Amintește-ți de lozinca aia din 2016: „Îndrăznește să crezi în România condusă de oameni cinstiți.” Când spui oameni cinstiți te gândești neaparat la liberali căci ei, dragii mei sunt cei mai curați, cei mai onești și mai vrednici politicieni. Ceva în genul geților despre care profesorii de istorie din Dacia Superioară a acelor vremuri spuneau că erau: „Cei mai viteji și mai drepți dintre traci.”. Faptul că încă mai există corupție în România, șuți și hoți la drumul mare care pândesc orice oportunitate din care să facă punga mare cât timp ai lor sunt la guvernare nu se datorează lor. La cei care ar spune contrariu, liberalii le pot da peste nas: „Cu sau fără slogane, noi măcar am avut bunăvoință să încercăm fim cinstiți, drepți și corecți, dar voi, nici măcar de asta n-ați fost în stare.”

Și un slogan de actualitate. Din zilele noastre: „Cele mai dezvoltate județe sunt administrate de liberali.” L-am găsit postat, în urmă cu vreo două zile, pe pagina de Facebook a PNL Caraș-Severin. Bă, nene, asta e chiar tare de tot. Beton, nu alta. M-am uitat peste statisticile ultimilor ani și să vezi drăcia dracului: Caraș-Severin e pe primul loc în privința scăderii numărului de locuitori, 50.000 în zece ani, ceea ce înseamnă 16,5% din totalul populației, pe ultimul loc la investiții și investitori de anvergură, și conduce topul județelor cu cele mai mici salarii din România! Și după ce am citit aceste date am înțeles cum se cuvine semnificația sloganului „Cele mai dezvoltate județe sunt administrate de liberali.”

Să-l fi văzut pe dumneavoastră pe puiucu’ cum  s-a umflat în pene. Mamă, mamă! Ca un curcan cu mărgele roșii la gât. Mai, mai să-i pocnească nasturii de la cămașa albă de protocol pe care o ține pe umeraș în cabinetul său, doar pentru zile festive și ședințele CJ. N-ar fi exclus ca pocnitul nasturilor să se datoreze și cârnaților, caltaboșilor, friptanelor și sarmalelor fără număr cu care Romi și-a delectat bindeul în sarbătorile de iarnă. Fericit că a scăpat doar cu o muștruluială din partea lui John Crina, legat de proiectul în cauză, puiucu’ și-a amintit de cântarea lui Irimică, cea cu „Satul meu mai mândru ca Parisul// Mai frumos ca raiul, mai frumos ca visul.”. Să plângi și să spargi pahare, nu alta. Dar să nu credeți că a fost ceva întâmplător căci imediat a lăsat asistența cu gura căscată, procedând la o comparație plină de farmec idilic:  „Ce noroc că mama lui Alain Delon s-a întâlnit cu tata lui Alain Delon și a ieșit un actor frumos.”.

Ce logică la tine, Romi. Să-ți bați copiii nu alta. Aici nu te-a contrazis nima, nici măcar cârcotașul de Crina care una, două îți taie macaroana. Ba, chiar a zâmbit, spunându-și în sinea sa: „Săracă lume, ăsta nu se mai face bine niciodată!” Îți dai seama ce s-ar fi întâmplat ca les parents du Delon să nu se fi întâlnit nici măcar ocazional pe o bancă din Arodismentul 8 al Parisului? O adevărată dram. Că, atunci,  vorba lu’ tălică, nici don Grindeanu, în rol de tată (câte îți mai trec prin cap, puiucule), nu s-ar fi întâlnit cu mama (aia surogat, bănuiesc), pentru a ieși o asemenea belețe de proiect cu trenul ăsta pe baterii. Doamne, mare e grădina Ta, Doamne!

Bată-te cucu’ să te bată, Romi. De unde… Doamne iartă-mă, le tot scoți, bă, frate, că dai din tine ca dintr-un academician care toată ziua stă cu nasu-n carte.

Că are dreptate  și asta mică, care mai mult stă în Franța, când reacționează „șocată și absolut dezgustată” că mă-sa, primărița, nu-și poate depăși condiția de „țărancă” de la coada vacii în privința familiei tradiționale. Ce bărbat, ce femeie? Asta a fost de mult, pe vremea lu’ mă-sa mare și a lu’ ta-su bătrân. Astăzi Europa s-a emancipat. Să mai susții una ca asta, te râde lumea bună din locul în care se dă ora exactă pentru bătrânul continent. Să mai iese și mă-sa în lume, să vadă că atunci când doi se iubesc, nu mai contează sexul.

În urmă cu nu știu câți ani, pentru vorbele astea, aia mică s-ar fi ales cu cel puțin două perechi de palme și străbuna amenințare: „eu te-am făcut, eu te omor.”. Poate că și astăzi mai întâlnim cazuri de astea, la Câmpulung, să ne fie clar, nicidecum la Paris, acolo unde prim-ministru este un gay. Nu mai contează dacă e activ sau pasiv, important că Macron a fost de acord ca acesta să conducă guvernul la braț cu iubitul sau. Și, atunci, cum să nu fie supărată aia mică pe retrograda  primăriță care face de rușine USR cu ideile ei despre familia tradițională?

„Nu mă mai interesează. Mie îmi e scârbă. Putem să o luăm cu lămâie, dar tot îmi e scârbă.”, le-ar fi spus aceasta colegilor la despărțire. Bă, voi înțelegeți? O plasă de lămâie să fie la îndemnă, că scârba nu dispare. Dimpotrivă. La câte i s-au întâmplat  în ultimul timp, primărița din Muscel se poate lăsa liniștită de politică. Fără regrete și fără resentimente, ci mulțumindu-i lui Dumnezeu că i se putea întâmpla mai rău de atât.

Sfaturi care să-i ferească pe oameni, dar mai cu seamă pe femei, de apa consumată din hârdăul ăla de Bobotează, înalt cât casa. Că, cică, de aghiasma mare n-ar avea voie să se atingă fumătorii, indiferent de sex, de trabucul și țigaretele pe care le fumează, dar nici femeile aflate la menstruație. Că ar fi mare păcat să bea apă sfințită cât timp femeia se află în „perioada de necurăție.”. Bă, ești prost? Bă, ești nebun? Ce are, bă, sula cu prefectura și aghiasma cu menstruația? Are, cum să nu aibă atâta timp cât lu’ Teodosie al Constanței, acest guru de la malul mării îl doare undeva de mai marii BOR.

Astea, ca astea, dar să vezi că sfatul cu aghiasma mare ajunge și în dormitor, acolo unde, auzi drăcovenie la Mache, nu s-ar cuveni „relații trupești” între soți și amanți până nu se golește recipientul cu apă sfințită. Mai înțeleg, ca băieții deștepți, care și-au umplut o sticlă, hai două, să tragă pe dreapta șapte, opt zile, dar mă întreb , ce-o să fac cei care, să fie siguri că o să le meargă bine tot anul, au luat, ca haplea, apă sfințită cu bidoanele? Bă, frate, ăia până termină de băut aghiasma, vine Paștele și cum să stai pe „uscat” atâtea luni că, au dreptate și femeile când zic: „Dumnezeu ți-o dat-o să dai, nu să te duci cu dânsa-n rai.”

Ca să îmi reiau ideea, în afară de niște fițuici băgate în cutia poștală, n-am văzut nicio altă intervenție publică din partea auriștilor care sunt adunați sub fald de tricolor aici, în Reșița: foști milițieni, scuze, polițiști pe stil nou, și jandarmi, de care biata Letiția Aman, cea dintâia auristă a județului, nu a avut loc, motiv pentru care de un an și mai bine pribegește prin țară. Dacă eu și cu Gogu nu-i cunoaștem, atunci ce să mai zic de prietenii mei din cartier care mă tot întreabă: „Bă, și ăștia de la Reșița sunt tot ca Simion ăla? Că dacă e așa, ne-am dat dracului de tot.”

De unde să știu eu, frate, cum sunt? Că nu cunosc decât vreo doi, trei dintre ei. Ce-or fi căutând unii acilea, nici eu nu știu. Avansări în grad? Asta nu mai cred că numai ce au ieșit la pensie, unii la 48 de ani, alții la 50. E adevărat, când ajungi pensionar la o vârstă atât de fragedă, parcă nu-ți vine să stai acasă, să freci mangalul. Că nu ești de vârsta a treia să-ți crești nepoții și să duci gunoiul când îți cere nevasta. Și atunci te pui să bați toba în sat că te-ai apucat să faci politică, de dragul meu, al tău, al nostru, al acestei țări și popor. Dar o altfel de politică, nemaivăzută și nemaiauzită de la revoluția franceză, cea cu: „Liberté, égalité, fraternité.”, la capătul căreia să te aștepte o funcție de deputat sau senator, că, vorba aia, nu e nimeni prost să se bage în politică ca mie, ție, nouă, țărișoarei și poporului să ne meargă bine!

Măi, Gogule, părerea mea e că vor fi cele mai urâte campanii electorale din câte am văzut în treizeci de ani de presă. Vor fi emisiuni la televizor la care din start trebuie pusă bulina roșie cu atenționarea aia celebră: „interzis minorilor  sub 18 ani, fără acordul părinților. Programul conține scene de dialog cu limbaj licențios, care vă pot afecta din punct de vedere emoțional sau chiar vă pot oripila.”.

Nu va fi nicidecum o dispută la „baionetă” pe probleme punctuale, legate de doctrină sau de principii, ci o bălăcăreală în toată regula, apelându-se la scandările ultrașilor de la peluză „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor.”. Va fi care pe care. Fără menajamente și fără rușine față de cei care îi privesc. Vor coborî atât de jos nivelul disputei, încât până și propriilor susținători le va fi rușine să pornească televizorul. Decât o emisiune electorală, mai bine un episod dintr-un serial turcesc. Că acolo, pe lângă o intrigă, tot mai vezi o scenă de amor, un picior sau un sân mișto de cadână, pe când în disputele ăstora nu va fi decât ură și venin.

Și lupta, Gogule, nu  îi va avea protagoniști principali  pe (h)auriști sau useriști, ci pe liberali și pesedei. Ei sunt primii care au dat tonul (cu mult înainte de Anul Nou) și tot ei vor trage linie, la sfârșitul anului, atunci când vor constata dacă a meritat sau nu acest spectacol sinistru.

Să înceapă circul, Gogule, să înceapă, că va fi interesant. Zău așa!

Din câte îi spusese Johannei, avea de gând să o aducă și pe Camelia, regina, carevasăzică, să învețe niște rețete de mâncare vechi de când lumea. Să-i arate cum se plămădește un aluat, cum se face un chec cu stafide, o crempită,  șmerchiflele sau cozonacii cu rahat și nucă. Că așa i-o zis Johanna la despărțire: „adu-o și pe deine Frau să o cunoaștem și noi. Poate vii cu ea de Crăciun, să-i arătăm cum asomăm noi porcul și facem tobă, leber și șoancă din el.”.

După părerea mea, ar fi venit că, din câte am auzit și am citit despre dânsul, e om de cuvânt. Nu umblă cu cioara vopsită, cu scuze sau mai știu eu cu ce. Nu, ce spune, aia face. Numai că, taman de Moș Nicolae al nostru au început să se adune belele la palatul în care stă. Că zic unii că ar cam trebui să abdice și să-l lase în locul său pe fi-su ăl mare, William, pe care îl are cu Diana. De ce? Că e boșorog și dacă o fi să trăiască cât mumă-sa regina, care s-a prăpădit la 96 de ani de ani se vor plictisi supuși de domnia lui. Alții, cică i-ar fi trântit-o de la obraz, fără nicio jenă: „Gata, Charles, i-ați jucăriile și lasă-i pe ăla micu’ și pe Kate să ne conducă. Ți-ai făcut damblaua, te-ai văzut încoronat, ai dat de băut și de mâncat la prieteni, ai făcut chiolhanuri, te-ai pozat pentru tabloide cu coroana pe cap, acum e vremea să lași copiii ăștia pe tron. Tu ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul. Pleacă și lasă-ne cu ideile tale”.

Gogule, sincer să-ți spun, îmi pare rău de bietul Charles, că mie mi-a fost simpatic ori de câte ori venea la moșia din Viscri. E adevărat  nu bătea un cui în perete și nici nu-l vedeai cu grebla în mână sau să fi săpat primăvara în grădiniță să pună în pământ o ceapă, răsaduri de roșii și ardei, dar de aia tot mi-a fost simpatic. Mai ales de când l-au pozat paparazzi cu ștrimfii rupți. Un om cu mult bun-simț, care nu e cu nasul pe sus ca Iohannis al nostru, ca să dau un exemplu.

Auzi la ei, bă, Gogule, că e prea bătrân să mai conducă regatul. Cum dracu să spună, bă, una ca asta? Păi în toate basmele și poveștile ce le-am citit eu, n-am întâlnit un rege sau împărat tânăr. Unul singur. Toți erau bătrâni, cu plete albe și barbă căruntă. Și Împăratul Roșu, și Verde Împărat, și Hirohito al japonezilor. Adevărul este altul, Gogule. E ca la noi. Când îmbătrânești nu mai ai nici prieteni, nici lăudători și nici nu-ți mai deschide nimeni ușa. Devii o povară pentru toți. Până și pentru copii. Bietul Charles…

Lăsând gluma la o parte (e bine să ne mai și descrețim frunțile) Gică a vrut ca Ianis să-i calce pe urme în fotbal. Nu doar să-l vadă jucând la o echipă mare din Europa, ci să fie cel mai bun. Liderul generației sale. A încercat să facă din el o super vedetă, ca numele Hagi să fie din nou pe buzele fanilor de fotbal. Ori de câte or a avut ocazia l-a lăudat, i-a luat apărarea, s-a certat cu ziariștii și cu toți care nu erau de acord cu el în privința talentului ce zace în Hagi Jr. Nimeni nu zice că Ianis nu are talent și ambiție, însă Gică a făcut din el un fel de gogoașă pufoasă și tăvălită prin zahăr pudră, iar Ianis chiar a crezut că este cel mai bun. A mers pe mâna celebrului tată care, atunci când nu a fost convocat de Iordănescu la Națională, a fost convins că antrenorul are ce are cu copilul său, cu familia sa, cu fotbalul românesc. O fi avut Edi, dar nu nu și ceilalți antrenori pe unde a jucat în Europa.

Ianis, nu doar că nu i-a călcat, până acum, pe urme să joace pe Bernabeu și Camp Nou, dar a ajuns să facă tușa la o echipă modestă din Spania, departe de pretențiile sale. E adevărat, ăsta micu a avut și ghinion cu accidentarea care l-a ținut mult timp de parte de terenul de fotbal, dar asta nu este o scuză. Și alți jucători au pățit la fel și apoi și-au revenit. Sper ca și Ianis să-și revină. Nu neaparat ca idol, ci ca fotbalist, iar dacă simte că nu poate mai mult, să se întoarcă acasă, la Constanța căci, parafrazând o veche zicală românească: „decât rezervă la Alaves, mai bine fruntaș la Viitorul.”. Și asta înainte ca gogoașa pufoasă și tăvălită prin zahăr pudră să se dezumfle.

Că cine în ziua de azi mai crește porci la țară, ca să dau doar un exemplu de ce însemna Crăciunul cândva? Îi poți număra pe degete pe ăia care își „rup oasele” cu trezitul cu noaptea în cap să de mâncare unui porc. Cât timp e carne căcălău la Kaufland, Profi, Lidl, ba chiar și la alimentara dintre blocuri, trebuie să-ți lipsească o rotiță să te spetești să crești porc. Credeți că se merită? Ce dacă carnea din măcelării și supermarketuri e plină de E-uri, sare, apă și alte chesti comerciale și când o arunci pe grătar sau în tigaie nu simț și niciun miros îmbietor? Important că e acolo, în farfurie, și îți umpli mațul cu ea.

Hai, câteva orătănii mai merge să ții în bătătură, așa ca să le arați copiilor  de la oraș care vin la bunucu’ și la bunuca în vacanță: „Uite , mamaie, aia e găina, ăla e cocoșul, că e mai pintenat, aia e rață și ailaltă e curcă,”. Dar în rest pentru ce să ții atâtea orătănii în bătătură? Iar dacă mai e și o junincă în grajd, vacanța e una de vis, că după reclamele de la televizor bieții copii sunt convinși că văcuța Milka, care la noi e Joiana toată ziua, este mov la culoare!

De asta zic, a dispărut prostul obicei al românului de a crește porci, pe motiv de sărăcie. Aiurea, și înainte era sărăcie, ba chiar mai mare ca asta de acum, dar parcă nu se văitau atâta. Îl creșteau cum puteau, ba mai dădea din el și la copiii de la oraș, și aveau carne aproape tot anul.  E adevărat, pe vremea aceea, oamenii de la țară, nu doar ei, ținea post și nu mâncau carne toată ziua. Și parcă erau mai sănătoși. Azi, toată ziua, bună ziua dă-i cu salamuri, fleici, cotlete, cefe groase de trei degete, de nu mai simți nicio bucurie când vine Crăciunul cu dezlegare la toate.

A, era să uit de vreme. La 15, 16 grade Celsius, te gândești mai de grabă la Paști decât la sărbătoarea Nașterii Domnului. La miei zburdând pe imaș, la „vine, vine primăvara”, și mai puți la „aho, aho, copiii și frați” Și o să fie și mai rău că n-ai să mai vezi îndată, sau poate niciodată, porcul cu șomoiogul de paie în gură, semn că a doua zi va să ningă. Azi îl avem pe Busu și pleiada de fetițe dulci de București care ne prezintă vremea pe ore și minute pentru zile și săptămâni înainte. Și, atunci, la ce ne mai e bun un porc în cocina strămoșească? 

Parcă își ieșise din minți, că altfel nu se explică urletele pe care le scotea ca descreieratul: „Liderii PNL sunt o rușine. N-au reușit să convingă!  La lada de gunoi cu ei” Sau referindu-se la duoamna Ralu cea intelighentă și nelipsită din  guvernele ultimilor ani: „Să-i ia dracu’, Pleacă Raluca Turcan de pe ecran. S-o scoateți afară!” Bine, în seara aia de pomină, gurile rele zic că Batistuță își uitase Rudotelul acasă, de aici și ieșirea intempestivă. Că l-a uitat, că nu l-a uitat nu se v a ști never, cert e că liberalii i-au luat frica și, după principiul străbun „mai bine fă-ți-l  prieten decât dușman”, a doua zi, când i-o mai trecut dracii, l-au căutat  și i-au propus să intre în partid, la pachet cu locul întâi la europarlamentare. Bine, mare brânză n-a făcut în ăștia patru ani de când e la Bruxelles. Dar ce contează! E europarlamentar? E. Important că se trece în CV și în Wikipedia.

Acu’ Batistuță e din nou supărat pe liberali. Bine, nu le mai dă numele, cum o făcea în urmă cu patru ani, și nici nu-i mai face marțafoi, trimițându-i la tomberonul cu gunoi, dar parafrazându-l pe Dinu Săraru spune despre dumnealor că sunt „niște papagali”, pe care nu i-ar recunoaște nici bunicile lor  pe stradă. Și se întreabă cum de e posibil ca niște papagali, care-s vai de curu’ lor, și care n-au făcut nimic în viața lor, în afară de a freca ridichea în partidul ăsta, au tupeul să-i cânte prohodul? Bă, aici înclin să-i dau dreptate că, dă-o dracului de treabă, fi fi făcut și el ceva bun în toți anii ăștia, că altfel nu s-ar lăuda că e cel mai activ, apreciat și parfumat europarlamentar român!

O fi făcând, doar că iohanniștii nu-l mai vor în echipă. Vrea la Bruxelles? Atunci să vină pe cheltuiala lui, ca turist, în weekend. Sau să primească să fie trecut pe un loc mai aproape de play-out decât de play-off. Că așa e în politică: astăzi ești tare și mare, mâine la lada de gunoi a istoriei, vorba lui.

La școală ne spuneau că îl chema Moș Gerilă și asta pentru că era tare bătrân și foarte friguros. Acasă ne povesteau că de fapt era Moș Crăciun, dar la vârsta aia nu înțelegeam de ce unii îi spuneau într-un fel, iar alții într-altul. Tot ce-mi amintesc, e faptul că era un moșneag bun la suflet care, din sărăcia lui ne aducea daruri. Nu mare lucru. În general, o punguță cu câteva saloane, și alea din zahăr, turtă dulce, caramele, biscuiți, un măr, nuci, o păpușică, pentru soră-mea, o mașinuță-jucărie, din tablă, pentru mine. Uneori, mai scotea din sacul ăla peticit, ce semăna izbitor cu cel cu care tata mergea să cumpere toamna varză pentru pus la murat, o pereche de ghetuțe noi, o hăinuță, un paltonaș,  A, era să uit, nu știu de unde auzise el că mie îmi plăceau la nebunie bomboanele umplute cu lapte, că de fiecare dată îmi aducea așa ceva. Lucruri din astea ieftine,  ce găsea și el de pe unde le cumpăra.

Noi ne mulțumeam și cu atât, dovadă că îl așteptam cu nerăbdare lângă brăduțul (luat direct din pădure) de ale cărui crenguțe, „ninse” toate cu vată, atârnau două, trei globuri (de care aveam grijă ca de ochii din cap), câteva nuci date cu bronz, și agățam niște lumânări pe care le aprindeam în loc de instalația electrică din ziua de astăzi. Îl așteptam, convins că primise și îmi citise scrisoarea pe care i-o trimisesem cu două, trei săptămâni înainte. Aia cu: Moș Gerilă toți îți spun// Că ești darnic și ești bun// Eu îți scriu de mai-nainte// Că-s un băiețel cuminte// Și-ți mai scriu, așa să știi//Că eu nu-ți cer jucării// Cum ți-ar cere alți copii// Însă nu m-aș supăra// Dacă tot mi-ai da ceva. Era singura poezie la care nu mă poticneam niciodată, de teamă că altădată n-avea să mai vină, așa cum mă amenința săraca mamă: „dacă nu iei note bune la matematică și nu înveți poezia asta ca pe Tatăl Nostru, la anul n-o să mai vină.”. Poezia o învățam, cât despre matematică…

De atunci, am întâlnit o grămadă de moși Crăciuni, care mai de care mai haioși, mai emancipați, dar niciunul ca cel din copilăria mea, încălțat cu cizmele care semănau leit cu ale lui nenea Ioji, vecinul nostru, purtând mănușile croșetate de mama și ducând în spate sacul ăla peticit a lu’ tata. Nostalgie? Poate. Mâine seară îl voi aștepta din nou pe Moș Crăciun. Nu-i cer multe, ci doar dacă ar putea să-mi aducă punguța cu bomboane cu lapte, turtă dulce, mere, nuci și caramele, pe mama, pe tata și pe nenea Ioji, oamenii copilăriei mele în care Moș Crăciun era Moș Gerilă.