Pe dracu. Degeaba am sperat eu că se îndreaptă, că se face bine, că omu’ o ține tot pe a lui, parcă vrând să demonstreze că obișnuința este a doua natură. Că oricât ar încerca să fie și el în pas cu noi toți, neuronii din creier declanșează automat, independent de voința lui cum ar veni, un comportament bizar într-o anumită situație. Cel puțin aceasata e definiția dată despre obișnuință.

Ultima dată, la sfârșitul săptămânii parcă, în timpul vizitei lu’ Frau Ursula von der Leyen, la Constanța. În programul zile, scris în două limbi, era trecută și o vizită pe fregata Regele Ferdinand. Amirali, oficiali NATO și UE, militari de profesie, plus presă. Într-un cuvânt, lume bună. La puntea fregatei, inspectorul de la ITM, responsabil cu un scurt instructaj de protecția muncii: „Aveți grijă cum pășiți pe punte”, „Nu vă aplecați peste copastie, să vi se facă rău de înălțime și să picați în apă” și alte chestii de genul ăsta.

Dar n-a apucat inspectorul să termine instructajul, că Nicușor a zbughit ca din pușcă pe scară în sus: „Alo, Nicușoare, unde fugi omule? Păi e frumos, domnule, să mă lași cu ochii în soare în loc să-mi oferi brațul ca să am de ce să mă sprijin?” i-ar fi zis Ursula. Și Nicușor s-a rușinat, sau cel puțin a lăsat impresia, jucându-se cu degetele și colțurile vestonului ca în filmele cu Stan și Bran: „Ursula, iartă-mă și nu te supăra. N-am vrut să te jignesc, doar că n-am mai fost niciodată pe o fregată și eram curios să văd cum arată…” Ursula a zâmbit, apoi l-a bătut pe umăr jovial: „Bată-te cucu, să te bată, Nicușoare! Și eu care credeam că neuronii au început din nou să se agite…” „A, nu, a răspuns Nicușor uitându-se la ceas. E prea devreme. Poate peste două, trei ore, acum în niciun caz.”

Lucrurile fiind lămurite, Ursul și Nicușor au pășit braț la braț pe puntea fregatei, pe ritmurile fanfarei militare.

– Na, poftim! exclamă intrigat, lovind cu dosul palmei singurul ziar tipărit pe care îl mai citește de la o vreme. Uite și dumneata, maitre, ce-mi face omul ăsta. La orice m-aș fi așteptat, numai la asta, nu!

L-am privit surprins, încercând să-i ghicesc supărarea.

– Care om, nene? Fii te rog mai explicit!

– Ăsta, domnule, ăsta în care mi-am pus toată nădejdea mea la bătrânețe, pentru care mă cert în fiecare seară cu nevastă-mea și cu fie-mea, nu mai vorbesc cu vecinii de la bloc…

Îmi întinde ziarul, văzându-mi mirarea de pe chip:

– Nea Ilie, frate. Nea Ilie Bolojan.

– Ce-i cu el? Ce ți-a mai făcut de-ți veniră dracii, așa, din senin?

– Ia și citește ce scrie acilea, sub poza asta.

Citesc murmurând:

„Ascensiune fulminantă a viceprimăriței lui Ilie Bolojan. Camera Deputaților și-a ales în noua sesiune vicepreședinții, secretarii și chestorii din Biroul Permanent. Printre cei aleși o găsim și pe Arina Moș, fosta viceprimăriță din Oradea, om de încredere al lui Ilie Bolojan…”

– Așa, și ce-i cu asta? Bolojan ăsta al tu, nu este și el om? Nu are și el suflet, slăbiciuni ori obligații?

– O avea, nu zic că nu, dar nu la nivelul ăsta. Că așa se zice despre el, că n-are mamă, n-are tată. Că nu-și pune obrazul pentru nimeni. Că nu atentează la conștiința nimănui nici măcar cu un apropos, darămite printr-un telefon. Și când încolo, uite și dumneata ce scrie gazeta:

Iau ziarul și ce să vezi:

„După ce a ajuns în funcția de conducere (la Primăria Oradea,) protejata lui Bolojan (i-a fost consilieră timp de 6 ani, înainte de a fi împlinit 30 de ani) a reușit să-și angajeze toată familia la stat. Și-a angajat soțul la evidența populației din cadrul primăriei Oradea, chiar dacă în 2013 Ilie Bolojan se lăuda cu disponibilizări operate în cadrul instituțiilor din subordine. Radu Moș a fost operator TV la o televiziune locală și a ajuns prin concurs la primăria Oradea. După soț, a urmat fiul.”

Senin și calm:

– Păi unde scrie că și-a pus obrazul? Că a intervenit la partid să o numească?

– Nu trebuie să scrie, că numai tâmpit să fii să nu înțelegi asta. Că așa a făcut și cu city managerul de la Oradea pe care l-a numit șef la Cancelaria Guvernului, și cu omul ăla de afaceri, tot de la Oradea, pe care l-a luat consilier la Cancelarie. Și câți or mai fi ca ei, dar noi nu-i știm, domnule! Sincer să fiu, m-a dezamăgit rău de tot nea Ilie ăsta.

L-am privit cum se necăjea, că el săracul chiar e convins de tot ce spune premierul, și ca să-l încurajez, i-am explicat, pentru liniștea lui.

– Gogule, nu te mai necăji atât că îți crește tensiunea, glicemia, colesterolul și încrederea în oameni. Ascultă la mine ce-ți spun: ceea ce fac liberalii, recte Ellie Beau Le Jean, se numește meritocrație, iar chestiile alea ale lu’ PSD, în frunte cu Paul Stănescu, sunt sinecuri curate. Ai înțeles?

Evrika! Gogu s-a luminat la chip, cu un zâmbet în colțul gurii.

– Ce noroc cu dumneata. Aproape că-mi pierdusem încrederea în dânsul. Noroc că te-am întâlnit și mi-ai luat o piatră de pe inimă, redându-mi speranța că, vorba lu’ tălică: Bolojan nu este și el om? Nu are și el suflet? Slăbiciuni ori obligații?

Să luăm exemplu Isei de la Cluj, care a ajuns consiliera ministrului Daniel David. La minister, că doar nu la Babeș-Bolyai. Fasta asta nu a făcut nimic ilegal. Ce ar fi putut să facă la ai ei 20 de ani și un pic? Nici măcar nu a cerut să fie angajată. În schimb, David a văzut ce talent imens zace într-însa și a luat-o la Capitală unde avea nevoie de un suflet cald și blând, care să-i susțină moralul în serile de după ședințele de guvern, în disputele cu pesediștii pe tema reformei în Educație.  Isa s-a simțit flatată, cine nu s-ar simți când rectorul celei mai tari universități din țară i-ar propune una ca asta, s-a sfătuit cu mămica, tăticu’, cu prietenele și colegii de la Științele Comunicării, iar până la urmă a accepta, convinsă că exemplul ei va fi urmat și de alte tinere care vor să facă ceva util în această țară.

Bine, ministrul putea să apeleze  la Erji fosta secretară-dactilograf, devenită între timp asistent manager, care știa să facă cafea, să aibă grijă de florile din cabinetul rectorului, să și tacă când era de tăcut, dar și să coase când era de cusut un nasture de la cămașă, de la pantaloni, având mereu forfecuța în sertar. I-ar fi bătut și niște apropouri, însă până femeia să vorbească și să se sfătuiască cu soțul, Daniel al nostru a dat cu ochii de Isa. Isa fotomodel. 90-60-90. Sau ceva apropiat de ce se cere în lumea modelingului pe care Isa a frecventat-o câteva luni. Poate nu vă vine să credeți, a fost atracție la prima vedere. Ea, înaltă, zveltă, zâmbet fermecător, dumnealui posac, adus de spate, apăsat de problemele care au făcut din afurisitul ăsta de deficit financiar un continu prilej de cerată cu Pișta de la UDMR, cu badea Vasile de la PSD și mister Cătă de la USR. Pentru început el a cooptat-o în echipa lui, iar mai apoi i-a propus să-l însoțească într-o vizită în America, desigur, nu pe cheltuiala ei, și să urce cu el pe scenă la una din dezbaterile din campania electorală.

Acela a fost momentul crucial. Dănuț, care la momentul respectiv era doar rector la UMB, a prezentat-o sălii și țării întregi, drept reprezentanta studențimii din Cluj. Lucru adevărat doar pe jumătate, în sensul că dânsa nu trecuse de votul colegilor săi, ci doar de aprecierile ministrului. Cum o dai, tot rău pici. Dacă la 21 de ani îți cere experiență la angajare, nu e bine, dar la fel de rău e și când tu, ca fată, fotomodel, specialistă în comunicare și științe politice, întâlnești în viață pe unul ca Daniel David, inimos, mămos și cum o mai fi el, care nu se uită la faptul că abia ți s-a uscat cerneala de pe diploma de absolvire a facultății.

Ce v-am zis, în loc să ne bucurăm că o tânără are o asemenea șansă, fără să o întrebe careva dacă are experiență în domeniu, noi îl blamăm pe angajator. Că de ce nu e ca și ceilalți. Că de ce vrea să pară mai nu știu cum decât alții? Pe bune, cine să vă mai înțeleagă, frate?

Legea 62/2018 a fost votată tocmai pentru combate această buruiană. Iată ce scrie negru pe alb în primul articol: „Proprietarii sau deţinătorii de terenuri, administratorii drumurilor publice, căilor ferate, cursurilor de apă, lacurilor, sistemelor de irigaţii şi ai bazinelor piscicole au obligaţia să desfăşoare lucrări de prevenire, combatere şi distrugere a buruienii ambrozia, denumită ştiinţific Ambrosia artemisiifolia, pentru evitarea instalării şi răspândirii vegetaţiei adventive invazive şi eliminarea ei în cazul prezenţei pe terenurile intravilane sau extravilane”.

Între acești proprietari sau deținători de terenuri se numără și primăriile care, de cele mai multe ori, nu fac nimic în acest sens. Primăria Reșița este un exemplu. Ambrozia e peste tot: în Mociur, unde de ani de zile visăm să avem și noi un mall, un aqualand, un parc de distracții și alte lucruri mărețe, între blocuri, chiar și lângă celebra parcare din centrul municipiului, plină de gropi și noroaie. La Reșița, ambrozia asta e la concurență cu  cântarea lu’ Vlăduța Lupău, ăia cu „Oriunde te-ai învârti// Plină-i lumea de Mării.” Numai că noi nu dăm de Mării, ci de buruiana asta.

Nerespectarea prevederilor legale se sancționează cu amendă de la 750 lei la 5.000 lei pentru persoanele fizice şi cu amendă de la 5.000 lei la 20.000 lei pentru persoanele juridice. Pe cei din Primăria Reșița cine-i amendează? Că terenurile despre care vorbeam sunt ale primăriei. Cineva trebuie să-i amendeze și pe ei. Să-i disciplineze, nu de alta. Că pe cetățeanul de rând îl amendează dacă își parchează mașina unde nu trebuie. Imediat vine polițistul local și îi lipește înștiințarea de parbriz: „Ai belit-o, ești bun de plată.” La fel când treci bulevardul prin loc nepermis. De ce să fim amendați doar noi atunci când încălcăm legea? Că și noi suntem plătitori de impozite, cetățeni onești care vor să trăiască într-un oraș curat și îngrijit, nu năpădit de buruieni.. Sau te pomenești că suntem mai fraieri decât cei care au pâinea și cuțitul?

Așa că, domn primar Popa, fă bine și trimiteți echipa de intervenție pe teren și dă-le de lucru. E vremea buruienilor, iar ambrozia e în floare. Dacă nu, scoate matale chitanțierul și aplică-ți o amendă, așa cum spune legea. Să vezi cum e!

„Ultima soluție, încă o revoluție”, a strigat în gura mare Marie Le Pen, către ortacii ei din Extrema Dreaptă, iar pe Emma l-a luat cu transpirație. „Mon Dieu, mon Dieu, que dois-je faire avec cette chose folle”? Pe românește: „Dumnezeul meu, ce-o să mă fac cu nebuna asta?”, s-ar fi întrebat îngrijorat le president. Dar nici n-a apucat bine să-și ducă la bun sfârșit întrebarea, că unul dintre mușchetarii săi de taină l-a liniștit pe loc: „Emma, nu dispera, contează pe Athos, Porthos, Aramis și D’Artaganan.” 

Cum oricum nu avea o variantă mai bună, Emma a fost de acord cu mușchetarii cei nemuritori care, ce credeți că au făcut? Au postat un anunț pe Platforma X, cum că angajază 500 de figuranți de ziua Franței pentru a scanda „Viva la France” „Viva Macron”, „Emma, ori ce-ar fi, noi mereu te vom iubi” și alte mesaje care să meargă la coeur, menite să arate lumii cât este el de iubit de franțuzi. Și s-au găsit destui aplaudaci să-i facă galerie președintelui, înarmați cu vuvuzele, pocnitori și tunuri cu confeti. Să-i scandeze numele, să-i ureze viață lungă la Palatul Elyssee. Contracost, bineînțeles, că nu e nima prost să o facă moca. 98 de euro de căciulă. În traducere liberă: un kil, două de făină, vreo două sticle de ulei virgin, o cutie cu macaroane, una cu sardine, o pungă cu orez. Ca în vremurile bune la noi, când un vot se cumpăra cu o pungă cu însemne de partid.

După modelul Emma Macron, Teleghidatul de la Cotroceni și-a luat rucsacul în spate, a îmbrăcat nădragii de alpinist, tenișii chinezești, că bocanci nu suportă, și a plecat în excursie pe cărări de munte, să vadă cu ochii lui cum se adapă cerbii la izvoare, să asculte ciripitul păsărelelor și să stea de vorbă cu urșii, să-i convingă să nu mai cerșească mâncare la drumul mare, că în felul ăsta aduc grave prejudicii de imagine lui, premierului Ellie Beau Le Jean și României ca țară. Și nu a plecat singur, ci cu echipa de comunicatori, dotată cu aparate foto, camere de luat vederi, drone de cea mai bună calitate. Și unde ajungeau, de se strângea lumea ca la urs, se oprea, își punea în piept lavaliera aia scumpă, privind spre cameră: 2-10, probă de microfon. Și în timp ce le zâmbea și vorbea oamenilor, se scărpina în cap, gesticula și râdea după fiecare propoziție, ăia din echipă se învârteau în jurul lui cu aparatele de fotografiat și de filmat, de parcă ar fi fost la o sesiune foto, iar el, Emma Macron, idolul său de când era la grădiniță!  

Auzi la ei, cică la Ruga de la Oraș, din aprilie, generoasă cum o știe tot gugulanul, Stana ta de la Rusca, pardon, de la Casa de Cultură „George Suru”, i-a omenit regește pe lăutarii chemați să cânte la nigeie. Unuia i-a dat 23.600 de lei, cu factură bineînțeles, pentru jumătate de oră de cântare, colegului ei din clipurile filmate în Dubai, 30.000 de lei, altor muzicanți, 74.000 de lei. Un priecen și coleg de cântări a plecat acasă cu 17.000 de lei, unii de la Iași, specialiști în organizări de super, mega spectacole, au încasat 52.000 de lei, în timp ce alții de la Timișoara, maistori în închirieri de scene mobile, în lumini, ecrane, LED-uri, tuns iarba, sonorizări, confeti și alte drăcoveni de bâlci, 68.370 de lei.

Una peste alta, cheltuielile s-au ridicat, cu virgulă, la 395.982, 43 de lei. Că, numa’ cine nu s-o dus la doamna manager să o roage să-i dea și lui un contract n-a primit nimic. În rest, toți lăutarii, inclusiv trupa din care privighetoarea de la oraș face parte, au plecat acasă mulțumiți, urându-i, așa cum îi stă bine unui muzicant: „Să ne trăiești, doamna Stana, și să ne mai poftești la Caransebeș.” S-au găsit unii să o întrebe câți bani a încasat dumneaei și formația, că între noi fie vorba, manager, manager, dar nu-i nimeni fraier să cânte moca. Aici mai trebuie săpat, că factura nu a fost pe numele dânsei, ci pe a unui SRL cultural-artistic din Timișoara care l-a un moment dat a întrebat-o dacă vrea să cânte la Ruga de la Oraș. Și a zis, da, dacă tot ‘mneaei se ocupa de organizare. Că așa e la artiștii ăștia, sunt impresariați să nu zică lumea că fac nu știu ce măgării în spate cu banii instituțiilor pe care le conduc.

Aceeași chestie cu Serbările Cetății de săptămâna trecută. Că de ce închirierea scenei, adusă de la Timișoara, a costat 69.500 de lei? O altă scenă mai ieftină de închiriat nu s-ar fi găsit? Că cu banii ăștia făceai Caransebeșul boboc, cel puțin pe centru acolo unde pavelele puse pe vremea lu’ Vela au ajuns precum clapele pianului. Bă, Felix, și lumea asta s-o făcut a dracului. Păi, de ce? S-a dat cu banul și asta a fost. Ziceți mersi că n-a adus scenă de la Brașov, Cluj sau Gyula. Sau, cum de a putut să le dea 67.000 de lei unora din București, doi la număr, care or cântat la aceleași serbări și alți 31.000 de lei formației cu care doamna manager mai cântă ba la un botez sau o nuntă, ba la  un majorat ori onomastică? Asta în mare, vorbind, că per total, Stana Stepanescu a cheltuit cu lăutarii, colegii de-ai dânsei de platou, serbări și zile ale comunei și orașului 434.106,70 de lei. Adică, cu 40.000 de lei mai mult decât la Ruga de la oraș.

Cum, e mult aproape 1 (un milion de lei) pentru două evenimente cu mega concerte, spectacole cum n-a văzut Parisul și de la Decebal încoace? Cum să fie, bă, mult? Că ce mai înseamnă, bă, milionul în ziua de astăzi? Nu-i așa, Felix? Bă, sunteți răi, răi din cale afară. În loc să o lăsați în pace pe doamna Stana să compună noi și noi cântări de viață nouă, gen: „Du-mă, dumă în Dubai”, să ne pregătească alte super, mega evenimente folclorice și în loc să-i propuneți primarului să-i ridice Stanei statuie, în fața Casei de Cultură, îmbrăcată cu colanți negri și cu cotrință, pentru că vă aduce de două ori pe ani spuma maneliștilor și floarea guriștilor din tot Banatul, voi o huliți de parcă n-ar fi Stana voastră. pe care o adoră până și Dubaiul.

Răi oameni, dom’le, răi!

Da’ cine s-o facă? Doamna Diana Buzoianu, ministra Mediului, Apelor și Pădurilor? Să fim serioși. Dacă pe această doamnă o întrebi dacă Tihuța e un pas sau o…trecătoare, s-ar putea să ai o surpriză. La urma, urmei, la tinerețea dânsei și mai ales la experiența profesională nu poți avea mari așteptări. De asta nici n-ar trebui să ne supărăm prea tare (eventual să ne amuzăm), când recunoaște cu nonșalanță că habar nu are care este suprafața împădurită a țării și câți angajați are Romsilva. Sau, câte puncte de observare, video, există în pădurile moștenite de la Ștefan, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu și Peneș Curcanul. Și are dreptate doamna Diana, de ce să-și încarce memoria cu cifre care nu o ajută cu nimic atunci când se ceartă cu liderii „sindicaților.”?

Că de deșteaptă e deșteaptă, lucru care se vede de la o poștă, că de n-ar fi fost nu s-a fi povestit, și nici  ministru nu ar fi ajuns, fără să fi condus o echipă de lucrători la viața ei. Unii zic că dacă ar fi trăit în alte vremuri, cu siguranță Ispirescu ar fi făcut din ea personaj de poveste. Că până și Elie Beau Le Jean s-a minunat atunci când a tăiat în carne vie, reducând numărul posturilor de directori de la 99 la doar 12. Toți au sărit de pe scaune, au aplaudat-o, au  felicitat-o și au încurajat-o, dânsa promițând că va continua reforma în același ritm amețitor, fiind pregătită să intre cu drujbele, taf-urile și tehnologiile de ultimă generație în codrii de stejari, fagi și brazi atât de căutați și de doriți la export. Și primul pas spre marele jaf l-a și făcut, fiecare pădurar va răspunde cu capul de pădurea de pe o suprafață de 3.000 de ha. Cu siguranță că madame ministru habar nu are cât de mult înseamnă 3.000 de ha. Sau poate că știe, dar face pe… Știți dumneavoastră…

Și apropos de reforma ‘mneaei. Ca să înțelegem ce înseamnă această reducere de directori, de la 99 la 12, la un număr de peste 13.500 de silvicultori, să spunem că într-o primărie de municipiu, cu nici 5-600 de angajați, sunt cel puțin cinci directori, un city manager, plus un primar și alți doi viceprimari.  Ați înțeles, nu?

Agitată, cu gura până la urechi, explicând și gesticulând. După cum tăia aerul cu mâinile ridicate deasupra capului, ai fi zis că era ca elicopterul lui Dunca, pregătit să decoleze. Unii s-au grăbit să spună că Diana Buzoianu se ferea de muștele ce o năvăliseră, în timp ce alții, mai de pe la țară, făceau bâză de ea, spunând că era pregătită să chiuie, să joace și să ia sârba înainte pe șlagărul: „Faceți loc, faceți loc, USR-i pe primul loc.”

În timp ce sindicaliștii și specialiștii în domeniu încearcă să-i explice că reforma Romsilva nu poate fi făcută pe genunchi de un ministru habarnist, care nu e în stare să deosebească un brad de un stejar, o tufă de un smoc de iarbă și care ridică din umeri și se uită ca la poarta nouă când e întrebat care este suprafața fondului forestier al României, Nelu Popa-Tăițelu, primarul Reșiței, o susține pe Diana Buzoianu, ca un gentelman ce este, postând pe pagina de Facebook un fel de osana, de glorificare, de…  Nici nu știu cum să-i spun:

„În timp ce jumătate din țară se uită la Insula Iubirii, exista totusi speranță! O tânără de 31 de ani reformează Romsilva din temelii!

Stimată doamnă ministru, Diana Buzoianu vă felicit și mă înclin în fața curajului și determinării dumneavoastră!

Jos palaria!”

Sincer domnu’ Nelu, nu credeam că ai un asemenea talent literar. De-a dreptu’ poetic. Stau mă întreb dacă nu cumva în spatele acestor vorbe mieroase nu stau cumva oarece dorințe legate de schimburi de terenuri, cum s-a mai întâmplat pe vremuri la Văliug cu ocolul silvic și Romsilva? Dar, chiar și așa, m-ai impresionat profund și iremediabil. Cred că și pe colegii liberali care îți descoperă talente nebănuite. Ceva mai patetic, mai languros (în sensul bun, cum altfel?) nici că se putea. Ce text, ce vorbe mișcătoare cu și despre speranță, reformă din temelii, curaj, determinare, plecăciuni… Înduioșător și înălțător în același timp. Mai ales chestia asta cu „Jos pălăria!”

Cu tot respectul, noi, ăștia proști, încuiați la minte, cârnați (știi matale de care) jumătate din țară, cum ar veni, care ne uităm la „Insula Iubirii”, te rugăm frumos, domnu’ Nelu să te uiți și tălică la înregistrarea aia în care, întrebată fiind, dacă cunoaște trei specii protejate în România, Diana noastră a spus sincer că nu știe. Trei, nu mai multe. Plante, copaci sau animale. S-a scuzat că i se terminase bateria la telefonul mobil, din care cauză nu putea să dea căutare pe Google. Și vreau să precizez că întrebare nu i-a fost adresată dușmănos de un ciuri-buri din presa locală, ci de un ziarist de la o televiziune care chiar îi vrea binele doamnei ministru.

Cunoștințele ‘mneaei de cultură generală în materie de urși, jderi, viezuri, ochiul boului, ciuboțica cucului, dragavei și leurdă nu au depășit clasa a II-a. Și ca să nu pice de fazan, madame ministru a completat răspunsul cu ceea ce auzise undeva, prin Delta Dunării:  „Este o întrebare tehnică, din punctul meu de vedere, este mai bine să ne uităm direct pe documente când vorbim. Specii protejate, de faună, de floră? Nu, nu… Deși zilele acestea pot să recunosc că, uitându-mă foarte atent pe planul de management al Deltei Dunării, am aflat că avem și molii protejate”.

Deci, ne e clar cine vrea să reformeze Romsilva? Așa că, domnule primar, când o întâlnești pe doamna Diana întreab-o, te rog, din partea noastră, a celor care se uită la „Insula Iubirii”, dacă știe cum arată o molie. Și dacă da, să ne spună și nouă care parte a corpului e comestibilă…

Sigur că ți-am zis și tu ai promis că în concediul ăsta te vei rupe de tot ce înseamnă politică și bârfe. Și încrâncenare. Că o să vorbești cu Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie-Porcu să donezi niște euroi la cutia milei, să ți se ierte păcatele cu sau fără voie.  Ai promis că o să-ți odihnești creierul, că lași dracu postările pe Facebook, că o să intri și tu în rândul lumii care merge la mare să stea cu burta la soare, să se trezească dimineața pentru răsăritul soarelui și să se plimbe seara pe faleză sub clar de lună.

Și dacă ai promis, atunci de ce nu te ții, bă, de cuvânt? De ce ții cu dinadinsul să te faci de cacao ori de câte ori deschizi gura sau când vorbești neîntrebat? Eu te înțeleg că nu ți-e totuna când vezi că nu te mai sună nici măcar ăia care te-au tot pupat în cur cât timp ai fost șef la Consiliul județean. Ăia ca ăia, dar nici măcar  prietenii care te încurajau ca la galerie: „Calcă-l pe cap, Romeo, calcă-l pe cârnat.” Dar pentru asta nu trebuie să postezi tot felul de bazaconii ce-ți trec prin cap după o noapte petrecută la Loft.

Ca de exemplu afacerea cu microbuzele școlare achiziționate la preț de cocaină de administrațiile județene conduse de liberali. Inclusiv de Consiliul Județean Caraș-Severin condusă de tine pe vremea achiziției. Recunoști că „Afacerea microbuzul este o altă infectă procedură instrumentată de un partid. De fapt de câțiva membrii PNL care ajunsi în sfera de putere s-au gândit în primul rând la buzunarul lor.”, dar le iei apărarea bieților liberali, cu care ai fost coleg cândva, pe considerentul că ăștia „Par niște umili avortoni față de eminențele politice cu origini comuniste care au devenit prin anii 90 antreprenori sau importanți oameni de stat și care au transformat în mod de lucru astfel de îndeletniciri legate de achizițiile publice.” Bă, Romi, tu chiar nu ești întreg la cap? Ce are, bă, sula cu prefectura că, vorba aia, aici se discută de „Afacerea microbuzul”, nicidecum de PSD? Chiar nu-ți înțeleg logica. Te pomenești că acești „umili avortoni”, cum îți permiți tu să-i numești, provin dintr-o bancă de spermă recoltată înainte de instaurarea comunismului la putere în România! Ăștia n-au avut nimic cu comuniștii.

Cât de naiv poți să fii, bă Romeo. Sau cât de proști ne crezi tu pe noi, Puiucule. Și nu doar pentru chestia asta pe care ai dat-o pe torogoată fără să gândești. Că după ce afirmi că „Afacerea microbuzul este o altă infectă procedură instrumentată de un partid. De fapt de câțiva membrii PNL”, sari în apărarea partidului care a vrut să facă om din tine, dar nu a reușit: „Alexe (președintele CJ Iași, de la care a plecat scandalul) și nici alti președinți de CJ (între aceștia te numeri și tu) nu au nici un amestec în acest «furt deghizat» de fonduri europene.” Dacă ăștia nu sunt, atunci cine poate fi, bă, Romeo?

Și ca să ne zăpăcești de tot la cap, tot tu te întrebi cum dracului te-ai lăsat păcălit de acești „umili avortoni”: „Chiar si eu coplesit de problemele judetului Caraș-Severin m-am bucurat că cumpăr câteva zeci de microbuze (desi au fost sub 200.000 și nu de la firma respectivă ) fără a-mi pune întrebarea fireasca de altfel , de ce naiba costă un microbuz atâta de mult.” Aici, chiar ai spus-o pe-a dreaptă. Tu patru ani ai fost mai mult circar decât președinte de Consiliu Județean. De asta zic, Romeo, dacă tăceai, filosof rămâneai.

O stație  de tramvai. Ziua pe lumină, nu pe întuneric. Nu în pădure și nici măcar la liziera vreunui ocol silvic, deși peisajul te-ar putea trimite cu gândul într-acolo, ci pe un bulevard, cel mai important din Reșița. Două fetițe așteaptă tramvaiul, când de ele se apropie un bărbat în toată firea, împreună cu o altă copilă. Fără nicio introducere, acesta le pălmuiește, le trage de păr, le obligă să stea în genunchi să-și ceară scuze de la cea cu care venise. Le umilește. De aici și concluzia că cele trei fete avuseseră un conflict înainte de aceasta. O ceartă între copii. Așa cum ne certam și noi când am fost ca ele. Poate ne și băteam, ne podidea bulionul pe nas ori plecam acasă cu genunchii juliți de pe urma trântelor din mijlocul drumului prăfuit, dar niciodată nu ne chemam părinții să-l pedepsească pe celălalt. O încasam, și dădeam și noi la rândul nostru. Peste o oră ne împăcam și eram din nou prieteni.

E mai puțin important de la ce începuse harța fetițelor. Cine a vorbit urât, cine a jignit primul și cine a amenințat, deși nu e frumos ca între domnișoare să se întâmple așa ceva. Și nici corecția aplicată de părintele „responsabil.” Din ăștia au mai fost și vor mai fi. Lecția pe care el a predat-o acelor puștoaice ce îndrăzniseră nu știu ce să facă, pălește, însă în fața lașității cetățenilor aflați la fața locului. A numeroșilor gură-cască care se opriseră să asiste la spectacolul grotesc. Parcă așteptau să vadă sânge, lacrimi și doi-trei dinți pe trotuar. Nici unul n-a îndrăznit să zică ceva, (de teamă să nu o încaseze?) să intervină, să-l potolească pe zdrahonul dezlănțuit, să le apere pe cele două fete agresate și umilite. „De ce să-mi bag nasul, unde nu-mi fierbe oala?” Sau, „Ei se bat, ei se împacă și eu mă aleg cu nu știu ce proces!” Tipic românește! O scenă de teatru în aer liber. Toți priveau în tăcere, de teamă să nu conturbe discursul celui distribuit în rolul principal. Nimeni nu a îndrăznit să vocifereze, să sune la 112. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă în locul celor două fetițe s-ar fi aflat copiii lor.

Mult trâmbițata atitudine cetățenească civică sau cum vreți să o numiți, nu mai există de mult. Azi, din păcate, tronează legea pumnului, a inculturii, a manelelor, într-o societate creștină, dar lipsită de empatie, de înțelegere față de cel căzut la pământ.

La câți bani și poftă de distracție are familia ’mnealui, în special doamna Valentina, ar putea să meargă nu de două, ci de nouă ori pe vară, că vorba aia, de când a ieșit din politică și din administrație, ce să facă acasă toată ziua? Să stea să i se ruginească mintea? Să se plafoneze, stând la bârfe cu vecinii? Așa, la mare e ca la mare. Că e mai vară decât la Reșița, Dumbrăvița ori Muntele Mic, e chiar și mai mult soare și femei mortale. În plus, mai întâlnește un ziarist de la tabloide, se mai lasă filmat și fotografiat pentru ratingul ziarului. Altă viață, cum ar veni.

Deci, nici nu ajunge bine Puiucu la mare, hop și presa de miștocăreală lângă șezlongul lor. „Bună dimineața”„Bună dimineața!” „Cum ați călătorit, câte zile stați?” „Că ce vă interesează pe voi câte zile stăm noi la mare?”, i-ar fi întrebat Puiucu. „Ne interesează, cum să nu ne intereseze că nu sunteți fitecine pe litoralul ăsta. Poate încheiem și un contract de publicitate, că știți cum era reclama aia pe vremuri cu nicio zi fără pește? Ei, așa și acum, nicio zi fără o știre despre Puiucu venit la mare, la odihnă și distracție.” „Fără contracte, le-o taie Puiucu scurt. Dacă e să mă dați la ziar și pe Facebook, să fie pe bune, pe valoare mea și nu pe bani.” Că bine le-ai zis-o, Romi, că tu nu mai ai nevoie de publicitate. Că cine nu te cunoaște pe tine în țara asta, mai cu seamă pe timpul verii?

De unde or fi știind ziariștii că Romi al nostru e venit în stațiune, habar n-am. Cert e că băieții au pus imediat tunurile pe ei de cum au pășit pe plajă. Ba că doamna era mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată (bă, ce ziariști tâmpiți, de parcă doamna lu’ Puiucu s-ar fi dus pe munte și nu la mare), ba că el o ungea cu cremă anti-solară pe burtică (amărâților, voi ați fi vrut să o ungă cu magiun?), ba că toată lumea de pe plajă se holba doar la bomba sexi a fostului președinte de CJ și câte și mai câte chestii de genul ăsta.

Bă, Romi, eu nu înțeleg de ce mama dracului te duci mereu și mereu la Mamaia? Să te beștelească ziariștii tot timpul? De asta te duci, Romi? Să nu ai și tu locul tău de intimitate acolo, pe plajă. Să nu poți bea un pahar cu suc sau să mănânci o grisină că se uită toți în gura ta? Du-te, bă, în vacanță la turci, la greci sau la Dubai, să te cunoască și lumea de acolo, nu doar asta de la Loft, că până la urmă îți pierzi din valoare. Și ar fi păcat, Romi, dragă. Că uite cum s-a întâmplat în politică, ai zburat din floare în floare și acum nu te mai bagă în seamă nici măcar ai tăi care te-au tot împins de la spate până ți-ai frânt singur gâtul, așa se poate întâmpla și cu Mamaia asta.

De aia zic: Lasă Mamaia, ia-o pe doamna Valentina și duceți-vă în vacanță pe malul Carașului. Sau pe malul Timișului. Vorbesc eu cu prietenul Marcelino, care se laudă că te-o făcut politician (asta s-o creadă el), să-ți găsească un loc bun de plajă, pe lângă bordeiul lui Coajă. În natură, aer curat, fără nervi, fără presă de scandal. Ce zici, te bagi?