N-am apucat să întreb ce și cum, că mi-a luat-o înainte:

– Bă, nene, (că așa-mi zice el, deși suntem leat) ce s-a întâmplat, dom’le cu primarul Caransebeșului?

M-a luat ca din oală.

– Ce să se întâmple, că nu știu nimic în afară de faptul că vara asta mai mult a fost în concediu decât la lucru. Dar de ce întrebi?

 A urmat o pauză de mi-a stat inima în loc.

– Păi tălică n-ai văzut postările de pe pagina de Facebook?

Cu asta chiar mă-abăgat în ceață. Altă treabă n-am decât să mă uit la postările lui Borcean? Ce dracu’, domnule. Un om cu scaun la cap nu se ocupă cu prostii din astea.

– Ce postări, Gogule?

– Alea cu vizitele pe șantiere, cică să inspecteze calitatea lucrărilor la școlile din oraș. În pantaloni scurți, tuns proaspăt, cu freză pe dreapta, și ochelari de soare, de-ai fi zis că era de la inspectorul Pro.

– Cine, mă, Felix?

– Da, mă. Ce te miri?

– Mă mir că, Felix nu-i din categoria primarilor care se omoară cu lucru. El e mai mult cu „lasă-mă să te las.”

I-am ridicat mingea la fileu lui Gogu:

– De fapt, și eu m-am mirat. În loc să stea în birou pe căldurile astea sau să meargă la o terasă să se răcorească cu apă plată de la frigider, umbla teleleu pe șantiere. Că în afară de el, schelele și materialele de construcții, bătea vântul pe unde o mers. Mint, era și ăla care îi făcea poze să le posteze pe Facebook, în rest, pauză.

– Să-i fie de bine, Gogule. I-o fi venit și lui mintea la cap, ce aș putea să zic altceva?

– Nene, nu-i chiar așa. Că ceva, ceva s-o întâmplat, că n-o putut dintr-o dată să dea hărnicia în el. Adică, opt ani ai tras mâța de coadă și dintr-o dată, într-o singură zi, vizitezi șase șantiere.

Bă, să știi că Gogu nu e cum îl cred unii. Cel puțin în cazul primarului care este primar al Caransebeșului. „Felix, tată, nu te mai prosti și ia în seamă vorbele lu’ nen-tu Gogu. Nu mai ieși din birou pe căldurile astea. Nu de alta, dar să nu faci, tată, insolație, să dai în alte belele. Du-te și răcorește-te la ștrand, la terasele din Pipirig, dar nu te mai expune la razele solare. Dă-le în colo de inspecții pe șantiere, cum ai putut fără ele în opt ani, tot la fel vei putea și de acum încolo. Hai, pa, și mare grijă”

Arde-i, Nelule, arde-i,  o dată, de două ori, de o sută de ori, până când vor înțelege că Reșița, indiferent cum o privesc unii, nu e un sat fără câini în care fiecare face cum i se scoală. Nu cred că „afară” procedează la fel. Și nu pentru că pe acolo nemții sau englezii au două perechi dolofane de ouțe, ci mai de grabă de teama legii. Ăia nu stau de vorbă cu tine. Nu se trag de șireturi cu cetățenii. Ai greșit, ai plătit. Niciunui polițist de-al lor nu i-ar trece prin cap să șteargă amenda contravențională din calculator, cum se întâmplă la noi.

Cu bune, cu rele, cu părțile ei frumoase sau mai puțin frumoase, Reșița este a noastră și ne mândrim cu ea, la fel cum ne lăudam, odinioară, cu furnalele Cetății de Foc. Cei care nu înțeleg lucrul acesta, trebuie arși la buzunar ori de câte ori le este lene să traverseze bulevardul la trecerea de pietoni. Și nu este vorba doar de cei care își bat joc de munca femeilor de la spații verzi, ci și de cei care aruncă chiștoacele, flegma și mucii pe trotuare.

Dar pentru asta, cineva trebuie să-i prindă asupra faptului. Să-i avertizeze, apoi să-i amendeze dacă nu vor înțelege că trăiesc între oameni, nu în pădure.  Așa că, Nelule, scoate-ți din birouri polițiștii locali, da-le chitanțierul cu amenzi și pune-i să patruleze de-a lungul bulevardului. Per pedes, nu cu mașina sau autobuzul. În felul ăsta împuști doi iepuri dintr-o dată: îți faci planul la amenzi și scoți untul din polițiștii ăstia ai primăriei care, la nici 45 de ani, au făcut gușă, burtă și cur mare. Și nu de la patrulat pe jos, ci de la jocurile pe calculator din birouri.

Deocamdată, a intrat doar într-o fotografie de grup masiv de tovarăși care s-au pus în slujba județului și a țării. Atât s-a putut. Dar nu e fotografie obișnuită, ci una care face cât o sută, două, trei, sau, fie cum vreți dumneavoastră, o mie de cuvinte. E adevărat, și în poza aia postată pe Facebook nu e chiar OK, fiind poziționat în spatele granzilor din PSD, cum ar zice „spaniolul” Gică Craioveanu. Probabil că cineva i-a avertizat dinainte pe cei pregătiți să facă poza de grup: „Bă, comanda la mine. Nu vă înghesuiți toți în față, ci în funcție de valoarea, autoritatea și respectul de care credeți că vă bucurați în partid. Să nu ne trezim cu Luca (Mălăiescu), dau un exemplu, în spate și cu alții în primul rând!”

Altfel, nu se explică cum pe Felix cel vopsit în roșu îl găsim în rândul doi, iar pe Lăiță (Lăiță, bă, ăla care în iarnă se înscrisese în AUR și îi pupa mâna lu’ Jorjelu, că-i promisese că o să-l facă parlamentar și acu’ e în PSD), în rândul din față. „Bă, decât deloc, e bine și atât”, ar fi zis Felix, mereu mulțumit când e la o bere la una din terasele Pipirigului la care trage seara obosit și, de la care, pleacă și mai obosit.

Lasă, Felix, nu fii trist. Nu funcțiile te-au făcut pe tine și nici răutățile astea nu te doboară deși, între noi fie vorba, puțini știu câtă tristețe și durere zac în tălică. Ce rău e că te-ai dus la PSD ca să-ți fie mai bine? Rău e te-au pus să stai în rândul doi. Că aș fi înțeles dacă se lua după înălțime: ai mici în față, gen primarul Oraviței, cei înalți și arătoși, în spate. Dar așa… Te-au pus acolo să fii și tu la număr, să nu zici că nu te-ai ancorat În sinergia faptelor, fără a eluda meandrele concretului.” Sinergie, sinergie, cum zicea Iliescu la revoluție, doar că unii nu vor înțelege sensul adevărat al sintagmei și vor arăta cu deștu’: „Uite-l, bă, și pe Felixu nostru. Cine a fost și cine a ajuns”!

Nu-i lua în seamă, felix. Fă-te că lucrezi și punctează la partea artistică: freza pe partea dreaptă și joc de glesne, de țap viguros. Fă așa, că-i prinzi tu la cotitură și o să le-o tragi când le-o fi lumea mai dragă. Așa cum le-ai tras-o liberalilor, de-ți roagă de sănătate și acum. Și încă ceva: ca să-ți treacă supărarea, cheam-o la tine pe directoarea ta de la Casa de Cultura, Stana de la Rusca, să ți-o zică pe aia: „Valoarea mea, valoarea mea, nu o are nimenea” Și cu maneaua asta, cu siguranță le închizi gura la toți.

Și după ce i-a explicat și alte chestii legate de trecutul său de fotbalist, Bunelu i-a spus lui Batistuță, consultantul literar al cărții ce stă să apară: „Un ostaș în slujba țării” :

– Rareș, eu mă gândeam să schimbăm titlul cărții, că nu se prea potrivește cu ce am făcut  în viață.

Batistuță, politician cu ștaif de Bruxelles, a sărit imediat de cur în sus:

– Nu înțeleg. Ce nu-ți convine? Nu asta ai făcut toată viața, să-ți aperi patria cu arma în mână? Nu mereu ai fost în prima linie?

– Așa e.

– Și atunci, ce vrei? Cum să schimbăm titlul când a ajuns la tipar? După ce i-am făcut reclamă de două milioane de lei, vrei să-i schimbăm titlul? Tu te auzi ce spui? Ce nu-ți convine, generale?

Bunelu, calm. Chiar peste măsură de calm.

– Nu te enerva, Rareș.

– Cum să nu mă enervez, dom’le,  când vii cu prostii de astea la ora la care tot omul se uită la fotbal.

Urmează clipe de tăcere, apoi din nou vocea lui Rareș:

– Deci, care e problema cu titlul ăsta?

– Mă, copile, nu te mai enerva, și acultă-mă cu atenție. În titlu se spune că am fost, sau sunt, nu mai contează, ostaș în slujba țării.

– Și nu e așa?

– Nu prea e așa, bă, Rareș că eu nu am fost ostaș doar și în slujba țării mele, ci și în cea a altor țări, precum Irakul, Afganistanul s.a.m.d.

– Și cum ai fi vrut să sune titlul: „Un ostaș în slujba planetei?

– Păi cine citește cartea asta o să zică: „Uită-te, bă, și la fraierul ăsta. O scos o carte pe banii noștri și se laudă cu ea”. Și pe bună dreptate, că ei nu au de unde să știe  că eu am fost declarat erou în luptele de la Nassiriya, această Posadă a biruinței noastre în bătălia dusă împotriva lui Carol Robert de Anjou. Și nu e corect să nu se știe lucru ăsta.

– Nea, Nicule, tălică nu înțelegi că nu avem cum să schimbăm titlul? Cartea e în drum spre tipar. Stai liniștit, va fi un bestseller. Sandra Brown și Mircea Cărturescu sunt pistol cu apă.  Se va vinde ca pita caldă. Va știi tot poporul cine a fost generalul Ciucă. Toată UE. Doamna Ursul va veni personal la lansare. Cu tot staff-ul ei. Iar încasările, care vor fi mult peste cheltuielile cu promovarea, le vom direcționa spre actele de caritate. Așa că, lasă dracului titlul cum e acuma și culcă-te, nu te mai gândi la prostii.

Nea Bunelu  a mulțumit și a promis că așa va face.

Un minut mai târziu, sună din nou telefonul la Batistuță în living.

– Alo, Rareș?

– Ce mai vrei, nea Nicule?

– Rareș, puiule, nu te supăra că te deranjez din nou, dar mi-am amintit unde am mai văzut titlul ăsta cu un ostaș în slujba țării.

– Unde, bre?

– Într-un film de arhivă, postat pe Youtube, într-o unitate militară de pe vremea tinereții mele.

– Și ce-i cu asta, nea Nicule?

– Păi mai bine ar fi să-l schimbăm, ca să nu mă acuze Marcelu de plagiat. Că la cât de supărat e pe mine, abia așteaptă să mi-o tragă…

Deci, plec de acasă, îndreptându-mă spre supermarketul francez de cartier. Supermarket serios care își respectă cumpărătorii și ține la blazonul său european. Când să ajung acolo, mă oprește o tanti să-mi spună că aparatul este defect. Zic: „Și acum o săptămână, tot așa era!” „Și ieri, și alaltăieri. Așa e cu franțujii ăștia. Cât timp ține olimpiada, grija lor de aparatele astea.”, încearcă să-mi explice femeia. Nu mă las, în sensul că nu fac cale întoarsă. Mă îndrept spre un alt supermarket. De data aceasta către unul nemțesc, cu ștaif și cu reclamă săptămânală  la televizor.

Traversez jumătate din cartier. Oamenii, îmbrăcați ca de sărbătoare, merg la biserică, că de aia e duminică, numai eu mă duc să-mi îndeplinesc datoria de cetățean onest și responsabil ce sunt. Spre bucuria mea, pe drum întâlnesc și alte două persoane  cu saci în spinare. Cot la cot cu mine, un el și o ea, urmași ai celor ce pe vremuri dădeau deșteptarea în cartier cu al lor mesaj înduioșător și la fel de patriotic: „sticle și borcane, cumpărăm!” Unii trecători (nu toți, e adevărat) ne privesc cu milă: „Uite săracii  unde au ajuns: să vândă sticle să-și poate cumpăra o pită. Aici ne-au adus PSD și PNL.” Ceea ce nu e deloc așa, că de „vină” pentru asta e UE și normele ei de aplicare. Alții, cetățeni mai cu dare de mână, zâmbesc ironic: „Pentru 10-15 lei nu se merită să te plimbi cu sacul plin de sticle prin oraș.” Așa e, frate, dar ce să-i faci, nu toți suntem ca voi, să ne doară la bască de ce spune Frau Ursula von der Leien.

La punctul de colectare al supermarketului nemțesc, cu două aparate, lume ca pe vremuri la un concert susținut de Nicoleta Voica și Petrică Moise la Polivalentă. Cetățenii ca cetățenii, dar să fi văzut câți saci și sacoșe erau așezate claie peste grămadă.  După vreun sfert de oră de așteptare, aparatele cedează. Amândouă, de parcă ar fi fost vorbite. Și stăm, și așteptăm să vină careva să deblocheze  situația. Unii deștepți stiu ce s-a întâmplat, cine e de vină, căci și aici e o șmecherie când bagi sticla în aparat. Vorbe de duh (ce dacă era duminica?), nervi, socoteli, vociferări ca la fotbal.

În sfârșit, după alte 10 minute de chibițat, aparatele o iau din nou din loc, lucru salutat ca la marcarea unui gol de către Ianis Hagi. Număr oamenii din fața mea, însă mai bine ar fi fost să număr sacii. Îmi fac curaj, butonez telefonul și „ura”, ajung la rând când, surprise, aparatele mă anunță că: „serviciu e temporar suspendat” și că, pentru operativitate, să sun la „asistență. ” Cedez și râd ca proasta în târg: De unde dracu să scot eu asistența asta?” Nu tu număr de telefon, nu tu săgeată care să-mi indice locul unde aș putea găsi „asistența”, nu tu instrucțiuni practice. Și iar trec minute bune, de nervi, de vorbe de duh, despre Ciolacu și Ciucă (aici  e chiar aiurea să-i învinovățești cu ceva pe cei doi).

Până la urmă, apare „asistența”, care golește tomberoanele pline ochi, și aparatele duduie din nou. Mă uit la ceas, am pierdut mai bine de o oră din duminica lăsată de Dumnezeu pentru odihnă și mă întreb dacă s-a meritat efortul meu. Mă uit la bonul ce mi l-a eliberat aparatul și îmi zic: „Da, a meritat, cu banii de pe sticle îmi voi cumpăra 100 de grame de salam (din ăla mai ieftin), două roșii și o lămâie să-m fac citronadă acasă.”  Puțin, veți spune, dar eu sunt fericit că am făcut o faptă bună de care sunt mândru, că mi-am făcut datoria față de natură, țară, popor și, mai ales, față de UE și doamna Ursula!

Alde Ciucă și Marcelu de la Buzău sunt super crizați, ba chiar speriați de-a binelea. De trei zile nu mai au somn, nu mai pun gura pe mâncare, ci doar beau apă cu paiu’ , și asta doar de teamă să nu se deshidrateze pe căldurile astea. Au uitat și de rivalitate, și de faptul că până mai ieri se certaseră pe probleme esențiale pentru țară și popor, probleme care, eminamente, vizează bunăstarea, noastră a cetățenilor din categoria „proști, da’ mulți!”

– Ce ne facem nea Nicule? Ne pică Bursa. Începe campania și rămânem fără sondaje. Și fără sondaje suntem fiii ploii. Ca și inexistenți.

– Nu știu, Marcelu, nu știu. Că și eu m-am întrebat aproximativ același lucru. Noi ca noi, dar voi chiar că ați belit-o rău de tot că, recunoaște, una, două, Pieleanu era în sediul vostru, la șpriț.

– Lasă-l tu pe Pieleanu, mai bine gândește-te că și voi sunteți în aceeași situație. Contracte semnate pe bani grei, să dați bine la alegători. Bine, banii nu-s  din buzunarul tău, dar orișicât.  

– Să vezi acum, Marcelule, ce-o să vă mai scadă procentele în sondaje, mamă, mamă.

– Mu mai cobi atât nea Nicule. Mai bine gândește-te  cum s-o scoatem la capăt.

– Știi ce cred eu, Marcelu? Că la mijloc e mâna lu’ Jorjelu și a lu’ Șoșoacă. Că se apropie alegerile și au tot interesul ca noi doi să ieșim rău în sondaje.

– Bă, nea Nicule, și eu m-am gândit la asta. Ba chiar la mai mult. La o conspirație generală sau ceva în genul ăsta.

– Ai dreptate, Marcelu. Că de ce, bă, o apărut scandalul ăsta cu Bulai și Pieleanu, taman acum înaintea alegerilor când ai mai mare nevoie de sondaje? Că ce s-a întâmplat la SNSPA nu e de ieri, de azi.  Zece ani, poate și mai bine, toți au tăcut mâlc și dintr-o dată ăștia doi sunt… Nici nu știu cum să le spun.

– Păi, vezi, nea Nicule, ce-ți spuneam eu. Dracu’ și-a băgat coada chiar acum, înainte de alegeri. Și noi am picat ca fraierii la mijloc. Și cu banii dați, și cu procente în sondaje, de tot rahatul.

La o zi după convorbirea de mai sus, Cholo de Buzău l-a sunat pe Bunelu Ciucă: „Stai liniștit, am vorbit cu Pieleanu care mă asigură că totul e sub control și chiar dacă se întâmplă ceva, vorbește el cu unul de-al lui să ne rezolve pe amândoi în sondaje!”

 Asta se întâmpla într-un weekend, sâmbătă dimineața, pe la 10, 10 și un pic. S-au ignorat ei cât s-au ignorat, dar până la urmă tot au dat nas în nas. „

– Hai noroc!

– Hai noroc!

– Ce faci, nea Nicule în piață?

– M-a trimisă fomeia să-i cumpăr roșii. Roșii subvenționate prin Programul Tomata 2024. Și am mai luat și niște spanac, că tare îmi place cu ochiuri de ouă.

– Ce coincidența dracului, bă nea Nicule. Și pe mine m-o trimis prietena mea să cumpăr  tot roșii subvenționate prin același program.

– Păi, bă, Marcelu, tu îți ții prietena la cratiță? Că vorba aia, de tinerică e tinerică și dacă nu  se distrează acu’, atunci când?

Văzând unde bate, Cholo i-o dat peste nas

– Ca să ți-o spun pe-a dreaptă, nea Nicule, tinerică, tinerică dar e gospodină de primă clasă. Gătește, șterge praful, dă cu aspiratorul…

După schimbul ăsta de amabilități, Ciucă dă să plece. Cholo îl prinde de mână:

– Unde te grăbești, bre?

– Mă grăbesc că la fără un sfert vine tramvaiul și mă așteaptă a mea acasă cu roșiile, cu brânza, că am cumpărat și o bucată de brânză de la un sibian care îl cunoaște bine pe Iohann. Nu numai că e bună, dar îmi face și un discount de 15 lei la kilogram, cică, în respect față de viitorul președinte.

Marcelu l-a privit amuzat:

– Mă facă să râd, nea Nicule. Păi te bagă în buzunar până și Jorjelu și fata aia de la USR, Elena, Elena… și nu mai știu cum o cheamă, ca să nu mai vorbesc de mine, și tălică te și vezi președinte! 

– Ciucă, pregătind abonamentul de tramvai:

– Mă bagă, nu mă bagă, n-am încotro. Că dacă nu mi-aș fi anunțat candidatura m-ar fi durut la bască, dar așa… În schimb, tu ai fost băiat isteț, ai stat cuminte în banca ta.

Cholo zâmbind:

– E chestie de strategie, nea Nicule. De strategie politică.

– Așa, e, Marcelu, tu nu ai nici doctorat ca mine, ca să te acuze lumea de plagiat, și nici postere cu „Un soldat și un poștaș în slujba țării” ca să râdă până și copiii de mine, dar nici nu te-ai luptat în Irak, Afganistan, Kârghistan și Absurdistan, și cu toate astea ești favorit.

A sosit tramvaiul, Ciucă s-a urcat în el, a ajuns acasă și s-a ambiționat ca un oltean get-beget ce e: „Ce dracului, bă, Batistuță, dacă Marcelu covrigarul poate, eu de ce nu aș putea? Că vorba aia, doar n-oș fi eu mai prost decât el.”, i-ar fi spus lui Rareș Bogdan. Apoi s-a pus pe treabă, pe ridicat haltere, pe vitamine, pe slăbit. Trei săptămâni mai târziu, după modelul carului de la Caracal, răsturnare de situație într-un sondaj CURS. De pe locul patru/cinci, Ciuca a săltat tocmai pe poziția a doua, cea de baraj în finala pentru Cotroceni. Bine, tot departe de Marcelu, dar asta nu-l sperie. Dimpotrivă, căci i s-a aprins beculețul. L-a chemat la el pe Batistuță și i-a zis: „Rareș, tată, fă ce știi și comandă din trei în trei săptămâni, la ăia de la CURS, un sondaj ca și ăsta. Ba chiar și mai des, până îl întrec pe Marcelu.”

După care iar s-a apucat de tras la fiare, să fie cool în ziua alegerilor.

Când în urmă cu trei ani s-a rugat de el să vină la Caransebeș, să scoată spitalul municipal din rahat, Felix și-a frecat mâinile fericit, convins că l-a prins pe Dumnezeu de picior. La trei ani distanță, Dumbravă a pus spitalul pe linia de plutire, ștergând datoriile istorice. Până și Vanghelie, cel de greu de cap și expert în almanahe, ar fi înțeles că unui astfel de om nu trebuie să-i treci prin față, darămite să-i arăți cine ești tu. Mai ales că firma la care era acționar Dumbravă deschisese prima firmă clinică privată din județul Argeș, introdusese primul RMN privat din acest județ, iar el a fost manager de proiect al Spitalului Mioveni, primul spital de stat construit de la zero în România după 1990. Nu știu ce a înțeles Felix  din toată tărășenia asta, cert este faptul că a renunțat la găina cu ouăle de aur, pe guguștiucii care îi ciugulesc  din palmă.

Adrian Dumbravă venise cu intenția să construiască un spital nou, după modelul celui din Argeș. La Mioveni s-a putut, la Caransebeș, ba. Și nu din cauza lui. Când a simțit că nu mai avea cu cine să comunice, a spus STOP. Cu regrete, dar și cu satisfacția că lasă ceva în urma lui: un spital fără datorii, statuia lui Eminescu, actele de caritate, manifestările culturale la care a fost părtaș cu sufletul, dar și cu partea materială. Începând de astăzi, Adrian Dumbravă este managerul Spitalului Județean de Urgență Argeș, ca o recunoaștere a meritelor sale în acest domeniu. La Pitești e bun, la Caransebeș, nu. Oare de ce, Felix?

Și încă ceva, don primar, pasionat de guguștiuci: Ce te vei face la iarnă, că nu o să mai fie Adrian Dumbravă să-ți umple sala Casei de Cultură cu spectatori la concertele de Crăciun organizate și susținute de el? Nu-ți faci griji? A, vorbești cu Stana Stepanescu, directoarea de la Casa de Cultură, să țină un concert de manele? Minunat. În fața primăriei? Super! O să cânte și Armin Nicoară? Mișto, Felix, mișto!

S-a scărpinat ca un adevărat oltean ce este și mi-a răspuns:

– Să ne mai spună cum o mai duce cu viața de când e rege, cum se mai simte că în urmă cu un an se auzise că ar fi fost bolnav rău. Că i-or repetat analizele de nu știu câte ori, doar, doar or ieși bune.

L-am privit zâmbind:

– Bă, Gogule, de ce ești tu copil? Cum să fi ieșit bune, din moment ce ele erau proaste?

Răspunsul a venit imediat:

– Ei, cum? N-ai mai văzut din astea, să greșească și laboratorul?

– Nu am auzit!

– Chiar eu am pățit-o. Când i-am arătat rezultatele de la analizele făcute la un laborator din oraș, doctorul mi-a zis că, după alea, ai mei ar fi trebuit să-mi facă parastas de un an.

– Așa, și?

– M-o internat în spital, mi-o luat sânge din nou și până să vină rezultatele, era să mor de adevăratelea.

– Cum adică?

– Uite așa. Mi-o scris trei rețete de medicamente, cât trei cearceafuri, care nu se găseau la farmacia spitalului, ci la una din oraș pe care o administra soacra lui. La aia găseai de toate, dar pe banii mei. Și ce medicamente, nană: aspirină, algocalmin, paracetamol, două feluri de vitamine, un sirop de tușe, bașca tifon și pansamente antiseptice.

– Și n-ai murit…

– N-am murit, bă, că am avut norocul că tocmai îmi intrase pensia pe card că altfel dădeam colțul…

– Și ce legătură are asta cu Charles?

Gogu, mirat că nu înțelesesem nimic:

– Are, bă, nană, cum să n-aibă. Că de când am auzit că nu i-or ieșit analizele bune, m-am tot gândit să nu fi pățit și el ca mine. Cu laboratorul, zic. Să nu se lase, să încerce și în alte părți. Și să nu se uite la bani, că costă mult. Că dacă pariază la cursele de cai sau de ogari, se rezolvă cu banii și nu trebuie să ceară la copii sau nurori. Eu așa zic.

Așa ceva nu se mai văzuse în România. Televiziunile transmiteau non-stop, în direct, imagini de la Cluj, cu Caritasul lui Stoica. Oamenii nu se mai trezeau din visare, nu se mai temeau că vor pierde locul de muncă. Capitalismul nu mai părea sperietoarea de până atunci. Multora, banul le-a luat mințile. Și-au vândut oile, caprele, porcii, vacile, casele și ce-or mai fi având. Mii, sute de mii, dacă nu milioane de oameni amăgiți de iluzia îmbogățirii peste noapte. Unii au apucat să încaseze „lozul câștigător”, însă majoritatea s-a ales cu cea mai lungă din trei. Într-o noapte, televiziunile și ziarele și-au luat banii pe publicitate, iar unul mare, complice la escrocheria de la Cluj, a decretat: „Gata cu prosteala. C’est fini la comedie.” Caritasul lu’ Stoica a tras obloanele și au rămas oameni disperați, mai săraci decât fuseseră și care recunoșteau cu nonșalanță: „Bine ne-or făcut, bă, dacă am fost tâmpiți să credem în așa ceva. Cine o mai face ca noi, ca noi să pățească.”

Și am crezut că ne-am lecuit de așa ceva. Că după atâția ani de umblat prin Europa și lumea largă, ne-a venit mintea la cap. Pe dracu. Românul nu se vindecă cu una, cu două. Pune botu’ la toate prostiile pe care i le servesc alții. Altfel nu se explică cum, după 30 de ani de la Caritas vine Jorjelu de la AUR și  îi promite locuințe la 30.000 de euro bucata. Asta în cazul în care va ajunge președinte în locul lu’ Iohann. Nu doar la Coțofenii din Dos, Buriluța sau Ciochiuța, ci și la Constanța, Cluj sau București. Ca să nu fie discriminare, nu de alta. La munte, cu vedere la mare, și la Mamaia, cu fața spre Bucegi. 30.000 de euro, cu pământul și utilitățile statului (că măcar atât să facă și statul pentru noi-fir-ar mama lui a dracului.) Și ca să nu-și audă vorbe mâine poimâine, Jorjelu încheie contracte în parte cu fiecare doritor, obligându-se să demisioneze după cel mult șapte luni de la preluarea mandatului, în cazul în care nu va demara proiectul imobiliar. Asta după modelul lu’ Batistuță, cel cu desființarea pensiilor speciale.

Și din nou românii pun botul grupa mare, urmând sloganul: „Azi în Timișoara, mâine în toată țara.” Că la orice m-aș fi așteptat, dar niciodată n-aș fi crezut că Timișoara ar putea fi un exemplu de bune practici în acest sens pentru Țăndărei, Băicoi și Afumați, spre bucuria lu’ Jorjelu. Că, vorba aia: „Banatu-i fruncea.” Sau poate că a fost cândva și între timp a rămas doar făloșenia…

Și ca schimbarea de look să fie completă, spre seară, și-a cumpărat dintr-un magazin select un compleu adolescentin, cu fustița de două palme, despicată în față, ca la echipamentul de tenis a lu’ Simona Halep, și o bluziță suficient de îndrăzneață, să i se vadă buricul. Într-un final, a trecut pe la raionul cu încălțăminte, de unde a plecat cu o pereche de sandale, joase, în două curele late, asortate la culoarea, deschisă, a compleului, și pe la cele cu pălării de damă de vară și poșete. A doua zi, scandalul cât casa în presa de mondenități: „Băh, baiatule, tu ești întreg la cap? Cum să te prezinți, băh, așa la școală de parcă ai fi din desenele cu Muppets? Băh, te-ai uitat în oglindă când ai plecat de casă? Te-ai uitat? Și dacă te-ai uitat, îți place ce ai văzut?”

V-ați prins. Ea nu era el, ci un el care se vrea o „ea.” Mare scofală. Câți nu sunt de ăștia în ziua de astăzi. Ne-am obișnuit atât de mult, încât chiar nu ne mai surprinde. Da, dar nu și în cazul în care el sau ea, sunt un lector, doctor pe deasupra, la Universitatea București. „Unde e multă carte e și și multă prostie”, ar fi zis portarul când a dat nas în nas cu responsabilul de educația studenților. „Da’, de ce zici, bă, una ca asta?” „De aia”, ar fi răspuns boactărul care, în prostul obicei al credinței străbune, mai trece din când în când pe la biserică. „Bă, dacă femeile poartă pantaloni, bărbații de ce nu ar purta fustițe și chiloței tanga? De unde discriminarea asta?” Că și asta e drept, de ce femeia are dreptul, iar bărbatul, nu?

Boacter, boacter, dar de loc prost, cu facultatea la zi, făcută pe bune, a răspuns: „Bre, s-a întors lumea cu curu-n sus și nu că ar fi de rău, ci că nu e bine să ne lepădăm de nădragii noștri, să îmbrăcăm fustițele fetițelor. Că cum ar fi să-i vedem pe alde Ciolacu și Ciucă venind în rochițe și fustițe la ședințele de guvern? Bine, la Ciucă fustița să fie peste genunchi că are picioare mai groase și dă urât la televizor, iar la Ciolacu, ras bine părul de pe picioare. Părerea mea!”

Responsabilul cu educația studenților l-a privit cu îngăduință, fraternitate și egalitate de șanse, spunându-și în sinea lui: „Niște țărani”, în timp ce se îndrepta țanțoș, ca un cocoș, spre locul de întâlnire cu puichițele, pardon, viitorii studenți.

Da, „Niște țărani”. Și mai avem pretenția să-i ajungem din urmă pe olandezi…