Toate astea până când, într-o zi, un nebun, că altfel nu poate fi numit, a decretat, arătând cu deștu’ spre industria asta, mai bătrână chiar și decât istoria oficială a SUA: „Un morman de fiare vechi.” Și în câțiva ani, combinatele respective au picat ca muștele. Rând pe rând s-au dus dracului laminoarele care prelucrau oțelul pentru fabricile de tractoare, mașini agricole, pentru bătrâna doamnă Dacia, pentru avioane, pentru instalațiile marine și centralele nucleare, pentru poduri de fier, șină de cale ferată, fier beton, profile pentru zecile de mine, mertrou, industrie de armament și construcții civile. Au fost tăiate bucăți și duse la fier vechi, spre satisfacția celui căruia textilistele de la APACA îi compuseseră, în numele flanelului pe care îl purtase la revoluție, un cântecel: „Nu vrem bani, nu vrem valută//vrem ca Petre să ne f…”. Și Petre așa a făcut. Dar nu pe ele, că oricât s-ar fi chinuit săracul nu ar fi putut face față la miile de muncitoare ce îl ovaționau, ci pe cei din combinatele siderurgice. Pe siderurgiști și, implicit, și pe noi, lăsându-ne orfani de una dintre cele mai importante componente ale industriei pe care, să ne fie clar, nu a inventat-o Ceaușescu, ci ăia din urmă cu aproape un sfert de mileniu.

Și pe când credeam că nimic nu mă va mai surprinde în materie de strategie în această ramură a industriei, o veste venită dinspre Ucraina îmi dă peste cap orice logică. ArcelorMittal, combinatul din Hunedoara care se pregătea să sudeze porțile de la intrare, să încuie cu lacăte ușile birourilor, și să comande soborul de preoți pentru slujba prohodului, primește o gură de oxigen. Și de unde credeți, tocmai din Ucraina, frate. Adică țara aia despre care noi aveam impresia că de patru ani de pe cerul ei au dispărut berzele, stârcii, rândunelele și au apărut dronele, rachetele și avioanele, în timp ce tancurile țin loc de tractoare și combine. Da, combinatul din Hunedoara primește tocmai de acolo materia primă care să ajute la reluarea ciclului de producție. Mai precis, blumuri turnate la Krivoi Rog, tot de la o uzină a celor de la Mittal, ce urmează să fie laminate la Hunedoara. Adică, cu oțelărie electrică și laminoare în bătătură, tu primești materie primă, blumuri, de la mama dracului. De la mii de kilometri depărtare. E de noaptea minții, nu alta. Iar cei care au făcut posibil să se ajungă aici, inclusiv domnul cu flanelul de revoluționar, sunt buni de trimiși la ospiciu.

Ilie Bolojan și Mihai Jurca sunt nominalizați la obținerea Trofeului „Cuplul anului în administrația centrală.” Ce au făcut cei doi de când unul este premier, iar celălalt, șef al Cancelariei prim-ministrului, e fără precedent în cei 35 de ani de guvernare a României. De la Petre Roman și până la Ciolacu, niciun alt prim-ministru nu s-a ridicat (pe vârfuri, da, dar nu profesional) la capacitatea lu’ Bolojan, croitorașul cel viteaz din basmele lui Ispirescu.

Dacă nu se supără fanii unor domnitori din cele trei Țări Române, pe Bolojan l-aș asemui cu Mihai Viteazul care își făcea cărare printre spahii cu barda ridicată deasupra capului, iar pe Jurca ăsta, cu Baba Novac, generalul de încredere al Banului Craiovei.  Că de când o pășit în Palatul Victoria, Marele Bolo de la Bihor, nu a făcut altceva decât să taie în stânga și-n dreapta: pensii, salarii, indemnizații, drepturi câștigate prin lege, să dea oameni afară din administrație, companii, regii, consilii de administrație. A dat ordin să reducă cheltuielile la sânge, să se taie coada la pisic, așa cum citise el într-o carte de povești cu Hagi Tudose. Se strică buda ori centrala pe lemne sau gaz într-o școală, care e problema? Rămâne așa (chiar și până la primăvară) până părinții fac chetă că, nu știu ce Ordonanță, dată tot de el, interzice folosirea banilor primăriilor de la capitolul „Cheltuieli curente.” La fel și cu reparațiile unei alei, a unei bănci în parc, a unui trotuar etc. Într-un cuvânt, s-a băgat cu reforma peste tot, mai puțin în eparhii, dar nu e timpul pierdut la câte are în cap.

Bomboana de pe coliva guvernării Bolojan o reprezintă interdicția primăriilor de a mai cumpăra certificate de naștere și de deces, securizate (formulare, cum ar veni) pentru că și ele intră la capitolul 54.02, furnituri de birou, art. 20.01.01, interzis prin aceeași Ordonanță ce reglementează cheltuielile bugetare. Pe la colțuri se aude că nea Ilie al nostru le-ar fi sugerat primarilor să vorbească cu oamenii, ca până în 2027, când se preconizează să se termine cu reforma sa, să nu se grăbească cu plecatul pe lumea cealaltă, că statul nu mai are bani pentru achiziționarea de certificate de deces. Valabil și pentru cuplurile care vor să aibă copii. „Să nu ne înțelegeți greșit. Noi nu vă oprim de la făcut dragoste, de la adus pe lume copii, dar certificate de naștere nu avem să vă dăm. Faceți cum credeți, dar să nu veniți să spuneți că n-ați știut. Vă nașteți și muriți, dar o faceți pe propria răspundere. Doi ani de acum încolo nu este mult, așa că aveți și voi puțintică răbdare până acoperim deficitul ășta bugetar. Fiți înțelegători că și patria vă fi recunoscătoare.”  

Și în timp ce Bolo își chinuia mintea cum să o scoată la cap, Baba Novac, șeful Cancelariei carevasăzică, a umplut parcarea Guvernului cu 17 mașini Duster pickup. O achiziție interzisă de lege. „Sefu’, lasă să fie acolo, în parcare, că nu strică.  Vedem noi cum le înmatriculăm, cum decontăm motorina, cui le dăm în primire, că de aia suntem la putere”, i-ar fi explicat Baba Novac Marelui Bolo care, de la o zi la alta, se convinge tot mai mult că România e ceva mai mare ca Oradea, oraș în care a tăiat și a spânzurat, băgând un milion de euro în publicitatea de la Antenele mult hulitului Voiculescu. „Bă, Mișule, astea sunt mașini de transportat marfă, nu de venit cu ele la serviciu, de mers la întâlniri.”, l-ar fi contrat Marele Bolo. „Ai dreptate, șefu, dar nu se știe niciodată când ai nevoie de ele. De trimis un pachet mai mărișor la Oradea sau de adus o damigeană de pălincă de acasă. Apoi ce contează că ăștia de la sindicat vor capul meu că eu nu-mi dau demisia, iar dumneata nu mă demiți.”

Fie doar și pentru atât, Bolo și aghiotantul său merită cu prisosință Trofeul „Cuplul anului în administrația centrală.”

Probleme are, însă, la mansardă, cum se spune pe la noi. Acolo, sus, ceva nu funcționează și nu de azi, nu de ieri, ci de pe vremea defunctei Lady Di. Și nu o spun tabloidele, bârfitorii și frustrații de la Palatul Buckingham, ci chiar fiul său cel mic, Harry, într-o carte, gen „Amintiri din copilărie”, a lu’ Ion Creangă. E drept, în amintirile alea Charles nu vorbește de Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, de Smărăndița popii, de Zdob și Zdub ori de pupăza din tei, ci despre băietul său cel mic. Zice Harry la un moment dat, că lu’ tac-su, prinț pe vremea ai, îi plăcea să-l necăjească, mai ales după ce lua la bord două, trei păhărele cu Martini, băutura lui preferată, spunându-i amuzat: „Dragul meu, cine știe dacă sunt chiar tatăl tău adevărat? Poate că tatăl tău adevărat este în Broadmoor, băiete dragă! Râdea și râdea, deși era o glumă remarcabil de proastă, având în vedere zvonul care circula tocmai atunci că tatăl meu real era unul dintre foștii iubiți ai mamei.”

Copil, copil, dar pe Harry îl afectau prostiile astea spuse de tac-su. Fugea repede la grandmother, cu lacrimi în ochi: „Mamaie, mamaie, auzi ce zice tata, că pe mine m-o făcut mama Diana cu cu nenea ăla maiorul, care a învățat-o să călărească.” Furioasă, regina mamă, Dumnezeu s-o odihnească în pace, îl liniștea, strângându-l la pieptul său, spunându-i în același timp, Ducelui de Edinburgh: „Filipe, ridică-te, dom’le din fotoliul ăla și du-te și ia-i lu’ fi-tu sticla aia cu Martini, că iar a început să vorbească prostii.” Și mare dreptate avea biata regină: cum să-i spui, domnule, așa ceva copilului tău? Că tu în loc să ascunzi rușinea lu’ Diana, să-l ferești să audă așa ceva, tu îi bagi în cap că nu seamănă cu tine doar pentru că nimeni din neamul tău nu are părul roșcat? Ce mai contează, bro, că mai târziu, când nu mai avea în față sticla cu Martini recunoștea că a glumit? Îți dai seama că micul prinț a copilărit, s-a înălțat și mers la prima întâlnire cu teama ca nu cumva fata aia să-l fi întrebat: „Al cui copil ești tu, Harry?

Ei, și de aici tot tărăboiul care l-a făcut pe bietul Harry să renunțe și la Buckingham, și la bani, la titlurile nobiliare și să-și ia lumea în cap, mutându-se la socrii din America. „Rămâi, tătucă cu glumele tale proaste, că eu mă duc în lume cu Meghan a mea.”, i-ar fi zis acesta la plecare, oferindu-i o lecție de viață lu ăla bătrân și încornorat.

În concluzie, regii sunt și ei oameni!

– Bon soir, Nicolas!

Luat prin surprindere, Nicușor dă să răspundă:

– Ăăă, ăăă, bon soir la dumneata, dom’le președinte. Ce surpriză! S-a întâmplat ceva de mă sunați la ora asta?

– A, nu. Nu s-a întâmplat nimic. Am vrut doar să știu dacă ești bine după întâmplarea de la Timișoara, că am urmărit și eu la televizor faza cu stânga-dreapta, înainte-înapoi, cu umbrela aia ce ar fi putut să-ți pice în cap. Sincer, m-am îngrijorat și imediat m-am gândit la ce e mai rău, la tulburare de memorie, știi ce zic…

Nicușor, amuzat:

– Stați liniștit, domnule președinte. Nu a fost vorba de nicio tulburare de memorie, de nicio amețeală ori cădere de calciu. Așa mă port eu de obicei și nu de când sunt președinte, ci de când eram la școală. Copiii râdeau pe seama mea, însă pe mine mă amuza faptul ăsta. Înțelegeți domnule președinte?

Macron cu voce caldă, părintească.

– S’il te plaît, Nicolas. Nu-mi mai spune dom’le președinte când suntem doar noi doi, ci Emma, cum îmi spun apropiații.

Nicolas, pardon, Nicușor, încurcat, dar și amuzat:

– Oricât aș vrea, nu pot domnule președinte, că la noi Emma e nume de tanti, nu de bărbat.

– Nicolas…

– Bine, încerc, dar nu promit.

– De fapt, eu te sunasem să-ți spun că mâine la Copenhaga o să mergem împreună la dineul regal cu aceeași mașină, după care, dacă nu te grăbești să te întorci acasă, facem și câteva poze cu Mica Sirenă, pentru albumul cu amintiri.

– Ce mă bucur, dom… ăăă, Emma.

– Stai aproape de mine, că o să am eu grijă de tine să nu te mai pierzi cu firea, că la cât ești de zăbăuc mi-e să nu faci iar vreo boacănă.

Zis și făcut. A doua zi, cei doi au coborât din automobil și au pășit pe covorul roșu, aproape ținându-se de mână. La capătul covorului, regele și regina. Învățat ca la Paris, unde nu (mai) sunt  regi și regine, Macron pupă mâna reginei, în pofida uzanțelor regale, apoi se bagă la poza de grup. Al nostru, speriat, face un pas lateral.

– Nicule, vino și tu la poză, îi spune regina, că nu e frumos să stai pe margine și să te uiți la noi.

Nicușor, crescut cu drag de România, de bunele maniere și de cei șapte ani de acasă, nu și nu:

– Faceți dumneavoastră întâi, că eu nu mă grăbesc.

– Hai, mă, îl îndeamnă și Macron, vrei să ne rugăm de tine? Vino aici și nu mai fă pe fata mare.

Sfios, Nicușor se așază lângă regină, care îl ține de braț ca nu cumva să mai facă vreo boroboață, și dintr-o dată începe să zâmbească amuzat, amintindu-și  de abordarea unui ziarist care l-a confundat cu Ilie Bolojan, când l-a întrebat: „domnule prim-ministru, ați dat liber la doborât drone rusești?”

Acu’ dacă l-a confundat cu prim-ministru, va trebui să-și schimbe look-ul, să arate ca el: tuns zero, ras în cap și încruntat ori de câte ori va deschide gura. Hai, primele două chestii, treacă, meargă, dar ce te faci cu a treia? De cine o să ne mai amuzăm atunci când nu avem subiecte serioase de presă? Și el e conștient de asta!

Auzi, da’ tot așa intransigent ai rămas cu noi toți? Cu puturoșii ăștia din primării, consilii județene, prefecturi? Cu pensionarii pe care îi caută moartea pe acasă, dar ei te înjură că le-ai tăiat pensiile? Cu studenții care s-au săturat de atâta bine? Că vezi și tălică cum sunt fraierii ăștia de români, că în afară de bani mulți, păpică bună și ieftină, curent și gaze de-a moaca, de s-ar putea, nu știu altceva. Că în loc să-ți fie recunoscători pentru tot ce faci pentru ei, să-ți trimită telegrame de mulțumire, să-ți pupe mâna când te întâlnesc pe stradă, dânșii te hulesc. Mai dă-o dracului de treabă, dom ‘le. Așa ceva numai în Românica noastră mai întâlnești. Unu nu ar pune mâna să dea cu sapa, să astupe, să facă ceva cu deficitul ăsta bugetar. Unu nu te oprește pe stradă să te întrebe cum ar putea el de la locul lui de muncă să ajute țara să iese din rahat. Că înainte vremea știai o treabă, toată țara era o continuă întrecere socialistă. Azi, nu tu fabrici și uzine, nu tu ogoare mănoase, întreceri pe ramură. De cincinale în patru ani și jumătate ce să mai vorbim.

Da’ și tălică, toată ziua, bună ziua tai locuri de muncă de peste tot. Locuri de muncă și drepturi câștigate prin lege de amărâții acestei țări. Tai de-a valma de la bugtari, pensionari, copii, studenți, sportivi, olimpici, persoane cu handicap, șomeri, asistenți sociali. De la partide, nu. Și nici de la parlamentari. Nea Ilie, te doare la bască de cârnații ăia, vorba unui amic de-al matale: șofer la scară, salariu cât zece pensii, păpica e păpică, căldură și curent moca, consilieri. Acum ți-ai adus și consoarta la Capitală. Nu te-am auzit o dată, o singură dată să vorbești de spitale noi, de locuri de muncă, de măsuri care să-i facă pe tineri să nu mai plece dincolo, ci doar cum să scapi de angajații din primărie. Cum să faci economii. Unii, prieteni de-ai matale, îți țin isonul. Cum e Nelu Tăițelu care spune că la Reșița se poate descurca și fără city manager. Ce veste minunată, don Nelu, când toți primarii se plâng că dau oameni afară, tu te lauzi că poți și fără ei. Nu fără toți, ci doar fără unii, dar de ce nu ai spus asta înainte să-și fi dat demisia administratorul public? Sau atunci nu ai știut că nu se poate și așa?

Ca atare, nea Ilie continuă ce ai început: taie, taie și iarăși taie până vei face scurtă la mână. Și când te saturi de tăiat, privește-te în oglindă să vezi cum arată un funcționar al statului obsedat de un singur lucru.

De ce nu-i spuneți: „Bă, Nicușoare, fii, bă, mai atent la fanfara când cântă marșul de întâmpinare sau imnul național. Nu te mai gândi, bă, la cai verzi pe pereți și grijă mare cum pășești că s-ar putea să te împiedici odată, de-o să faci o entorsă sau, Doamne ferește, să-ți frângi gâtul, tot uitându-te după ciori, parazoale, vrăbiuțe și guguștiuci.” Că ați văzut și voi, bă, ce-o pățit săracul ieri la Timișoara. Când i s-a rupt filmul, așa, din senin, și în timp fanfara cânta, el se învârtea ca ăla, știi voi care, rătăcit în căldare. Se zăpăcise de tot, de parcă se afla în intersecția de la Inter, de nu mai știa săracul încotro s-o apuce. Că numa’ că nu s-a rugat de voi: „Bă, unde vă duceți, bă? Pe mine cui mă lăsați, bă, să dea o mașină peste mine?” ’Geaba l-o tras SPP-istul de mânecă și o strigat la el de s-o auzit până la Dolhasca: „Mișcă-te de acolo și vino încoace”, că el, o ținea tot pe a lui. Părea speriat de drone, că tot sunt la modă, tot cu ochii pe sus și râdea ca aia care se trezește joia în târg la Caransebeș. Nu doar că era confuz, ci părea picat din cer. Țopăia ca Neil Armstrong când a pășit prima dată pe lună. Ferească Dumnezeu și Maica Precistă pe toată lumea de așa ceva.

Bă, Nicușoare, ce dracului, bă, cu emoțiile astea? Bă, dacă ai fi prost, aș mai zice, dar tu ești băiat deștept. Ai fost olimpic la matematică de la grădi până ai terminat școala. Și dacă ești tobă de carte, de algoritmi, adunări și scăderi, de teoreme, poligoane, cuburi și paralipipede, de înmulțiri și de împărțiri, de tangente, cotangente, bisectoare, unghiuri ascuțite, cercuri și mai știu eu ce, cum de nu ești în stare, bă să ții minte câteva lucruri simple? Să numeri bă, frate, în gând, pașii pe care trebuie să-i faci pe covor. Să știi când să te oprești, când să duci mâna la inimă, când să le dai bună ziua soldaților. Ce e greu, bă, în asta? Dacă uiți, repetă frate la Cotroceni chestiile astea până obosești. Zi de zi, în weekend, în vacanțe, dimineața, seara. Să nu te mai faci frate de rușine. Să nu mai râdă lumea de tine.

Iar dacă nu reușești să faci toate astea, să-ți caute, dom’le, o sosie să te înlocuiască la evenimentele de protocol. O sosie, așa cum au americanii pentru Trump și rușii pentru Putin. Cum, au căutat și nu au găsit? Nici nu e de mirare, Nicușoare, că unul ca tine nici n-o să se mai nască vreodată!

Cu sula-n coaste, vorba lu’ nea Nelu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde e, primarul Felix s-a tot gândit pe cine să numească în locul lu’ Singh. Că nu e deloc ușor să cauți pe cineva care să fie și meseriaș bun, și om de încredere, și integru, să nu râvnească la banul public. La început, prin târg, pe Facebook, Tik Tok și la liberalii lu’ Mitru Rujan s-a vehiculat numele unei femei. A, nu Stana, doamna respectivă este deja manager în altă parte și nu poate ocupa două funcții în același timp. Una Mihaela. Care Mihaela? Mihaela, ce mai contează care. Alții ziceau ceva de unul Adrian, care a mai fost și care, la plecare, a lăsat spitalul fără datorii. Aiureli, nu oameni de ăștia se caută în ziua de astăzi. Și apoi, cine ar fi fraier să dea un spital județean pe unul municipal, cu poze în toate ziarele tipărite și online? Să fim serioși, maitre. Până la urmă, Felix, înțelept și cumpătat, a optat pentru un economist, Octavian Dena, care a mai condus spitalul, cu ani în urmă, și tot interimar.

Întrebat  de situația mai mult decât stânjenitoare de la spital, Felix a răspuns inocent, zâmbind precum Nicușor, președintele, uitându-se, cu palma streașină la ochi, după avioane, drone și alte zburătoare: „Nu văd cum ar afecta imaginea mea, doar că la un moment dat eu l-am numit manager interimar după demisia lui Adrian  Dumbravă. Lucrurile funcționează în continuare, activitatea medicală nu e perturbată sub nicio formă.” Pe bune, Felix? Nici imaginea ta și nici a primăriei nu au de suferit? Ce chestie. Da’ de unde vin banul, când e să repari o clanță, un flotor la budă sau să înlocuiești o gresie spartă? Din buzunarul managerului ori de la primărie? Și dacă vine de la primărie, tălică n-ai observat, măcar de curiozitate, unde se tot duc contractele spitalului? De ce numai către unii? Sau nu te-a interesat? Fiecare cu aia mă-sii, nu?. Te cred, Felix, te cred, și acum înțeleg vorba aia: „Semnează ca primarul.”

Bravos națiune! Halal să-ți fie!

Până la urmă a sunat-o pe doamna Externelor românești și i-ar fi zis: „Oana, m-am gândit mult pe cine să trimit în locul meu la ONU. O noapte întreagă m-am perpelit și n-am pus geană pe geană, iar dimineață când a sunat ceasul să mă trezesc, deși eu nu dormeam, m-am oprit la tine: tânără ești, prezentabilă da, plăcută la vorbă, toată lumea știe asta, ambițioasă, să nu mai vorbim. În plus, tu vorbești bine engleza, nu ca mine care am învățat-o de la televizor.”

Doamna Oana a amuțit cu telefonul în mână. Nu se aștepta la astfel de vorbe măgulitoare și propunere onorantă, oricât de apropiată se simțea de Nicușor. „Bine, dar eu… care… vorba aia… n-am mai fost la evenimente de astea… știți ce zic… Iertați-mă, domnule președinte, am niște emoții cât Palatul Cotroceni”, a îngâimat aceasta. „Mie îm spui, Oana, de emoții? Tu de ce crezi că nu mă duc acolo. Că mi-e frică să nu mă împiedic de vreun covor în timp ce mă uit pe sus după avioane, să mă tragă vreunul de mânecă dacă o iau la stânga și nu la dreapta. Pe mine emoțiile astea mă copleșesc pur și simplu. Mai ales toamna, exact în perioada asta.” Doamna Oana a înțeles și a acceptat propunerea lui Nicușor.

Adevărul gol-goluț este însă altul și ține de atribuțiile sale de președinte, de responsabilitățile din fișa postului, de inflație, de producția de struguri per buștean, de deficitul bugetar, Ziua recoltei de la Muzeul Țăranului Român. A recunoscut-o chiar Nicușor: „Să lipsesc 5, 6 zile din țară sau să fiu prezent în țară? Am considerat că e mai important să fiu în țară.” Aici mi-a plăcut cum a gândit. Bravo, Nicușoare. Pe plăvanul de Iohannis nu l-ar fi dus gândul la una ca asta în vecii-vecilor. Abia ar fi așteptat să plece cu un avion privat.

Și mai apoi, Nicușor a declarat presei cu ce s-a ocupat în timp ce Oana userista își făcea selfie la Statuia Libertății și vorbea la Chicago unei săli goale despre prioritățile politicii externe românești. „Eu în timpul ăsta am făcut o ședință de coaliție, am avut o discuție cu niște investitori care sunt în România, am avut o ședință în CSAT, m-am uitat pe niște legi ce trebuie promulgate, (unii spun că într-o zi a făcut piața, umplând portbagajul de gogoșari și vinete la ofertă) și eu cred că unele chestiuni enumărate mai sus erau mai importante decât prezența mea la ONU”

Și aici îi dau (din nou) dreptate, că nu în fiecare zi întâlnești ofertă la gogoșari și vinete.

Iartă-mă că îți spun, dar de la o vreme pari ca un om cu probleme medicale. Mereu încruntat, pari constipat și te scremi până scoți o vorbă din matale. Nu e bine, dom’le, nu e bine deloc. Treci pe la medicul de familie sau pe la o farmacie naturistă că ăia au de toate pentru tranzitul intestinal. Văd că ești ca și copilul ăla care îi sperie pe alții că își ia jucăriile și pleacă acasă, dacă ăia nu fac ce zice el. Una, două te superi ca văcarul pe sat și ne ameninți pe toți cu demisia din fruntea guvernului. Tot la două zile faci treaba asta, crezând că o să facem pe noi de frică, că rămânem fără prim-ministru. Sau o să ne rugăm în genunchi de tine să nu faci una ca asta.

Stai liniștit, nea Ilie că n-o să te roage nimeni să rămâi. Nici măcar liberalii lu’ tălică n-o să încerce să te înduplece, că la câte tăieri de salarii și pensii ai făcut și la ce măsuri ai luat până acum, până și primarii tăi abia așteaptă să te vadă dus. Că dacă făceai ceva bun în afară de a le lua banii, de a-i amenința cu datul afară, cu desființări de primării, ar fi înțeles și ei că trăim vremuri căcăcioase, când e musai să strângem cureaua la nădragi, pentru ca mâine să ne fie și nouă bine. Dar așa, cine să-ți ia apărarea? S-au săturat bieții oameni de heirupismele astea demne de șantierele Bumbești-Livezeni și Salva-Viseu. Tai, tai, nimeni nu zice să nu facem câta economie, dar vino și cu un plan cu ce ai de gând să faci în următorul cincinal de patru ani și jumătate.

Și știi ceva? La urma, urmei, dacă vrei să pleci, pleacă, că nimeni nu te ține cu forța. Pleacă, dom’le învârtindu-te, dar nu ne mai lua cu chestii ieftine, de copii, că nu ține. Că nu ești de neînlocuit, nea Ilie, cum te cred unii. Sau poate ești, dar până acum nu ai dovedit-o. Lasă-ne pe noi în plata Domnului că așa cum am făcut-o și până acum, ne-om descurca și fără matale. Îl avem pe Nicușor, pe Moșteanu, pe Țoiu, pe doamna Diana de la Păduri. Chiar și pe Fritz. Avem de unde alege un prim-ministru măcar ca matale, dacă nu chiar mai bun. Nu te îngrijora, s-o găsi careva să conducă turma spre cele mai înalte culmi de civilizație ale societății capitaliste de sorginte românească.

Carevasăzică, menții bursa pentru sprijinirea reintegrării școlare a mamelor minore, (nu zic că n-ar fi corect) dar îi arzi pe olimpici la concursurile școlare interne și internaționale și la competițiile sportive internaționale recunoscute de minister. Adică, tocmai pe ăia care și-au văzut de școală și nu s-au ținut de prostii ca alții, pe cei mai buni dintre cei mai buni. Spuma copiilor la învățătură și sport. Ăștia care stau cu nasul carte zi și noapte, fac antrenamente, stau mai mult prin cantonamente și n-au viață personală. Și pentru ce toate astea? Pentru ca ministrul David să-i gâdile orgoliu lu’ nea Ilie Sprâncenatu, care altceva în afară de a concedia oamenii, de a comasa creșe, grădinițe și școli, de a tăia investițiile, de a cere reducerea  cheltuielilor bugetare nu știe. Măsuri luate  ampulea de un premier care zi de zi amenință cu demisia, doar, doar ăia din Coaliție o să-l lase să conducă doar cum vrea dânsul.

După adoptarea legii, cică Dani al nostru l-ar fi sunat pe șefu’ al mare să-i raporteze ce era de raportat: „Boss, am făcut ce mi-ați cerut. Economie, boss, asta am făcut. Am tăiat bursa de excelență olimpică. O să mă înjure lumea, dar eu aș zice că cine vrea să învețe, învață și fără bursa aia. Că învață pentru ei, boss, nu pentru mine sau dumneata ori pentru banii ăia. Că nu sunt cine știe ce bani, dar m-am gândit  că cu puținul de la unul, puținul de la altul se adună o sumă rotunjoară care, sper eu, să ajute la scăderea deficitului bugetar de care ne tot vorbești la ședințele cu matale de la guvern ori seara la Antene, nu începând din 2026 sau 2027, ci chiar din anul ăsta. Părerea mea, boss!”

Când să zică Doamne Ajută, pentru angajamentul asumat și dus la bun sfârșit, o elevă olimpică din Severin, i-a dat peste nas ministrului cu o scrisoare deschisă: „Consider că o țară ar trebui să se mândrească prin cultura ei, prin valorile ei spirituale, prin strălucirea elevilor ei la nivel național și internațional. De aceea, atunci când luăm o decizie, ar trebui să aruncăm o privire înspre viitor. Oare elevii noștri se vor simți apreciați, oare își vor dori, după terminarea studiilor, să rămână în țară? Și, din nou, aceeași întrebare la care nu-mi pot răspunde: oare tăierea burselor ajută România pentru un timp îndelungat?”

Vezi tu, boss, copil, copil, dar gândește ca un om bătrân și înțelept, ceea ce nici măcar tălică nu ești în stare de așa ceva. Până într-acolo ați ajuns să credeți că salvați România tăind bursele de excelență olimpică? Nu vă e rușine obrazului să vă bateți joc de munca unui copil pe care în loc să-l încurajați, îl faceți, la terminarea studiilor, să plece din țară fără să se uite înapoi? Fără regrete, dar cu convingerea că alții îl vor aprecia la justa lui valoare.

UPDATE: Ce bine ar fi daca astăzi amendamentele referitoare la reintroducerea burselor olimpice, propuse de PSD vor trece de plenul Camerei Deputaților, ca un prim pas pentru promulgarea legii de către Nicușor. Iar matale boss, de ciudă, să-ți dai demisia și să te întorci acasă, la Cluj, că la minister n-ai făcut nicio brânză.

Și au plecat. Sigur, nu doar ei doi, ci o delegație serioasă, specialiști în istoria timpurie a Americii, aia cu pieile roșii, Winnetou și Old Shatterand, și Scarlett O’Hara și Rhet Butler, din filmul „Pe aripile vântului.” Dar cum niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg, cei doi au avut o surpriză cât clădirea  Capitoliului atunci când la aeroport nu i-a întâmpinat niciun american mai de Doamne ajută. Bine, nu Trump sau omologul dânsei Marco Rubio, secretarul de stat, dar măcar niște nume acolo, despre care să fi auzit și noi. E ca și cum Oana și Daniel veniseră în America să petreacă vacanța în Florida, nicidecum în vizită oficială.

Și cum ce începe rău e musai să continue la fel, cei doi reprezentanți de frunte ai României plecați să vadă cu ochii lor cum sunt prețurile la piață și în supermarketurile americanilor, au avut parte de o surpriză chiar și mai mare decât cea de pe aeroport. Invitați la „Romanian Community Summit 2025”, de la Chicago, Oana și Dani au rămas cu gura căscată: nu tu tradiționalele pâine și sare, nu tu pancarte cu urări de bun venit, nu selfi-uri cu fanii, nu autografe, nu copilași cu buchețele de flori. Asta a fost afară, înăuntru, într-un amfiteatru de 2.000 de locuri, o mână de oameni. Nu mai mult de o sută. O Diasporă lipsită de empatie și de interes pentru ministrul de externe al României, Oana Țoiu. Așa ceva…

Ce conferință să ma ții în fața unei asistențe venită, poate, doar din curiozitate, să o vadă cum arată în carne și oase Albă ca Zăpada Diplomației românești. Săraca s-a scremut să le spună toate prostiile ce-i veneau prin cap în acele momente, să întrețină o atmosferă măcar plăcută, dacă despre altceva nu putea fi vorba. Ar fi zâmbit în stânga și-n dreapta, dar cui că, peste tot scaune libere și triste.

Seara, la un hot-dog servit pe stradă, s-ar fi întrebat cu voce tare să o audă și ceilalți din delegație: „Bă, da’ ce-o să facem, bă, noi 12 zile în America asta în care nu ne cunoaște nima?” Stai liniștită, Oana, că îți găsești ceva de pierdut timpul pe acolo. De pildă, îți faci poze cu Statuia Libertății, te duci să-ți cumperi haine ieftine și de calitate din Chinatown sau la păcănele la Las Vegas., dacă tot ai venit în America! Cât despre politică externă, las’ s-o facă Nicușor și nea Ilie.