Puzderie de turcaleți, care călare, care pe jos, mărșăluind într-o demonstrație de forță, nemaivăzută până atunci pe meleagurile moldave, de la bucătari, ospătari, grăjdari și eunuci, până la temuții ieniceri și spahii. Dar, exact ca în Scrisoarea a III-a a lu’ Eminescu al nostru, moldovenilor li s-a fâlfâit de dușmani și nu s-au temut o clipă de ei căci, așa cum consemna cronicarul în letopiseț, de partea lor au avut râul, ramul și iubirea de moșie. Ba, chiar și vântul, care începuse să sufle cu putere chiar atunci, în ziua aceea de vineri, 10 ianuarie, zi în care moldovenii postiseră și se rugaseră dimineața în biserică să termine repede și cu bine bătălia ca să aibă un weekend liniștit.

Calm, fără să-și piardă cumpătul, Ștefan cel Mare și Sfânt, i-a convocat pe cei mai destoinici generali ai săi, întrebându-i ce este făcut când a aflat că raportul de forțe era de 1 la 5 în favoare stră, stră, străbunicilor lu’ Ercep Erdogan și Fatih Terim, cel de la Galatasaray. „Luptăm, Măria Ta, asta facem. Chiar dacă raportul ăsta are o marjă de eroare de plus, minus 3 la sută, tot ne vom da viața pentru țară și popor și al său conducător. Adică, pentru tălică”

Zis și făcut, moldovenii au luptat ca niște lei paralei, după cum aveau ei să se laude peste veacuri, deși nu văzuseră în viața lor un asemenea animal de safari. I-au atras pe otomani mai la deal de Vaslui,  într-o vale mlăștinoasă și urât mirositoare, de la gropile neconforme cu gunoaie menajere,  și au început să-i căsăpească ca pe hoții de cai. Pe unii i-a făcut șnițele de la atâtea lovituri cu parul și ciocanul, iar pe alții i-a tocat mărunt, mărunt, ca pentru pârjoale moldovenești. Nechezau caii, croncăneau ciorile, chirăiau otomanii, mlaștina aia se făcuse roșie de la atâta sânge vărsat, iar cerul se înnegrise de la corbii pregătiți de festin. Pe scurt, turcaleții au luat bătaie la curul gol și puțin a lipsit ca însuși Suleiman Pașa să fie luat prizonier și prezentat ca trofeu de război în cetatea de scaun a lu’ Ștefan cel Mare.

550 de ani mai târziu, istoria se repetă. Cu o singură observație, nu mai e vorba de invazia urmașilor lu’ Suleiman Pașa, ci de un atac cu o dronă rusească. Război modern. O dronă care a survolat Dobrogea, apoi județele Tulcea și Galați. Armata a trimis două avioane de luptă în urmărirea ei. Drona, când apărea, când dispărea de pe radare. Piloții și-au dat seama că era blândă, inofensivă, că nu venise să ne facă pagube ca-n Ucraina, ci doar să observe dacă fermierii au terminat arăturile și însămânțările de toamnă, și au lăsat-o în pace. Și bine au făcut, că dacă trăgeau cu tunul sau lansau vreo rachetă, cine știe ce nenorocire se mai întâmpla. Că vorba lu’ Ionuț Moșteanu, primul soldat neinstruit din istoria țării pus să conducă Armata:  „Nu putem să tragem fără să ne gândim la consecințe.” Ai dreptate, mon cher, când ți-o mai făta mintea, să ne dai și nouă un pui!

Până la urmă, drona s-a lovit de crengile unui corcoduș din gospodăria lui moș Gheorghe, un țăran autentic care a povestit cu lux de amănunte prin ce trecut în dimineața de marți: „Stăteam pe tronul privatei tradiționale din fundul grădinii butonând iPhon-ul 17 când, deodată am auzit un vuiet prelung, urmat de o bufnitură scurtă, dar zgomotoasă. Am sărit ca ars de pe tron și am ieșit repede din privată cu izmenele în vine. La doi pași de mine, un fel de lighean șifonat rău de tot, care piuia și pâlpâia slab. Sincer, mă așteptam ca de sub el să-și scoată capul omuleții verzi, dar nimic. Eu m-am uitat la dânsul, dânsul la mine, și la un moment dat mi s-a părut că a încercat să se ridice, așa că am luat un par și l-am pălit până când a amuțit. Apoi l-am sunat pe don primar, dânsul mai departe. Așa am aflat că arătarea aia care îmi violase mie proprietatea nu era  OZN, ci dronă. Seara m-a sunat don ministru Ionuț și m-a felicitat, spunându-mi că făcusem treabă bună. Ba chiar foarte bună, cât două avioane de luptă la un loc.

Puțini își mai amintesc de acele vremuri. De îndemnurile considerate  responsabile și patriotice. Poate că așa era pe atunci, când România avea și fabrici, avea și uzine. La tot pasul te împiedicai măcar de o fabrică de conserve de legume și pește sau de confecții. De una de îmbuteliat suc (celebrul Cico) ori de confecționat galoșii din cauciuc. Să nu mai vorbim de zecile, de fabrici și uzine de prelucrat fierul, de fabricat locomotive, trenuri, mașini, avioane,  de sutele de mine, unele ajunse până la noi pe filiera dacilor. E de înțeles de ce lozinca respectivă a făcut istorie în epoca de aur în care ni se inoculase un alt slogan, cel cu „uzina noastră, casa noastră.”

Astăzi, la ce ar mai fi bună o astfel de lozincă? Că vorba aia, fabricile de legume, pește și galoși din cauciuc au dispărut, cele de îmbuteliat Brifcor nu mai există nici ele, ca să nu mai vorbim de minele de aur, fier, argint, cupru și cărbune ori de cele de fabricat vapoare și locomotive. Nu mai există nici măcar ambiția de a construi capitalismul, așa cum scrie la carte, și nici dorința de a ne întoarce în timp într-o lume în care, pentru o bună bucată de vreme, „adidașii de porc” și ghearele de pui „frații Petreuș” reprezentau simbolul fericirii și bunăstării.

PSD are dreptate și nu prea. Uită că în urmă cu șapte-opt luni, funcțiile astea de care vorbește se împărțeau frățește la doi. Între PSD și PNL: una mie, una ție, două mie, două ție… Să nu se supere nimeni. Astăzi, se împart la patru. Ia și UDMR ceva, ia și PSD, ia și PNL. Oamenii lu’ Grindeanu au impresia că ai lu’ Fritz iau mai mult decât ei. Că sunt mai tupeiști. Mai fomiști, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Cu președinte ridicat din mijlocul lor, ar fi și păcat să nu fie așa.

Pe de altă parte, useriștii sunt încă la început de drum. Încă nu au apucat să dea loviturile alea răsunătoare, cu amante, verișoare și cumetre în posturi cheie.  Că dacă mă uit la ce numiri pe funcții au făcut, mă apucă râsul. De exemplu, soția ministrului Economiei, Miruța, a fost numită coordonatoare a ambultoriului Spitalului Județean și de Urgență Tg. Jiu. Să vă fie bine înțeles, fără nicio legătură cu funcția soțului. Că până n-a citit în ziar, domnul Radu nici n-a știut de o astfel de numire. Vorba dânsului: „Dom’le, eu nu am niciun amestec, soția mea este deșteaptă, harnică și devotată profesiei. Tot ce vă pot spune, e că în spitalul din Tg. Jiu, meritocrația se află la loc de cinste.” Domnu’ Radu, stai dom’le liniștit, nu e nevoie să te juri, ce dracului!

Soția ca soția, că pe aia o cunoști de acasă, însă lucrurile se schimbă când faci pe dracu-n patru s-o avansezi pe alta în față. Ioana Răduca, șefa comunicării pe vremea în care USR era condus de Drulă, iar mai apoi de Lasconi. Pentru început, domnu’ Radu a luat-o la cabinetul său, a ținut-o o lună, două să se obișnuiască cu bârfele de la minister, după care a considerat că venise timpul să facă un pas înainte, numind-o membru în Consiliul de Administrație al Orange. Nu că ar avea vreo calificare în domeniu, că ar avea vreo tangență cu ce se mănâncă Orange-ul ăsta, în afară de faptul că are și dânsa, ca tot omul, un telefon mobil, ci ca să ia și ea niște bani lună de lună, dacă tot e useristă. Nu mulți, vreo 2.500 de euro.

Și dacă a văzut că se poate, Cătă Drulă nu s-a lăsat nici el mai prejos și, pe principiu: „ce, bă, eu-s mai fraier decât alții?” l-a prostit pe Elie Beau Le Jean să-i angajeze cumnata, Alina Gârbea, ca secretar de stat în ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, despre care șeful dânsei, ministrul Dragoș Pâslaru, spune că nu-l interesează chestia asta, cât timp are un CV beton. Până și Fritz îi sare în ajutor și se bagă ca musca-n lapte: „Pentru funcția de la minister am propus-o eu, nu altcineva, și sunt mândru că a acceptat. La fel cum sunt mândru că dintre cei 8 secretari de stat care până acum au fost numiți din partea USR, 4 sunt femei. Mă bucur că România are astfel de femei competente pentru funcții publice. Avem nevoie de cât mai multe dintre ele. Și nu voi tăcea în timp ce jegoșii încearcă să le reducă la tăcere.”

 Bă, jegoșilor, ați înțeles mesajul ăsta elevat a lu’ Fritz, cel care se pregătește să dea examen pentru obținerea cetățeniei române? Așa că mucles și nu vă mai dați cu părerea dacă nu vreți să facă neamțu’ instrucție cu voi, amărâților ce sunteți!

Președintele la birou, cu capul cât banița și plin de tot felul de probleme. Șică Mandolină, consilierul prezidențial, în picioare, puțin obosit, după repetițiile pentru serbarea de Moș Crăciun din noaptea precedentă. Serbare în care ar trebui să interpreteze cântarea lu’ Bănică Jr., „S-o facem lată.” E melodia care îi place teribil președintelui, pentru că îi amintește de vremurile în care era un pârlit de o(e)ngist care mânca o singură dată în zi și-și număra mărunțișul din  portofel rămase până la leafă.

Nicușor ridică capul din hârtiile împrăștiate peste tot. Ridică mâna dreaptă și încearcă să descrie un semicerc. Exact, nici el nu știe de ce ar face asta. Așa îi veni în acel moment. Ridică și mâna stângă și vrea să spună ceva. Nu reușește din prima:

– Ăăăă… știi… nu… de fapt… de fapt ăsta este adevărul…

Apoi taie aerul cu mâinile amândouă: stânga-dreapta, sus-jos De fapt, încearcă să (de)scrie ceva inteligibil.  Ceva ce seamănă cu o fracție… A, nu, e un radical, dar nu știu din ce număr… Doar el știe că, vorba lu’ Gogu, e un exercițiu de imaginație, de mimă și pantomimă.

Șică îl privește holbându-se. Deși nu este la prima experiență de acest gen, îți pierde răbdarea și-i zice:

– Hai, rupe-o odată și nu mă mai fierbe atât, că am atâtea de făcut astăzi. Spune ce ai de spus.

Nicușor zâmbind, dar nu cum ne-a obișnuit, cu toată dantura la aparatul de fotografiat și camera de luat vederi. Un zâmbet scremut, de om constipat.

– Ăăă… știu că… na… așa e în viață… cum să spun… ăăă… (se scarpină încurcat) deci… ca să înțelegi… eu… adică noi…

Și iar trasează în aer un arc de cerc sau o diagonală de dreptunghi (doar el știe ce-o fi), încercând să explice și pe înțelesul lu’ Șică. După atâta scremut, ies și cuvintele din el:

– Știi, după multe zile și nopți de… ăăă, în fine, am ajuns la concluzia că eu, tu și o umbrelă. Pardon, ăla era titlul unui film cu Dan Spătaru. Eu, tu și Drulă nu ne (mai) potrivim. Nici din față, nici din spate, și nici din părți. Poate din lateral, dar nu e suficient… De fapt, mai mult tu, decât noi. Știu, îmi vei spune că în campanie ne potriveam. Aici, îți dau dreptate, campania a fost campanie, acum e altceva.

Șică, aproape dezorientat. Cine dracu o crezut că Nicușor e prost?

– Deci, ca să concluzionez, din acest moment, nu mai ești consilierul meu.

Moment de uluială. Președintele spune lucrurilor pe nume:

– Șică, tu știi cum e în politică: o încasezi de la cine nu te aștepți și când ți-e lumea mai dragă.

Șică, mai mult decât surprins:

– Bă, Nicușoare, tu vorbești serios sau e vreun rol ce trebui să-l joci la serbarea de Crăciun?

Președintele explică încă o dată de ce a luat o astfel de măsură, tăind aerul cu mâinile, ca un gângăvit, dar își seama că Șică este mai greu de cap decât ar fi crezut. În consecință, îi arată direcția, ușa pe care intrase. Nu înainte de a-l consola într-un fel:

– Știu că nu ai un loc de muncă, dar nu te speria. Drulă mi-a promis că dacă va ajunge primar se va găsi un post călduț și pentru tine. Poate la la Spații Verzi, dacă nu în altă parte. Asta ca să înțelegi că noi nu suntem ca alții și nu ne uităm niciodată prietenii. Niciodată nu-i lăsăm la greu.

Șică a făcut stânga-n-mprejur, hotărât să facă o mică modificare în programul artistic de la serbarea de Crăciun, reluând un hit vechi, adaptându-l la vremuri noi: „La palatul Cotroceni// Cântă cucuveaua// Nicușor și ai lui// Și-au găsit beleaua.” Că ce altceva i-ar putea aștepta după o astfel de discuție?

Nicușor vede partea plină a paharului. Cea cu tăierile de salarii, pensii și indemnizații, că dacă nu s-ar fi procedat așa, am fi dus-o și mai rău. Că ne-am fi împrumutat cu niște dobânzi de ne-ar fi durut capul până am fi dat în bâlbâială. Mulțumim Nicușoare, ție și lu’ Beau Le Jean pentru grija de zi cu zi pe care ne-o purtați. Căci, sincer, ce ne-am fi făcut fără voi și aceste măsuri? Am fi ajuns la sapă de lemn și am fi fost de râsul curcilor. Că-i mai aud pe câte unii spunând să vă luați de mână, să vă aruncați în Dâmbovița. Oameni răi, don președinte, oameni răi, că altfel cum să le spun? Tălică și cu nea Ilie nu mai aveți somn noaptea, vă zbateți ca peștii pe uscat, vă milogiți la ăia care au bani, căutați soluții, întoarceți problema pe toate fețele, mâncați și beți apă o dată în zi, nici la budă n-aveți timp să vă duceți, iar ei fac mișto. Vă iau peste picior, de parcă ați fi jucat împreună lapte gros în curtea școlii.

Și Nicușor ne mai dă o veste bună. Cică din 2027, pe la sfârșitul anului, o să avem parte de niște oportunități, speranțe (decât nimic, bune și astea) de creștere economică. Altfel spus, 2026 va fi un an dificil, greu de suportat. De populime, bineînțeles, și nu de el ca președinte, de nea Ilie ca și premier, de miniștrii care sunt, de parlamentari, de etc, etc. Nu-i bai, Nicușoare, faceți voi ce trebuie la Cotroceni și la Palatul Victoria să fie bine pentru țară, că noi nu ne plângem. Că suntem obișnuiți să strângem cureaua, să ne mai acoperim iarna cu încă o haină groasă. Un an, doi de austeritate nu murim. Nu vă luați după bârfe, cum că nu v-ar iubi poporul, că nu e adevărat. Că el, poporul, și când aprinde o lumânare în biserică, gândul lui e tot la voi!.

Pe la mijlocul lunii a mai numit vreo doi pe care îi uitase din cauza problemelor pe care le avea pe cap, iar în urmă cu trei zile a anunțat un alt lot de cinci, ceea ce l-a înfuriat pur și simplu pe Beau Le Jean: „Bă, Nicule, tu chiar te-ai prostit de tot la cap, de-mi sabotezi mie reforma? Eu mă chinui să-i dau afară pe bugetari, iar tu îi angajezi. Dă-o dracului de treabă”, i-ar fi zis premierul la telefon. În replică, în stilul său caracteristic, Nicușor s-a căcăit vreo două minute și jumătate ca să-i răspundă: „Ăăăă…, de fapt…, știii… ăăăă…, cum să…, să mă înțelegi…, altfel zis…, deci…” Deci, după două minute și jumătate de onomatopee, mimă și patomimă, discuția la telefon s-a încheiat ton vesel, cu precizarea că și în decembrie vor mai fi oarece numiri de consilieri. Ultimele. Ultimele pe anul acesta, nu din mandatul său.

Printre ultimii numiți, se numără și Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătății din guvernarea Cîțu. Vlăduț este urmărit penal pentru două fapte de abuz în serviciu, cu consecințe deosebit de grave, dar și complicitate la această infracțiune în dosarul achiziției de vaccinuri anti-COVID din perioada pandemiei. Prejudiciul, un miliard de euro. Bă, Gogule, tu știi cât înseamnă un miliard de euro? Bine, prejudiciul nu e doar al lui, dar e băgat și el acolo, la borcanul cu miere și la cutia cu rahat. Urmărit de doi ani, dar pentru asta tot a ajuns europarlamentar, președinte peste useriștii din București și, iată, consilier, onorific, al președintelui Nicușor. De asta mi-e mie drag Nicușor, că e ca o cloță care-și ține aproape și-și păzește puii de ulii din politica dâmbovițeană. Ptiu, să nu-l deochi!

Și când credeam că le-am văzut pe toate, apare știrea cu România condusă de un ministru căruia îi plac bărbații și nu femeile. Pe deasupra, e și preot misionar, ziua slujind în casa Domnului, seara și noaptea pleacă la agățat, cu scula din dotare la vedere, pe aplicația de dating destinată bărbaților. Scuipi în sân, îți faci cruce și scapi printre dinți o exclamație din Sfânta Evanghelie după Matei-capitolul 4: „Piei, Satano!”

Sigur, fostul ministru al Finanțelor, actual director al Agenției de Dezvoltare Regională Nord-Vest, nu recunoaște nimic. Dar, oare cine ar fi prostul să o facă din moment ce nu-și asumă orientarea sexuală? Marcel Boloș, că despre dânsul se fac fel și fel de speculații, nu se jură nici pe copiii pe care nu-i are, nici pe familia, de care nu a avut parte până la cei 57 de ani de viață, ci doar se minunează de relatările apărute pe Strictsecret.ro. Ba chiar se amuză: „prostiile astea mă dezgustă. Nu mă expuneam în așa hal.” Și ca-n zicala aia cu: „nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu-mi miroase”, Marcel se întreabă și se miră în același timp: „cum să vorbesc de pe o aplicație pe care nu o am?” și avansează varianta cu Inteligența Artificială. Nu de alta, dar să se știe că de acum înainte tot răul personal o să ne vină de la AI.

Hoțul nedovedit e negustor cinstit. Așa și în cazul de față. Cine știe ce făcea ex-ministru în seara cu pricina, la ora la care, zice jurnalistul care l-a dat de gol, era excitat la culme, cu scula pen(i)sată plină ochi, gata să pocnească, să arunce frișca până-n tavan. Poate lucra la strategii de dezvoltare regională sau poate scria în jurnal ce făcuse în ziua respectivă. Ori, pur și simplu citea în aceeași Evanghelie a lui Matei 6:13: „și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”

Și atunci. de unde atâta cântat la torogoată? Ce banane? Ce laxative visează ziaristul care a interceptat pe site-ul respectiv discuțiile ministrului cu un flăcău amator de oferit plăceri bărbaților? Și ce dacă ăia de la Oradea știu atâtea povești de genul ăsta cu Marcelino încât ar putea scoate o carte? Auzi la ei, că de aceea l-au făcut ministru să-l poată avea la mână la o adică. Până aici. Gata. Bă, vouă chiar nu vă este rușine cu insinuările astea? Să aruncați cu noroi în politicul nostru care se zbate zi de zi să scadă deficitul bugetar, să ne asigure pensiile, fructele și legumele din piețe? Eu nu cred că politicul se poate preta la așa ceva. Ar fi sub demnitatea lui, indiferent de culoarea pe care o poartă cu mândrie. Mi-e imposibil să cred că poate apela la metode atât de jegoase. Să-i ceară lu’ Marcelino, cel cu frică de Dumnezeu, să facă nu știu ce dracu, dacă nu îl va da în gât pentru apucăturile lui. Eu sunt convins, ca și dumneavoastră de altfel, că politicul lucrează pentru noi, pentru binele nostru, pentru bunăstare și armonie între oameni și nicidecum nu umblă cu cioara vopsită, iar Marcelino este doar o victimă. A cui? Ei, aici e aici…

Că tu așa ai făcut în cei patru ani la Consiliul Județean. Ai încercat în campanie, și-n parte ai reușit, să-i prostești pe oameni cu grandioasele tale proiecte, unele demne de filme SF. Și știi că mă refer la trenul ăla care era, ba cu hidrogen, ba cu acumulatori, pe relația Timișoara-Reșița. Mulți au pus botul la elucubrațiile tale, văzând în tine deschizător de drumuri de fier nemaiîntâlnite și nemaivăzute în Banatul de Munte. Și cu ne-am ales? Te las pe tine să le spui oamenilor, măcar celor care te-au votat.

Prafu’ și pulberea s-au ales și de proiectele din sănătate. La început ne vorbeai (din ce-ți povesteau alții) despre spitalul modular. Ăla format din containere militare, așezat în mijlocul orașului pentru a trata tuberculoșii. S-au găsit unii să-ți aplaude prostia ce-ți trecuse prin cap, ba chiar să o creadă genială. Și ce s-a ales din acest proiect? Știu, ți-e rușine să spui.

A venit apoi nernorocirea cu sanatoriu de la Marila, când iarăși ne-ai aburit cu planurile tale mărețe. Ras de pe fața pământului și ridicat altul nou, iar în jurul său, chioșcuri cu langoși, suc, bomboane pe băț, tarabe cu clisă și cârnați, cafenele, parcări și locuri de cazare pentru vizitatorii veniți din toată țara la bolnavii internați acolo. Să-ți stea mintea-n loc, nu alta. Și iarăși s-au găsit destui să te aplaude, să-ți admire genialitatea, dar și să-i înjure pe pesediști care, chipurile, se opuneau mărețelor tale proiecte, de parcă la putere nu ar fi fost niciodată PNL care a încercat să facă din tine politician și pe care astăzi îl hulești.

Și nu în ultimul rând, noul spital județean. Ai refuzat o finanțare generoasă pentru reabilitarea actualelor staționare, împins de la spate de neștiință, de orgolii și de prietenii care te-au manipulat ca pe o jucărie chinezească. Când s-au consumat bateriile, te-ai terminat și tu ca politician, în timp ce noul spital, ce ar fi trebuit să fie marea realizare a mandatului său, e refuzat în continuare de la finanțare, inclusiv de guvernul condus de prietenul tău, nea Ilie Bolojan.

În loc de concluzie: Puiucule, înainte de a arunca cu bale pe unde te duci, de a-i condamna pe alții care nu au ajuns să aibă elicoptere ca și tine, ar fi bine să te întrebi: Ce-am făcut eu, Romeo Dunca, pentru județul ăsta, în cei patru ani de mandat la Consiliul Județean și ce las eu urmașilor urmașilor mei? Și dacă ai făcut asta, vezi dacă mai poți să ridici piatra de jos.

Nouă ne promit, contracost, cum altfel? drone de ultimă generație și că ne vor ține pumnii până se vor aduna și ei din cele patru colțuri ale lumii, atunci când va fi nevoie. Decât nimic, bun și atât. Nu le poți bate obrazul că te lasă cu pantalonii în vine când ți-e lumea mai dragă. Și nici să le spui, vorba lu’ Băsescu, că atunci când le-a fost greu, în Afganistan și Irak, nu am stat pe gânduri, am lăsat coasa din mână, iubita și soția înlăcrimate, ne-am ridicat de la masă și ne-am dus să le dăm o mână de ajutor, așa cum ne-am priceput noi. Și nici măcar nu ne-am întrebat ce căutam noi la mama dracului? Să luptăm? Da? Împotriva cui, că asta nu înțelegeau românii. Că până atunci Sadam ne fusese prieten, și încă ce prieten, că șiitul Hassan era însurat cu Tănțica de la Bolentinu din Vale și că sunitul Husein, ăla cu bișnița în căminele studențești, avea copii cu Mimi, strănepoata lu’ Mița Biciclista.

De asta zic, pentru noi parteneriatul militar, McDonald’s, filmele americane de cowboy, dar mai ales alea din seria Star Trek: Strange New Worlds, la care nea Nicu Ciucă se uita 24 de ore din 24, au contat mai mult decât prietenia tradițională româno-irakiană de dinainte de ’89. De aceea am mers după americani, ca Bubico după doamna de la oraș. Dar las’ că se întoarce roata. Și atunci să vedeți cum o să se mai roage nepoții unchiului Sam de noi. Da, da, o să le vină și lor roaga, în timp ce noi, cu punga de popcorn în mână, vom urmări la cinema un film cu Winnetou, cel mai viteaz, cel mai drept și cel mai vestit războinic de când e America. Mai drept și mai vestit chiar și decât Donald Trump, din ordinul căruia Tănțica și Maricica de la Deveselu vor rămâne fără iubiții lor din Bronx.

Cu toate acestea, oamenii legii nu și-au pierdut speranța. Urmașii milițienilor l-au asigurat pe Cătă Predoiu că cremenalul se va preda singur, împins de la spate de iarna ce stă să vie. „Să așteptăm să pice frunza, să cadă bruma și să se așeze neaua peste dealuri, munți și văi.”, a grăit în cor armata de plotonieri adjutanți, mascați, comisari și chestori, împuterniciți să rezolve cazul.  Garcea găsit și o explicație pentru întârzierea anchetei, așa cum e consemnată într-un raport de serviciu: Suspectul Gânj Emil, născut la data de…, în localitatea…,  fiul lui… și a ei… e mereu cu un pas înaintea elicopterelor, a câinilor dresați special, a dronelor, a învățat limba păsărelelor și sălbăticiunilor care îl pun mereu în gardă când ai noștri ca brazii sunt pe urma lui.

În orice țară normală la cap (la capul instituțiilor care o conduc), șefii Poliției și-ar fi dat de mult demisiile din funcțiile deținute, în semn de recunoaștere și asumare a neputinței de a-l apăra pe cetățean de hoți, tâlhari și criminali. La fel ar fi făcut și ministrul de Interne, garantul liniștei și siguranței țării pe timp de zi și de noapte. La noi se așteaptă să pice ultima frunză din copaci, să vină prima zăpadă și să fie sunați dimineața, când toți aceștia își beau cafeaua: „Alo, sunt Emil Gânj, criminalul. Cum facem, veniți voi să mă arestați sau mă predau eu de bunăvoie?”

De fapt, dacă îmi amintesc eu bine, Nicușor ne asigura nu de mult că o va face și pe asta. Să-și pună pirostriile pe cap alături de cea lângă care concubinează de ani și ani. Singura condiție e să aibă și timpul necesar. Iar dacă e să mă iau după ce-a spus Fritz, se pare că Nicușor e mai lejer acum: și-a pus pe iarnă varza și murăturile, zacusca și compoturile sunt pe rafturile beciului de la Cotroceni, și-a făcut provizii de cartofi și ceapă. Ce mai!

Președintele n-a părut să-l contrazică pe Fritz. Că a stat mult și s-a gândit cum să facă să fie bine. Să intre și el în rând cu lumea. Să nu-l mai bârfească babele seara la poartă. Mai rămân detaliile unui astfel de eveniment: petrecerea burlacilor, (unde Nicușor l-ar invita și pe Bolojan) locația (ar prefera una rustică cu specific mioritic) și muzica. Aici e mai dificil, în sensul că ar avea de ales între Viorica de la Clejani, dacă tot e să meargă pe specific românesc, Adi Minune, Salam, Jean de la Craiova și o formație de muzică nemțească tradițională care să-i cânte la ureche, celuilalt președinte, Fritz. Plus un cvintet de muzică clasică, cu o Fugă de Bach, o Sonată, ori un fragment dintr-un concert de coarde. Așa, ca să mulțumească pe toată lumea.

În mare, Nicușor pare pregătit să spună da în fața ofițerului de stare civilă care ar putea fi chiar Fritz primarul Timișoarei. În primul rând, pare pregătit sufletește. S-o fi săturat și el să tot stea holtei. Bine, holtei cu colega și partenera de apartament, dar în principiu e cam același lucru. Din câte vorbesc USR-iștii, Nicușor nu s-ar arunca la ceva wow. Ceva sofisticat, cu alai de mașini prin oraș, cu SPP-ul după el, cu alai de popi. Chiar dacă mulți ar considera-o nunta anului, președintele ar opta pentru același croitor care îi strâmta și scurta blugii, același frizer pensionar, care tunde ieftin și pentru aceeași florăreasă, o chivuță din Ferentari, de la care cumpără ani de zile ghiocei de 1 și 8 martie. O petrecere restrânsă, cu cei apropiați și dragi lui. Fără să se strige darul, dar cu plic la plecare că, deh, vremurile sunt de tot căcatul și orice câștig suplimentar e binevenit.

Dacă chestia cu nunta n-a fost o caterincă de-a lu’ Fritz, atunci să fie într-un ceas bun și, încă de pe acum, să le urăm însurățeilor o târnă cu copii, casă de piatră, mult noroc în viață, politică, ONG-uri și în ce le-or mai ieși în cale de acum înainte. Doamne Ajută!