Care paraziți, neică?” a întrebat un susținător de-al său mai destupat la mine. „Ăia intestinali ori ăia cu funcții?

Călin i-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” „Ei, asta nu mai cred”, ar fi sărit cu gura o jupâneasă durdulie și cu țâțele lăsate până la buric. Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”

Mulți s-au minunat oamenii când au aflat toate astea, iar pe drumul de întoarcere acasă își spuneau unii altora: „Bă, e dat dracului omul ăsta. E dintr-o bucată: ori la bal ori la spital.” Așa e, în curând intrăm în postul Paștelui, gata cu balurile, cu chermezele. Mai lesne e cu spitalele. La alegere: Socola, Gătaia, Poiana Mare…

Și pe modelul ăsta cu Neil Armstrong țopăind pe lună în seara de 20 iulie 1969, iată că dăm acum peste scenariul legat de furtul coifului și a celor trei brățări dacice din muzeul  din Olanda. O adevărată teorie a conspirației autohtone. Că de fapt, furtul n-ar fi chiar furt, adică unul pe bune, cu scopul de a-ți însuși respectivele bunuri, ci o făcătură ordinară pritocită în laboratoarele serviciilor secrete. Scopul? Acela de a deturna atenția de la problemele grave legate de ceea ce se întâmplă în țară și de a-i face eroi pe neamțul de la Cotroceni și pe Cholo de la Buzău căci, într-un final, hoții (care numai hoți n-ar fi) vor abandona marfa într-un container cu gunoi sau într-o cutie poștală din gara centrală din Amsterdam, iar neamțul și Cholo vor poza în salvatorii tezaurului, a onoare și istoriei neamului geto-dacic. Un scenariu demn de mintea elucubrată a lu’ madame Șoșoacă. Hitchcock e pistol cu apă. Ca să nu mai vorbim de Agatha Christie.

Călin (File de poveste) a lăsat pentru un  moment din mână târnăcopul cu care sapă la canalul Marea Neagră-Marea Caspică pentru a-și aduce și el contribuția la teoria cretinoidă despre furtul apei, aerului, energiei, iar acum, al brățărilor dacice. Suflecându-și mânecile, în direct la Realitatea TV, el cere demisiile miniștrilor Hurezeanu și Intotero, pe care îi vede vinovați de producerea furtului, dovedind delăsare și incompetența culturală și istorică, dar și complicitate. Apoi se întreabă: „Unde era paza? Unde era statul român implicat în protecția istoriei și patrimoniului nostru?” Îți spun eu, nea Căline: „Paznicul mersese să facă pișu, că e în vârstă și stă rău cu prostata, iar statul se pusese la somn, că era noapte, Căline!

Jorjelu nu s-a lăsat nici el mai prejos și a plusat, cerând și demisia ambasadorului și a întregului corp diplomatic  de la Haga. Că bine le-ai făcut, nea Jorjelu, să se învețe minte incompetenții, delăsătorii și complicii din această țară. Păi cu voi suveraniștii lu’ Pește se pun ei. Ei, drăcia dracului!

Și ca noi să nu uităm și să fim bine informați, draga de ea, ne anunță de fiecare dată când creează un mega eveniment artistic cu cântece de petrecere, manele și alte triluri folclorice. O face fie pe canalul său de Youtube, fie pe Tik Tok, fie pe Facebook. De exemplu, pe 1 februarie (asta pică într-o zi de lucru), ne invită la Viena, pe 14 februarie (într-o vineri), cântă la Ineu, la Moara cu noroc, la 1 martie (asta e într-o sâmbătă) dă spectacol la Timișoara. În 7 martie cântă la Caransebeș, la Palace, și tot așa.

Nimic pe pagina sa de Facebook despre activitățile de la Casa de Cultură unde e manager. Unde are carte de muncă, iar primăria îi suportă toate fițele și cheltuielile ca la orice angajat. Oamenii răi spun că nici măcar condica de lucru nu și-o semnează, darămite să dea pe la lucru. Și ce să facă, bă, la lucru în fiecare zi? În primul rând că ea are valoare, apoi orchestră populară nu mai e, formația de dansuri a Junilor s-a mutat de acolo, spectacole se țin din an în Paști, cenaclu literar nu mai există, iar lansările de carte nu e de competența managerei. Și, atunci, ce să caute Stana noastră la Casa de Cultură? Să ardă gazul de pomană sau doar să se afle în treabă? Nu e de ajuns că trece pe lângă ea atunci când se întoarce lunea de la Rusca? Ei, drăcia dracului.

Apropos de Rusca. Unii și mai cârcotași sunt convinși că Stana a ajuns manager și că face ce face la Casa de Cultură tocmai pentru că este din Rusca, sat de care primarul este atașat efectiv și afectiv. Personal nu cred așa ceva. Din câte îl cunosc, pe primarul care este, acesta nu ar permite pentru nimic în lume ca un angajat de-al său să nu-și îndeplinească exemplar atribuțiile din fișa postului. Să miște în front. Așa e domnule Felix? Știam eu că e așa.

Ai dracu sunt ăștia care n-au loc nici de matale. Care n-au avut norocul lu’ tălică în viață.