Așa a procedat și inspectorul-șef de la Botoșani. Pe drum, a realizat faptul că uitase GPS-ul încuiat în sertarul biroului său de la inspectorat. Nu s-a mai întors după el, zicându-și în sinea sa: „Dacă a nimerit orbul Brăila, cum să nu nimeresc eu Broscăuți, Hlipiceni, Dimăcheni sau Știubieni? Că, vorba aia, nu de flori de măr m-or făcut ăștia inspector-șef!” Corect, don șef. Ai vorbit ca un om bătrân. Aș fi vrut să spun bătrân și înțelept, dar după ce avea să ți se întâmple, îmi mușc limba și mă abțin de la comentarii.

Ei, și după ce o ieșit cu mașina, fără girofar, pe poarta inspectoratului, mintea comisarului-șef s-a umplut de tot felul de conexiuni legate de sarcinile de serviciu, ordinele venite de la minister, indicațiile trasate pe linie de ordine și disciplină în uniforma statului.  Și pe unde trecea, același răspuns răsuna în posturile de poliție antice și de demult, unele aproape contemporane cu Răscoala de la 1907: „Să trăiți, am înțeles!” Ce ați înțeles, bă? „Nu știm, dar așa trebuie răspuns când șeful te întreabă dacă ai înțeles. Așa ni s-a spus din momentul în care am intrat pe poarta școlilor de poliție.”, au răspuns dânșii într-un cor.

Și tot pe drum, pe drum, pe drum, pe ale coclauri de o frumusețe pe care doar Bădia Mihai ar fi putut să o exprime în cuvinte, șeful IPJ Botoșani a ajuns la un post de poliție unde spre surpriza sa, niciun subaltern n-a luat poziția de drepți sau să-l întâmpine cu tradiționala urare: „Bine ați venit la noi!” Nici măcar nu s-au sinchisit să-i arunce o privire. Să facă cu inima, nu alta. I-a privit lung, cu mâinile la spate: „Bă, voi știți cine sunt eu?” Pauză. „Bă, voi ați auzit de comisarul-șef Tudor Costin?” Polițiștii se uitau la el ca la o arătare. „Eu sunt șeful vostru, bă. Șeful IPJ Botoșani.” După un moment de uluială, polițiștii din post au izbucnit în râs: „Ai fi matale șef la Botoșani, dar vezi că ai greșit ușa, că aici ești în județul Iași.” Acela a fost momentul în care un polițist, și nu orice fel de polițist, a picat testul prostiei.

Cu gândul la datorie și la cazurile nerezolvate, la un moment dat Tudorel a încurcat drumurile patriei, în loc sa o ia la stânga a luat-o la dreapta, pe scurtătură, și așa a ajuns la Postul de Poliție Plugari. Bravos, națiune. Și atunci ne mirăm de polițistul ăla care a oprit tulumba pompierilor aflată în misiune, amendându-l pe șofer pentru depășirea vitezei legale sau că o armată de oameni îl caută de aproape un an pe Gânj, criminalul din Mureș? Să nu ne mirăm, ci să batem în lemn, să ne ferească Dumnezeu de mai rău!

Băiat bun, nimic de zis, liniștit și respectuos (în sensul că răspunde la salutul oamenilor), Don Ghiță n-a rupt gura târgului până acuma. Este adevărat, s-a scremut, s-a agitat ca sifonul, a făcut din noapte zi, a dat tot ce a avut bun în el, dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Iar cârcotașii abia au așteptat momentul favorabil. Că orașul e murdar, câinii prea se plimbă ca vodă prin lobodă, că nu face drumuri (la câte drumuri face la București, asta e o mare minciună), că stațiunea e plină de gropi (păi cum să fie, dacă așa a preluat-o?), că toată ziua, bună ziua o dă cu întâlnirile cu asociațiile de profil, dar de văzut nu se vede nimic concret,  și câte și mai câte prostii de acest gen.

Colac peste pupăză, un consilier local, Gigi Băcanu, propune un proiect de hotărâre privind reducerea indemnizațiilor lunare ale primarului, viceprimarului, administratorului public și consilierilor personali din cadrul cabinetelor primarului și viceprimarului. La urmă zice, că ar fi bine ca și indemnizațiile consilierilor locali să fie ciuntite. Și cere introducerea lui pe ordinea de zi a ședinței Consiliului Local din luna martie.

Don Gigi, ce dracului, dom’le, matale altă treabă nu ai decât să te iei de bietul om? Să-i ceri să-și reducă indemnizația? Unde ai mai pomenit una ca asta? Că o fi el cum o fi, dar de zbătut se zbate săracul. Are bunăvoință și asta o pot confirma mulți: nu întârzie dimineața la serviciu, nu pleacă mai devreme, iar dacă o face, lasă vorbă unde poate fi găsit. Ce vrei mai mult de atât? E și dânsul om, cu bune, cu rele, și are și el limitele lui. Apoi, Don Ghiță a promis că va face în mandatul său cât toți ceilalți la un loc, or din mandatul ăsta n-a trecut nici măcar jumătate.

Și atunci, ce vrei, bre? Nu-l mai stresa atât că și așa e cu gândul în toate părțile. E pierdut în spațiu, nu alta. Și mai vii și tălică și-i propui să-și reducă indemnizația. Să muncească pe flori de măr. Lasă-l puțin să-și revină. Să-și tragă sufletul. Să prindă câta culoare în obraji. Altfel, nu va face nici măcar cât a făcut până acum. Părerea mea!

Ieri, înainte de primirea lui Zelenski la Cotroceni, consilierii prezidențiali, personali și de tot rangul au stat dis-de-dimineață cu gura pe el ca pe un fotbalist debutant în prima ligă: „Hai că poți că, poți Nicușoare, că vorba aia, doar ești pe teren propriu și ai o întreagă țară în spatele tău care îți face galerie. Ce naiba, doar nu ești copil mic să nu fii în stare să mergi pe covorul ăla!” A tras adânc aer în piept, după care și-a luat inima în dinți pășind țanțoș pe covor, ca un cocoș printre orătăniile din bătătură, alături de oaspetele din Ucraina, repetând în gând ce-l învățaseră consilierii: „Eu pot! Eu pot! Eu pot!”, atent la pașii pe care îi făcea: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’.”

Și când toți se pregăteau să răsufle ușurați, în loc să facă stânga-mprejur după ce i s-a prezentat delegația ucraineană, Nicușor, fecioraș de la oraș a încurcat pedalele, călcând accelerația în locul frânei: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’”, ieșind în decor, pe răzoarele Cotroceniului, pregătite pentru floricele pe câmpii, hai să le adunăm copii. Noroc cu aceiași consilieri care s-au pus de-a crumezișul în calea lui, dojenindu-l părintește: „Ce dracu, bă, Nicușoare, chiar nu ești în stare să ții minte nici măcar atât lucru?”

Zâmbitor și înțelegător, Zelenski l-a prins de braț, arătându-i calea cea bună: „Kolea, poky ty ne zakinchysh svih termin, ty tezh navchyshsya.” Mai pe românește: „Lasă, Kolea, până îți termini mandatul, o să înveți și tu pe unde trebuie să calci.” În patru ani de război, Volodimir a văzut atâtea și atâtea pe front și în orașele distruse de rachetele lui Putin, dar om mai speriat, ca de bombe, cum era Nicușor în acea zi, nu. „Boje zbav nas vid viiny z takym prezydentom”, a exclamat Zelenski către consilierii lui Nicușor: „Ferească-vă Dumnezeu de un război cu un astfel de președinte.” Nicușor nu l-a auzit ce spusese, el fiind atent la numărătoarea pașilor: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’.”

Bucuria mea a rămas intactă, chiar și după ce i-am auzit pe cârcotași spunând că pentru fiecare eveniment cultural, artistic și cum vreți voi să-l numiți, se plătește o taxă de 150 de lei, cu condiția să nu depășească două ore. Ce depășește timpul alocat, alți bani, altă distracție, iar în cazul unei expoziții, pentru fiecare zi de expunere, taxa e de 100 de lei. Mă refer la o lansare de carte, un vernisaj cu lucrări în ulei, carioca și cărbune, o expoziție de scoici, melci, fluturi, fotografii și ierbare.

Cârcotașii, că e plină Reșița de ei, au sărit cu gura imediat: Că de ce taxa asta pe actul de cultură, că pe timpul lu’ Spiru Haret ori pe cea a lui Alexandru Papadopol Calimah, de acu’ 160 de ani, nu era așa. Nici măcar pe vremea Suzanei Gâdea nu se percepea o astfel de taxă. De ce Tocmai Tăițelu s-a găsit mai ghizdav și mai cu moț să facă una ca asta? „De ce, bă, Nelule, te porți așa cu noi. Huuuooo!” a răbufnit Gogu al meu.

De aia, bă, de aia. Că Tăițelu e prieten la cataramă cu Bolojan. Fan declarat. Mărește taxele și impozitele Bolo, mărește și Tăițelu. Inventează Bolo biruri noi, la fel face și Nelu al nostru. Că din ce să trăiască, bă, bugetul orașului? Că locuri de muncă nu sunt, investitori, canci, speranțe zero. La urma-urmei, ce sunt ăia, bă 150 de lei pentru artistul, poetul, povestitorul, curatorul care ține un eveniment acolo, își lansează o carte, deschide o expoziție? O nimica toată. Dar pentru bugetul primăriei e o sumă. Că Nelu și-a făcut o socoată (la capitolul ăsta stă foarte bine) : 30 de lansări de carte și vernisaje pe an = 4.500 de lei. Cu banii ăștia câte nu face o primărie? Plătește facturile la apă, curent, deficitul bugetar scade, pomii înmuguresc, florile înfloresc, toată lumea mulțumită. Că în condițiile astea nu o să mai lanseze nimeni cărțile acolo? Pagubă în ciuperci. Inventează Nelu ceva, nu-ți fă griji. Nu lasă el de izbeliște taman cultura.

Vezi, Gogule, înainte de a deschide gura și a arunca cu vorbe de ocară, e bine să face o analiză economică pe text, și o să vezi că îi vei da dreptate primarului. Pe mine nu vorbele tale mă surprind, ci faptul că Tăițelu nu s-a gândit ca pe lângă taxa asta de 150 de lei, să pună și bilet la intrare pentru toți participanții la manifestare. Că așa ar fi cinstit și corect în raport cu politica de reformă financiară promovată de Elie Beau Le Jean.

Uitați-vă la Grădinaru. La pasa de gol pe care i-a pus-o pe tavă adversarului pentru 3-1. Băiatul ăsta a avut vreo trei variante de a scăpa de minge (deși nu era presat de nimeni), să o trimită în corner, în aut sau la mama dracului, dincolo de stadion. Ar fi râs lumea de el cât ar fi râs, și totul ar fi fost dat uitării. Așa îl vom ține minte toată viața. A pasat în fața propriei porți, unde adversarul era singur-singurel. O pasă demnă de Casa Pariurilor, sponsor al fotbalului românesc. Totul în minutul 89. Dacă ăla rata, eu cred că Grădinaru ar fi fost în stare să-l ia la bătaie.

Gafă? Nu prea cred. Reluările de la televizor au arătat o stăpânire de sine și o determinare demnă de un fotbalist de liga a I-a. Blat, nici atât, Corvinul era deja cu cele trei puncte în buzunar și nu avea nevoie de golaveraj. Nici n-o să zic cum i-am auzit pe unii după meci scandând: „Să vină duba la băieți.” Sunt om serios și nu cred în poveștile legate de „pariurile online”, „pariurile live” sau „casa îți dă pasa.”

Altceva aș vrea să spun: Băbăieți, de ce nu vă lăsați voi de sportul ăsta? Că sunteți praf. Nu doar că nu aveți valoare, dar nici măcar nu știți să mimați ceea ce faceți în teren. De aia zic, în loc să vă înjure lumea toată ziua, bună ziua, să vă acuze că ați trântit meciurile, să vă facă proști sau cum îi mai vine la gură, duceți-vă fiecare la casele voastre și apucați-vă să munciți cinstit și lăutărește. Că mâine, poimâine vă lăsați de fotbal și o să constatați că sunteți rupți în cur și cu foamea-n gât. Și o să vă petreceți toată ziua la crâșmă înjurând guvernul că nu vă dă și vouă pensie. A venit primăvara, și în satele noastre e nevoie de oameni tineri, în putere, care să sape grădina. Sau, sus, sus, sus la munte sus. La ciobănit. Să nu vă fie rușine să faceți asta, dacă la fotbal sunteți tămâie. Părerea mea.

Nicușor tocmai își curăța cu peria de paie petele de grăsime de pe paltonul ăla pe care îl are de pe vremea studenției la Paris și era nervos că nu ieșeau ale dracului deloc. Pe deasupra, era în criză de timp, că și el trebuia să zboare nu știu unde, așa că i-o zis pe fugă ceva în genul: „Fato, lălăie-o și tu cât poți de mult – că o fi, că o păți, să mai așteptăm, să mai vedem – știi tu cum să pui problema, că dacă ai fi fost vreo încuiată la minte, crezi că te făceam ministră? Dar ai grijă să nu se prindă ăia că freci ridichea, că ne facem iarăși de rahat. Zici și tu ceva acolo, cum ziceai când erai mică de umblai cu Sorcova pe la neamuri și vecini.”

Când a auzit de sorcovă, Oana s-a luminat la față. A dat repede o fugă acasă, a luat sorcova, apoi avionul spre Londra, aterizând exact acolo unde Chatham House organiza un eveniment legat de război. Primită cu aplauze, draga noastră ministră de Externe a urcat la prezidiu de la înălțimea căruia a salutat sala, plină ochi cu invitați unul și unul: „E o onoare să mă aflu aici, deși nu am nimic nou de zis. Așa că, să repetăm ce știm deja!”

Asistenței i-a picat fața. Bă, frate, oamenii ăștia, de toate națiile și culorile văzuseră multe la viața lor, dar așa ceva nu și-au imaginat vreodată să audă nici măcar de la cetățeanul de rând al UE, darămite de la un ditamai diplomat de prim rang. E drept, că același personaj făcuse o declarație asemănătoare, pare-mi-se în Polonia, când a fost întrebată tot despre război: „Cea mai importantă informație, e că până în acest moment nu avem nicio informație.”, dar și-au zis că la mijloc a fost vorba de o neînțelegere de la traducere. Oana zâmbitoare, convinsă că oferise un răspuns deștept, echilibrat. Normal, doar vorbea ministra de Externe, iar prin ea România. Fată verde cu părul pădure, ai simțit, vorba ălora de la Phoenix, că privirea lor ar fi vrut să te fure de ai dat pe torogată astfel de inepții?

Și cât privește onoarea despre care vorbeai, șterge-te undeva cu dânsa, că dacă n-ai nimic nou de zis, cu siguranță nici de făcut nu ai. Așa că, până una, alta, fă bine și du-te și întoarce oile alea, că vine lupul și le halește. Și dacă le halește, ai… Așa, pe ciobănește. Cum, nu e treaba ta să întorci oile? Dar să scoți tâmpenii pe gură, e?  Hai, ia viteză și nu te mai holba atâta. Du-te și sorcovește, pardon, cântă la altă masă.

Dincolo de dreptul la libera circulație garantat încă de pe vremea transhumanței cu oile baciului moldovan, a celui ungurean, dar și al colegului lor de turmă, vrâncean la origine (a se vedea Miorița), noi românii am avut vocația (mai puțin pe vremea lui Ceaușescu) călătoriilor peste mări și țări, strâmtori, insule și peninsule. Iar acolo unde găseam un loc cu verdeață, lumină, soare, dulceață și firfirici fără număr, ne așezam, visând că într-o zi ne vom pricopsi.

După decembrie ’89, primii care au pășit cu speranță într-un viitor plin de conturi în bancă au fost… fetele. Tinere, înalte (și fără pantofi cu tocuri) frumoase, blonde, suave, dornice de a le arăta șeicilor câte ceva din tradițiile, muzica, dansurile populare, obiceiurile și cultura mioritică. Că le-ar fi zis impresarii ce au mirosit că e rost de făcut bani. Mulți bani americani: „Bă, ascultați ce vă spun: vă umpleți de lovele. Nu fiți proaste să dați la pilă în țară, să așteptați șomajul, să beți suc de la TEC, să continuați să mâncați cârnați românești, când ăștia arăbești au alt gust și miros ori să spargeți semințe pe marginea drumului. Aici e trai pe vătrai. Aici nu e Parisul, să umble câinii cu covrigii în coadă, e Dubai. E ca-n rai.” Și uite așa, fetele au ajuns dansatoare din buric, dame de companii, iubitoare de portofele de șeici. Nu toate, ci cele mai norocoase, că așa e peste tot în lume: doar unii au noroc, nu toți.

După fete, în Dubai au ajuns vedetele cluburilor de fițe, care ce câștigau într-o lună spărgeau într-o noapte, pozându-se lângă Burj Khalifa și povestind , la întoarcere acasă, în emisiunea lui Măruță cât de mișto s-au distrat. Apoi,turiștii, oamenii de afaceri, fotbaliștii și evazioniștii, cămătarii. Sporadic, politicienii și VIP-urile locale. Mai nou, copiii de clasele a cincea și a șasea, trimiși de părinți și dascăli să se recreeze după un semestru obositor și plictisitor în același timp, să experimenteze „școala altfel”, într-un mediu de viață total străin nouă. Pentru primăvară, un grup de școlari și preșcolari din București este așteptat și el să ajungă în Emirate, la o înghețată și o prăjitură Dubai. Dacă o fi să se termine războiul. Dacă nu, „Ghinion”, vorba lu’ Iohannis.

Când l-am auzit spunând că nu e există niciun gram de risc pentru România referitor la conflictul din Orientul Mijlociu care se întinde, și se tot extinde de la o oră la alta, îmi venea să-l pup, nu alta. Degeaba o dau unii și alții cu dronele rămase moștenire de la răposatul ayatolah, că adevărul e cel spus de don Răducu Miruță de la Apărare. Că și dacă ar putea bate până la poalele Munților Carpați, iranienii tot nu le-ar îndrepta spre noi, în semn de respect pentru trecutul glorios în bătălia dacilor de la Tapae, împotriva cuceritorilor romani.

Auzindu-l spunând că niciun gram (ce kilogram, ce quintal, ce tonă) de risc nu există pentru noi, ca și țară, mi-am sunat prietenii, cunoscuții, dar și pe ăia care nu mă iubesc, spunându-le că dracu nu este atât de negru pe cât încearcă unii, pe nedrept, să-l facă. Dacă nici don Răducu nu știe ce vorbește, atunci cine? Grindeanu? Jorjelu? Șoșoacă care n-a ținut în viața ei nici măcar un ZB în mână? Să fim serioși, prieteni și iubiți compatrioți, dar și vigilenți și atenți în același timp la tot ce zboară căci, domnilor, vorba lu’ Răducu de la Apărare, „este o situație volatilă, se poate întâmpla orice.”

Ați înțeles? Atât de volatilă, încât la un moment dat se poate evapora cât ai zice pește și abia atunci poate deveni roz. Când se va întâmpla asta? Nu se știe exact. Deocamdată avem o altă declarație făcută cu scopul literar, morfologic și sintactic să ne liniștească, rostită de un alt ministru atât de drag mie, Oana Țoiu: „Cea mai importantă informație e că până la acest moment nu avem nicio informație…”

Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim!

Și de îndată i-au bătut obrazul lu’ Irineu Dărău, ministrul Economiei, cel care l-a numit pe Salvador Caragea administrator special la fabrica de armament Sadu. Că, cică, Salvador ăsta e pila lu’ alt ministru USR, Radu Miruță, amândoi fiind din același oraș, Tg. Jiu, în spatele căruia stă, ați ghicit, o altă pilă, bineînțeles, useristă. „Măcar de-ar fi adevărat”, s-a zburlit useristul la cel care a aruncat pe piață minciuna.

Are dreptate Miruță, ce răi sunteți, bă, frate. Nu mai poate omul să ajungă să conducă un colectiv de oameni ai muncii, o cooperativă de interese personale și de grup, să fie promovat sau apreciat la justa sa valoare, că și apar scenariile. Că de ce Salvador, ce nume neaoș de pandur de-al lu’ Domnu’ Tudor, a fost numit administrator special, și nu unul cu pregătire adecvată pentru ce presupune o asemenea funcție. Că până și Miruță recunoaște că Salvador e milițian la bază, pensionar cu pensie specială și nicidecum economist cum ar fi normal pentru un administrator care se va ocupa de privatizarea fabricii. Și dacă recunoaște, Miruță dă din el ca dintr-un om bătrân: „Pentru ce trebuie să facă administrator special de privatizare a fabricii, estimarea noastră e că e capabil.” Ai dreptate Răducule, estimările voastre vor fi mereu corecte că, vorba lu’ Gogu meu, cât USR e în floare, nici la bască nu te doare!

De unde vine încrederea asta nemărginită în milițianul de pe vremuri? Din cunoaștere, frate, din cunoaștere. Salvador îi știe familia, că avea, și încă are, casa lângă Poliție. E drept că, pe când îmbrăca uniforma statului, Salvador ăsta mai trecea din când, la o cafea, pe la Miruță ăl bătrân, unde normal, îl întâlnea și pe ministrul de astăzi, copilandru la acea vreme, căruia îi oferea câte o ciocolățică, o gumă de mestecat, un măr. Răducu, un tânăr bine crescut îi mulțumea și îl saluta cu „sărumâna, nenea Salvador”, dar asta nu înseamnă că Miruță, ajuns ministru i-a cerut expres lu’ Fritz să-l numească pe fostul milițian administrator special.

Să fim serioși, nu-i Răducu  dintre ăia care ar face una ca asta. Adică trafic de influență. La el, cinstea și corectitudinea primează. Poți să fii frate cu tata, cu mama, bunica, amanta, că nu ține. Și apoi, vorba lui: ce are sula cu Prefectura? Că numirea a făcut-o Irineu de la Economie,  (de ce nu l-or fi botezat, bă, Irinel, că ar fi fost mai simplu de ținut minte numele) nicidecum el care deține bastonul de comandant al armatei.

Bă, să știi că are dreptate. Uite, la asta nu m-am gândit. Iartă-ne, don Răducu. Mai greșim și noi că, oameni suntem, ce dracului!

Gestul său, demn de manualele de istorie ce vor fi scrise peste jumătate veac, a venit ca urmare a unui zvon conform căruia lu’ Beau Le Jean i-ar fi trecut prin cap să taie 50% din sporul ce se acordă bugetarilor care au obținut și titlul de doctor și care își desfășoară activitatea în domeniul în care și-au dat doctoratul. Eu sunt convins că dacă premierul „Taie Tot” ar fi fost și el în platou, Cristi Preda i-ar fi aruncat câteva vorbe grele în față, cu trimitere la arborele genealogic al urmașului voievozilor de Biharia. Poate că l-ar fi luat de gât și halit cu haine cu tot, ca altădată să se învețe minte și să nu mai facă una ca asta. Și pe bună dreptate: „Ce dracu’, bă, Ilie, așa de rău a ajuns țara asta, încât ne iei și din amărâtul ăsta de spor?”

Gestul lu’ Cristi Preda se vrea a fi unul scandalos. Un exemplu de conștiință intelectuală, căci, una e dacă l-ar fi făcut în semn de protest față de o decizie a PSD sau a lu’ Sorin Grindeanu, chiar și a lu’ Ciolacu, că vorba aia, „ciuma roșie” a dus țara la râpă, și alta când ajungi să te revolți împotriva unei guvernări pe care, ai susținut-o, ai ridicat-o în slăvi, ai pupat-o pe și în toate părțile, doar pentru că PSD se opunea măsurilor cerute insistent de Beau Le Jean. Mai pe scurt, înseamnă că ți-a ajuns cuțitul la os, până și ție, fan declarat al politicii lu’ Beau Le Jean. Și nu e vorba neaparat de amărâtul ăla de spor pentru doctorat, de 800 de lei net…

Dar stau și mă întreb, unde ai fost neicușoare când al nostru ca bradul de la Palatul Victoria tăia într-o veselie și pensiile oamenilor, și indemnizațiile persoanelor cu dizabilități, și normele de hrană pentru bătrâni, și sporurile celor din administrație, și aia, și ailaltă… Zău, așa, unde ai fost, nea Cristi, că nu te-am văzut la televizor să le iei apărare? Ai dreptate, la ce pensie o să ai peste ani ca fost europarlamentar, fost consilier prezidențial, fost  ce ai mai fost și vei mai fi, chiar nu se merita să-ți bați singur cuie în tălpi.

Cei care se necăjesc după fiecare eșec trebuie să înțeleagă că în Valea Domanului nu sunt create condițiile în vederea promovării în prima ligă. Și nu doar că nu sunt create, dar nici măcar nu se vrea acest lucru. Ați văzut și anul trecut când, speriată de perspectiva promovării, echipa s-a dat lovită și a depus armele. „Ce să facem noi în Liga I? Să ne chinuim să supraviețuim? Să nu ne facem de râs ca Metaluglobus?” ar zice oricare dintre boșii lu’ Metalul. „Nu mai bine stăm noi în B, chiar dacă banii sunt mai puțini, nimeni nu ne trage la răspundere că am ratat intrarea în play off?” ar răspunde și fotbaliștii aduși pe sprânceană, doar să se creeze iluzia că la Reșița sunt ambiții mari. „Băieți, numai să nu retrogradați”, asta pare a fi cuvântul de ordine al diriguitorilor fotbalului autohton.

Mentalități care nu au nimic de a face cu performanța. Cu competiția. Ce se întâmplă la clubul din Valea Domanului îmi amintește de o lozincă  de dinainte de ’89: „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim.” Toată lumea știe că echipa e ca porumbelul păcii care ciugulește din palma generoasă a primăriei. Bani publici aruncați pe apa sâmbetei. Pe jucători nemotivați, pe un antrenor care a găsit un loc călduț la Reșița și care nu va fi niciodată tras la răspundere pentru „performanțele” echipei, pe un președinte de club care mai mult de atât nu va putea niciodată. Oamenii ăștia nu se vor cere niciodată afară de la echipă, din club. Nici măcar nu-și vor cere vreodată iertare în public pentru lipsa lor de rezultate. Și asta, în timp ce fanii se necăjesc și se ceartă între ei.

La fiecare meci jucat acasă, tribunele sunt goale, triste și dezamăgite. Ca să mai fie cum a fost odată, va trebui să curgă multă apă pe Bârzava. Până atunci, microbiștii vor trăi din amintirile altor vremuri când în Valea Domanului antrena Reinhardt, Părintele Sdrobiș, Mircea Chivu și făceau spectacol Lakatoș, Beldeanu, Florea, Piticu Atodiresei, Dudu Georgescu, Doană, la fel cum reșițeanul onest este bântuit de nostalgia locomotivelor, turbinelor și a motoarelor navale fabricate la UCMR din care astăzi a rămas doar stema de pe Dealul Golului.